Ion Șișcanu: Grija pentru istorie și istorici
Academicianul Ioan-Aurel Pop este unul dintre cei mai hotărâți istorici din generația sa, o conștiință preocupată permanent de responsabilitățile și datoriile pe care le are de îndeplinit. Întrebarea care se pune în mod firesc este: cum reușește să facă față numeroaselor și variatelor probleme care apar zilnic pe agenda sa. Cine și ce emană forța care produce atâtea rezultate eficiente. Desigur că, înainte de toate, însuși Ioan‑Aurel Pop. Să vorbești despre academicianul Ioan-Aurel Pop înseamnă să vorbești, mai ales, despre activitatea științifică a remarcabilului savant român, materializată în monografii, studii, articole, manuale, culegeri de documente, cursuri universitare, însumând zeci de mii de pagini tipărite, lucrări care analizează cele mai diverse și mai complexe probleme ale istoriei și culturii românilor, abordate din perspectiva unor idei și concepții originale. Se adaugă la acestea o nemăsurată muncă didactică și managerială în instituții de mare prestigiu din România și dincolo de hotarele ei. El reușește să imprime permanent acestor domenii de activitate pecetea personalității sale.
Alții, mai autorizați decât mine, colaboratori și ucenici, ar putea descrie strălucitele calități ale domniei-sale, netăgăduitele servicii pe care le aduce țării și neamului. Eu, care urmăresc activitatea sa, în principal, de la distanță, citesc cu deosebit interes lucrările și ascult cu mare atenție discursurile sale, voi evidenția, atât pot în acest scurt text, grija deosebită pentru cercetarea și predarea istoriei, de „meseria de istoric”, care, ne îndeamnă ilustrul savant, trebuie făcută cu onestitate, decență și respect pentru adevăr.
Academicianul Ioan‑Aurel Pop precizează că istoria ca disciplină care are un set de norme și de metode, izvoare și concepții care îi permit istoricului să reconstituie trecutul în funcție de o serie de factori. În lumea istoricilor, menționează el, este prezentă ideea că între istoria realitate, adică cea care s‑a întâmplat, și istoriografie, respectiv demersul istoricilor de a reconstitui trecutul, nu există o sinonimie și că restituirea trecutului se realizează cu ajutorul surselor care s‑au păstrat. Rezultă că istoricul nu reușește de fiecare dată să reconstituie trecutul așa cum a fost el. Istoricul, însă, subliniază el, trebuie să caute doar adevărul, să nu înceapă o cercetare având deja concluziile prestabilite și, la fel de important, să nu se pună niciodată în slujba factorului politic. Ioan‑Aurel Pop ne îndeamnă la o analiză profundă, critică și onestă a trecutului. Trecutul românilor, insistă el, trebuie în mod obligatoriu judecat în contextul vremii, potrivit cu ceea ce scria marele istoric Nicolae Iorga, anume că istoria românilor trebuie să fie analizată în contextul european al vremii și printr‑o analiză comparativă cu realitățile și evoluția națiunilor din Occident.
Istoria, exact așa cum a fost, susține academicianul Ioan‑Aurel Pop, nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind și au tins întotdeauna, prin specialiști, adică prin istoricii de meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din trecut. Cu alte cuvinte, explică el, prin metode specifice, care se aprofundează în facultate, oamenii învață cum să studieze memoria colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără ostentație, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă, oamenilor, îngăduit. Și, ca să fie ușor de înțeles, precizează că istoria ca discurs nu se suprapune niciodată istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că tinde să se apropie cât mai mult de istoria reală, dacă istoricul este onest și își cunoaște meseria.
Remarcând deosebita importanță a surselor în cercetarea istoriei, Ioan‑Aurel Pop susține că trecutul este investigat cu ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie și care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize se face apelând la disciplinele (științele, metodele) auxiliare ale istoriei, cu ajutorul cărora, și al deontologiei profesionale, istoricul se apropie cel mai mult de reconstituirea trecutului, „așa cum a fost”, fără să reușească vreodată performanța de a reface întocmai tabloul vieții de odinioară.
