Contemporanul » Modele » Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Istoricul Cetăţii

Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Istoricul Cetăţii

Dinu C. Giurescu vine din stirpea nobilă şi rară a intelectualilor de rasă. A fost unul dintre acei suverani ai spiritului, îndrituit să spună, ca şi Brâncoveanu odinioară: „Boieri dumneavoastră, de ce să iau domnia ţării, când eu sunt domn la mine acasă?”. Dinu C. Giurescu a fost nu numai un domn al istoriografiei româneşti, ci şi al culturii naţionale

Dinu C. Giurescu este – de-⁠⁠acum va trebui să zicem că „era” – al treilea descendent de marcă al unei spiţe de istorici, dar dintre aceia rari, care nu doar că au scris istorie, ci au şi făcut istorie. Bunicul, Constantin Giurescu, stins la 43 de ani, în 1918, fără să-⁠⁠şi fi cunoscut nepotul care urma să se nască, a fost de o rigoare rară şi de o acribie neegalată. Studiile sale de istorie socială („Despre boieri”, „Despre rumâni”, „Vechimea rumâniei …”), cele despre cronici sau despre capitulaţii au rămas până astăzi de referinţă, nu doar prin actualitatea multora dintre concluzii, dar şi prin metoda imbatabilă de lucru. Bunicul s-⁠⁠a aflat printre acei români de vază care au făcut România Întregită. Tatăl, Constantin C. Giurescu (1901-⁠⁠1977), a fost între aceia care au consolidat România. El scris una dintre cele mai citite şi mai populare istorii ale românilor din toate timpurile, în rând cu sintezele lui Xenopol şi Iorga. Pentru misiunea sa asumată de patriot român şi pentru slujirea intereselor statului românesc interbelic, C. C. Giurescu a fost arestat şi de legionari şi de comunişti, a făcut peste cinci ani de închisoare la Sighet, a avut domiciliu forţat etc. După compendiul de istoria românilor, scris şi publicat împreună cu fiul său, în 1971, am învăţat pentru examenul de admitere la facultate. Pe C. C. Giurescu l-⁠⁠am cunoscut direct, faţă în faţă, în 1976, la Cluj-⁠⁠Napoca, unde a avut un memorabil dialog cu studenţii. M-⁠⁠a marcat pentru vecie felul în care ne-⁠⁠a spus – în Sala Ion Muşlea a Bibliotecii Centrale Universitare – cum şi de ce îşi iubea ţara iubind toate provinciile istorice româneşti. Astfel am aflat că a iubit Dobrogea, fiindcă era cel mai vechi pământ românesc, deoarece acolo începuse sinteza daco-⁠⁠romană; a iubit Oltenia, fiindcă de acolo pornise banul Craiovei în opera de restitutor al Daciei; a iubit Moldova – şi a ţinut să precizeze – „Moldova toată”, Moldova lui Ştefan cel Mare, cel mai mare voievod român medieval; a iubit Muntenia, fiindcă acolo se născuse neamul său de vechi moşneni şi de-⁠⁠acolo, din podul şurei, îl chemase mama, în vara lui 1916, strigând că începuse războiul de dezrobire a Ardealului; a iubit, în fine – ne-⁠⁠a spus – Transilvania, fiindcă ea era rezervorul etnic românesc şi corpul fără de care Moldova şi Ţara Românească rămâneau doar ca două braţe întinse… Ne-⁠⁠a impresionat această vorbire de om învăţat, făcută după regulile retoricii de odinioară, cu inflexiuni unice în glas, cu suişuri şi coborâşuri şi, mai ales, cu o căldură umană deosebită. Parcă nu vorbea, ci oficia, ca un preot din amvon, conştient de misiunea sa educativă. În 1976, patriotismul intelectualilor români era curat, necontaminat încă de „ceauşisme”, venea dintr-⁠⁠un filon bun şi generos, iar C. C. Giurescu era parte importantă a acestui filon, alături de Vasile Pârvan, P. P. Panaitescu, Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu, David Prodan, Virgil Vătăşianu, Şerban Papacostea şi încă alţii. Nu s-⁠⁠a înţeles cu toţi aceştia mereu foarte bine, dar i-⁠⁠a respectat pe toţi pentru valoarea lor de savanţi.