În același timp, în lucrările și, mai ales, în discursurile sale, susținute cu diverse ocazii, academicianul Ioan‑Aurel Pop atrage atenția asupra alunecărilor în cercetare și, îndeosebi, în scrierea istoriei. Deseori istoria este tratată de nespecialiști, care comit fapte grave, menționează el, bazându‑se pe necunoașterea metodelor de cercetare a istoriei și a izvoarelor, semnalând că în ultimii ani s‑a pus accentul pe istoria contrafactuală și pe neglijarea concordanței între timpul real al evenimentelor și cronologia ideală a narării lor, pe acronie, distorsionându‑se voit fapta, evenimentul și izvorul istoric, pentru a se prezenta trecutul prin ochii intereselor ideologizate ale prezentului. Acest lucru a dus la scăderea calității producției istoriografice în România și în Europa în general. Orice subiect din istoria națională, remarcă istoricul savant, este contorsionat conform unei grile de valori a prezentului, fapt ce falsifică cu bună știință trecutul istoric. Ceea ce se întâmplă astăzi în istoriografie, avertizează el, este un determinism periculos care falsifică intenționat trecutul istoric în beneficiul unor curente de gândire prezente și trecătoare în același timp, doar pentru a se beneficia de finanțări direcționate politic și ideologic sau de jocuri de carieră.
Preocupat de cercetarea și predarea istoriei, academicianul Ioan‑Aurel Pop atrage atenția că istoricii au o mare responsabilitate față de trecut, de memoria umanității și față de maniera în care ei îl reconstituie. Această grijă pornește, în primul rând, de la constatarea că istoricii sunt depozitarii surselor documentare și, în al doilea rând, fiindcă cercetarea trecutului înseamnă investigarea comunităților umane, a vieții în general. Istoricii sunt primii specialiști care au acces la sursele documentare care descriu trecutul comunităților umane, iar interpretarea izvoarelor trebuie realizată cu profesionalism și onestitate și într‑un spirit modern, specific, până la urmă, fiecărei generații de istorici.
În același context, Ioan‑Aurel Pop constată, cu regret, că istoricul profesionist a devenit azi, dintr‑un istoric de vocație și om de știință, un promotor ideologic și schematic al unor teme prestabilite conform unor directive și interese pecuniare impuse de institute, mai mult politice decât științifice și fără legătură cu istoria. Dumnealui observă că se pune astăzi o problemă de conștiință pentru istoric, păstrând proporțiile, la fel ca în anii ’50 ai secolului trecut, dacă respectă adevărul istoric în limitele legilor științifice în conexiune cu experiența culturală, buna-credință și subiectivitatea firească sau istoricul acceptă să devină un mercenar al scrisului istoric ideologizat și dirijat contra fonduri și interese de carieră sau politice, departe de uneltele științifice ale istoriografiei.
În aceeași ordine de idei, Ioan‑Aurel Pop arată că există o diferență semnificativă între cel care știe infinite date și fapte din cărți, care preia de‑a gata totul (dar care este amator sau, oricum, nu este autentic istoric) și profesionistul care dispune de metodologia cercetării, care știe ce și cum să cerceteze. Cu alte cuvinte, dezvoltă el, între doi oameni pasionați de trecut, cu aproximativ același bagaj de date istorice, istoric este numai acela care cercetează, care investighează trecutul, care se îndoiește, care poate face critica surselor și care, în dreaptă consecință, poate distinge adevărul de minciună, de fals, de iluzie. Aceasta se întâmplă pentru că în trecutul reconstituit, ca în orice domeniu al cunoașterii, există cel puțin două planuri: unul elaborat de specialiști, de istorici, de cercetători, de cei dotați cu instrumentarul necesar și altul al tradiției orale, al amatorilor, al celor ce iubesc trecutul, dar nu‑l pot reface singuri (deși încearcă și îl deformează). Totuși, este convins Ioan‑Aurel Pop, reconstituirea corectă, profesionistă și credibilă a trecutului este făcută de istorici.
Referindu‑se la misiunea profesorului de istorie, Ioan‑Aurel Pop amintește că acesta trebuie să‑i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului și să le transmită – după experiența atâtor generații – încrederea în viitor, în locul de baștină și de viețuire, în forța regeneratoare a grupului etnic numit poporul român, în valorile morale universale etc. Dăscălia și misiunea de istoric, subliniază el, revendică o anumită deontologie, o rigoare profesională precisă, o metodologie consacrată a investigației care, toate, trebuie să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a oamenilor în general, meniți astăzi să învețe de‑a lungul întregii vieți.
Președintele Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop, pledează pentru păstrarea studiului istoriei în curricula școlară ca disciplină de sine stătătoare. Conducătorii școlii, subliniază el, nu înțeleg un lucru foarte simplu: istoria înseamnă cultură generală și orientare în viața contemporană, nu date și fapte de prisos despre o lume care nu mai este. „Dacă nu mai învățăm istorie, dacă ne temem de conținutul ei, vom ajunge să mergem în America Latină și să credem că oamenii de acolo vorbesc limba latină, o să vedem obeliscurile egiptene de la Paris și să credem că acolo a fost Egiptul antic, să intrăm în British Museum și să credem că unele obiecte de acolo le‑au adus extratereștrii”, avertizează profesorul Ioan‑Aurel Pop. În convingerea sa, istoria este a societății, a comunităților mari, a civilizațiilor și trebuie studiată ca atare, astfel încât elevii să vadă și ansamblul. „Ce câștigăm, întreabă pedagogul Ioan‑Aurel Pop, dacă îl învățăm pe elev că Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului, adoptată în timpul Marii Revoluții Franceze la 1789, a revoluționat societatea europeană și pe cea americană, din moment ce elevul nu mai învață nimic despre istoria Franței, a Europei și a lumii? Sau ce avantaj obținem pentru cultura generală a adolescentului dacă îi spunem ce înseamnă un cont curent de economii, fără ca el să știe cadrul general al apariției băncilor, nici istoria monedei, nici rolul bancnotelor în istorie? Degeaba împărțim istoria țării și a lumii pe felii tot mai mici (de genul rolul democrației, istoria comunismului, dictaturile, războaiele mondiale, revoluțiile, crimele contra umanității etc.), fără să ne mai îngrijim ca elevii să vadă și ansamblul”, explică Ioan‑Aurel Pop.
Profesorul Ioan‑Aurel Pop subliniază că numai cunoașterea istoriei poporului român ajută la înțelegerea istoriei celorlalte neamuri, calificând drept „regretabil” și „condamnabil” faptul că la nivelul programelor și manualelor este ocolită istoria națională. „Ne ferim, la nivelul programelor și manualelor, la numele de România, blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându‑le cu naționalismul excesiv, cu xenofobia, cu șovinismul”, adaugă el.
În paralel cu activitatea din țară, academicianul Ioan‑Aurel Pop a stabilit și întreține relații eficiente cu diverse instituții universitare din Republica Moldova. Este invitat să țină cursuri, conferințe la facultățile de istorie ale Universităților din Cahul, Chișinău, Bălți.
În 2011, la propunerea Facultății de Istorie, Senatul Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul a acordat titlul de Doctor Honoris Causa domnului academician Ioan‑Aurel Pop. Din acel an, odată cu studierea profundă a lucrărilor sale de cadrele didactice și studenți, sunt înregistrate și ascultate multe conferințe, discursuri abordând problemele istoriei, prezentate de el cu diverse ocazii. Pe de altă parte, academicianul Ioan‑Aurel Pop, aflat mereu sub presiunea timpului, în care realizează multiplele sarcini privind activitatea științifică, didactică și, mai ales, managerială, an de an găsea posibilități să organizeze, împreună cu colegii săi, renumitele școli de vară, în cadrul cărora serii de profesori de la numeroase licee și gimnazii din Republica Moldova au audiat prelegeri frapante prin claritatea lor, au reușit să cunoască provincii istorice ale României și au vizitat cele mai importante muzee și locuri impregnate de istoria neamului românesc.
Gheorghe E. Cojocaru
Cum l‑am cunoscut pe acad. Ioan‑Aurel Pop
În septembrie 1991, după interzicerea Partidului Comunist al Moldovei (PCM) în urma puciului eșuat de la Moscova, Institutul de Istorie și Institutul de Limbă și literatură ale Academiei de Științe de la Chișinău s‑au mutat din bulevardul Lenin (astăzi, str. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 1) în fostul sediu al Institutului de istorie a partidului. Proiectată și construită ca instituție de cercetare și propagandă a partidului, cu condiții optime de muncă și recreație, în aceeași clădire funcționa și arhiva PCM (astăzi, Arhiva instituțiilor social‑politice din Republica Moldova), la care până atunci accesul era strict controlat și limitat. Institutul de Istorie a Partidului se afla în vecinătatea Comitetului Central al PCM (astăzi, sediul Parlamentului), într‑un cartier select, populat cu nomenclatura de vârf de partid și guvernamentală. Nu numai accesul în clădire era restricționat, un milițian veghind zi și noapte la intrarea în sediu, ci și intrarea pe teritoriul din jurul institutului era strict supravegheată și controlată.
Istoricii s‑au instalat la etajul al doilea, de sus, unde se afla și biroul administrației, contabilitatea fiind aceeași pentru cele două instituții academice. Biblioteca Academiei de Științe a amplasat în spațiul de la mansarda clădirii un fond de carte și de publicații, util cercetătorilor. Începea atunci o nouă și laborioasă etapă în activitatea Institutului de istorie, condus mai întâi de Anatol Țăranu (1991‑1992) și de Andrei Eșanu (1992‑1994), apoi de Demir Dragnev (1994‑2006).
Generația istoricilor care s‑a ridicat după disoluția URSS, în condițiile extrem de complicate în care Republica Moldova făcea primii pași ca entitate independentă, și în plan intern, și pe arena internațională, și‑a asumat, practic, o operă de pionierat în ceea ce privește conceptualizarea și elaborarea istoriei naționale ca parte integrantă a istoriei românilor și universale. În acest efort de descoperire, recuperare, aprofundare și asumare a adevărului istoric, comunitatea istoricilor de la Chișinău a fost susținută plenar de centrele științifice și școlile istoriografice din întreaga Românie și, în primul rând, de cele din Iași, București, Cluj‑Napoca. Generația mai în vârstă a cercetătorilor basarabeni avea bucuria regăsirii vechilor prieteni de peste Prut, cu care legase o amiciție încă din anii „dezghețului” lui N.S. Hrușciov, cei mai tineri, însetați de carte, plecau la studii, la licență și doctorat, unde vor avea șansa de a se forma ca specialiști sub îndrumarea unor personalități ilustre ale științei istorice românești. Erau anii în care cartea de istorie românească era la mare căutare, când se puteau citi liber lucrările lui A.D. Xenopol, N. Iorga, Gheorghe Brătianu, Petre Cazacu, Alexandru Boldur etc., când tinerii îi vedeau pentru prima dată pe marii istorici Alexandru Zub, Victor Spinei, Ioan Caproșu, Gheorghe Platon, Dinu C. Giurescu, Șerban Papacostea, Paul Cernovodeanu, Ioan Scurtu ș.a., care le vor deschide ochii asupra multor pagini din trecut și le vor altoi, prin propriul lor exemplu, pasiunea pentru istorie și dorința de performanță.
În contextul acestei deschideri și colaborări fraterne și în pofida unei politici lipsite de clarviziune a puterii de la Chișinău față de România, Institutul de Istorie a organizat în toamna anului 1998 o amplă conferință științifică, consacrată împlinirii a 80 de ani de la Marea Unire din 1918. La conferință au fost invitați oameni de știință și cadre didactice de pe ambele maluri ale Prutului. Aceasta era o primă mare dezbatere științifică focusată pe tematica unității naționale, care se ținea la Chișinău, la opt decenii de la făurirea României întregite. Au dat curs invitației personalități de vază ale științei istorice românești.
Conferința s‑a ținut la Biblioteca națională din Chișinău, cu sala plină. Interesul era mare. Unirea nu era privită doar ca un subiect istoriografic, dar și ca o cale de urmat. În final, plecând de la imperativul onorării memoriei trecutului și consolidării societății, s‑a adoptat și textul unei declarații prin care se aducea un omagiu profund făuritorilor unității naționale. Seara, prof. univ. Demir Dragnev a invitat oaspeții la o recepție la sediul Institutului din str. 31 August 1989 nr. 82. În acea seară am avut ocazia să‑l cunosc pe viitorul președinte al Academiei Române, care, lăsându‑și haina în biroul secției Istorie contemporană (perioada interbelică), mi‑a întins mâna recomandându‑se simplu: „Ionuț”. Exact așa îi spuneau colegii cu care sosise împreună la Chișinău.
Discuțiile în jurul mesei din biroul directorului Demir Dragnev s‑au prelungit. S‑au evocat momente din istorie și din actualitate, s‑au depănat amintiri, s‑au schițat noi planuri de colaborare. La un moment dat, prof. Dragnev l‑a rugat pe Alexei Agachi, cunoscut și ca istoric, și ca interpret de romanțe și compozitor, să (ne) cânte ceva. Alexei Agachi nu s‑a lăsat mult rugat și a interpretat câteva romanțe, culegând aplauzele celor prezenți. Surprinzând publicul, i‑a ținut hangul tocmai cel care se recomandase „Ionuț”. A intervenit apoi o altă voce a Institutului de istorie, Ion Chirtoagă, deschizând un registru melodic cu tonalitate patriotică. „Ionuț” a acceptat imediat provocarea, preluând melodia și continuând cu altele. S‑a apelat apoi la Gheorghe Nicolaev, secretarul științific al institutului, pentru a ține pasul cu vocea neobosită a Clujului. Repertoriul lui „Ionuț”, însă, părea inepuizabil. Atmosfera devenea tot mai electrizantă și mai fierbinte. S‑au deschis geamurile și cântecele patriotice s‑au revărsat peste curtea din spatele fostului Institut de istorie a partidului. Ora fiind târzie, locatarii din casele de alături au început să iasă pe la balcoane. „Prekratiti, prekratiti!” („Încetați, încetați!”), țipa crispată fosta nomenclatură.
N‑a fost să fie. Cu opt decenii în urmă la Chișinău se serbase Unirea și cântecele din acea seară de la etajul doi al Institutului de istorie înviau dorul de țara mare românească de altădată.
La ieșirea din sediul fostului Institut de istorie a partidului, când am condus delegația de peste Prut spre hotel, milițianul de la intrare, care trase și el cu urechea la vocile de la etajul doi, s‑a ridicat și a prezentat onorul militar.
După acea întâlnire de pomină, acad. Ioan‑Aurel Pop va reveni la Chișinău în nenumărate rânduri: ca om de știință, cadru didactic, rector al Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca, ca președinte al Academiei Române, legând relații trainice și fructuoase cu comunitatea academică din stânga Prutului și aducând de fiecare dată cu sine un suflu aparte al simplității și demnității umane, al trăirii firești în albia fraternității cu cei de aproape, precum și bucuria unor noi deschideri intelectuale și istoriografice, din care se împarte cu larghețe și cu savantul, și cu elevul aflat la început de cale. Ales în semn de profundă prețuire doctor honoris causa al Universității de Stat din Moldova și membru de onoare al Academiei de Științe de la Chișinău, vocea inconfundabilă a acad. Ioan Aurel Pop ne îndeamnă să credem cu tărie în steaua noastră ca oameni pe acest pământ, în ingeniozitatea și vitalitatea neamului românesc, în puterea nesecată a cântecului eminescian care ne este drag tuturor: „De la Nistru pân‑la Tisa”.