Din asemenea înaintaşi nu se putea naşte decât un mare intelectual, un mare istoric şi un mare patriot român, fiindcă aceasta a fost, în fond, Dinu C. Giurescu. Până la schimbările din 1989, am avut cu Dinu Giurescu doar dialoguri livreşti, mai ales pe temele abordate în teza sa de doctorat închinată lui Ion Vodă cel Cumplit, apărută în 1964 şi în cartea sa de căpătâi despre Ţara Românească în secolele XIV şi XV, publicată în 1973, pe când eram elev de liceu la Braşov. Citeam şi reciteam capitole din aceste cărţi, le comparam cu alte teme similare, abordate de Onciul, de Iorga, de Panaitescu sau de Brătianu şi nu încetam să mă mir de logica argumentărilor, de temeinica comentariilor surselor, de eleganţa eliminării unor ipoteze de lucru iluzorii, de modul de sublimare în propoziţii şi fraze aşa de clare a formei prolixe de redactare a unor izvoare. A urmat apoi degringolada din anii ’80 ai secolului trecut, cu „sistematizarea rurală”, cu Casa Poporului, cu Văcăreştii, cu bisericile demolate şi l-⁠⁠am văzut – prin ochii unor dascăli ai mei de la Cluj, prin comentariile de la „Europa Liberă”, prin şoaptele care ajungeau până la noi – ca pe un erou, aureolat de tăria protestului său, ca pe un apărător nu numai al monumentelor dărâmate, ci al întregii noastre istorii mutilate. Era atunci şi o zodie meschină, în care aproape că nu se putea trăi fizic. Nu se găsea nimic, de la alimente până la săpun, detergenţi şi hârtie igienică, iar energia electrică şi gazul metan veneau cu ţârâita, după cum voiau conducătorii. Ştiu de la profesorul meu, Pompiliu Teodor, că membrii familiei Giurescu se îngrămădiseră toţi într-⁠⁠o cameră, ca să nu piară de frig. Silit de zbirii săi, Dinu C. Giurescu s-⁠⁠a exilat în 1988, după demolarea casei părinteşti, în Statele Unite, unde, predând la câteva universităţi americane, a demascat regimul Ceauşescu, a devoalat distrugerea monumentelor istorice şi religioase, a pledat pentru democratizarea ţării sale. Dar străinătatea nu era pentru el, pentru acest reprezentant al unei dinastii de istorici ai românilor, pentru omul care pulsa odată cu „sufletul neamului său”. Mi-⁠⁠a relatat ulterior despre superficialitatea multora dintre studenţii săi americani, despre lipsa de interes pentru trecutul Europei, despre frivolitatea unora dintre colegii săi de peste Ocean. Ceea ce îl frapa în primul rând era lipsa simţului istoric şi a perspectivei istorice, lipsa Evului Mediu american şi a sensului de culpabilitate faţă de distrugerea brutală a civilizaţiilor amerindiene şi a populaţiilor care le-⁠⁠au făurit. Atunci, în vremea interludiului american, a realizat mai bine adevărata dimensiune a civilizaţiei europene în ansamblu şi mai ales a celei occidentale, a caracterului său de model pentru mai toate civilizaţiile de succes ale lumii, dar şi a unicităţii sale ca prototip, a farmecului emanat în Europa de istorie, de monumente, de clădiri, de instituţii, de reguli, de aşezăminte, de legislaţii, de oameni. Despre români şi România avea convingerea că sunt parte onorabilă şi onorantă a civilizaţiei europene şi că trebuie să se poarte fără complexe. Deşi regimul comunist le-⁠⁠a luat celor din familia Giurescu totul, de la libertate până la averi, case, biblioteci, funcţii etc., Dinu C. Giurescu nu a confundat niciodată un regim politic, un partid, o instituţie, un om, care i-⁠⁠au făcut rău lui şi familiei sale, cu ţara sau cu poporul român. Pentru el, subiectul colectiv numit naţiunea română era deasupra răului şi binelui, deasupra meschinăriilor vieţii, deasupra urii. Românimea şi românitatea erau astfel daturi imuabile, de nediscutat la masa tratativelor, de necondamnat. Ţara şi poporul erau doar de iubit şi de respectat, de promovat şi de apărat.

De aceea, de îndată ce a căzut Ceauşescu şi s-⁠⁠a abolit comunismul, marele istoric s-⁠⁠a repatriat şi a decis să se restabilească acasă, la Bucureşti. Aici, şi-⁠⁠a continuat opera pedagogică (de dascăl), pe cea istorică (de investigator al trecutului) şi pe aceea civică (de luptător în Cetate pentru binele public, pentru binele românilor). A făcut toate acestea, cu mijloace diferite şi la intensităţi variabile, toată viaţa, fără abatere, dând un exemplu de activism şi de implicare rămas pentru unii straniu şi de neexplicat. Dinu C. Giurescu nu era – ca şi părintele său – un om comod, cuminte şi mereu politicos. Avea momente nu numai de meditaţie şi de însingurare, ci şi de revoltă, de înverşunare, de izbucnire şi de acerbă critică.

De altfel, întreaga sa viaţă a fost o frescă acestor paradoxuri care i-⁠⁠au conturat personalitatea complexă şi i-⁠⁠au dat individualitatea fascinantă. A decis să devină, în loc de medic, istoric, dar a trebuit să lucreze iniţial pe şantier, ca normator; şi-⁠⁠a început cariera de istoric în domeniul medievisticii, dar a sfârşit prin a se ocupa de istoria contemporană; a pornit de la documentele Evului Mediu, dar s-⁠⁠a orientat apoi spre monumente (iniţial spre arta medievală), fiindcă fusese angajat al unor muzee, se aflase în preajma obiectelor restituite din Tezaurul României de la Moscova (în 1956) şi fiindcă avea să lucreze ca dascăl la Institutul de arte frumoase „Nicolae Grigorescu”; voia să activeze în instituţii cu profil istoric, dar a ajuns să fie angajat la Ministerul Afacerilor Externe; voia să ţină cursuri de istorie medievală sau de artă, dar a trebuit să ţină, alături de Virgil Cândea, un curs de istoria diplomaţiei; ar fi vrut să aibă un post stabil, dar s-⁠⁠a perindat prin diferite locuri şi funcţii etc.

În istoriografie, Dinu C. Giurescu a ilustrat medievistica, istoria artei şi istoria contemporană. Pe toate le-⁠⁠a făcut serios, documentat, cu metodă şi cu respect pentru meserie. Spre finalul carierei a scris aproape singur – lucru neobişnuit – volumele al IX-⁠⁠lea (perioada 1944-⁠⁠1947) şi al X-⁠⁠lea (perioada 1948-⁠⁠1989), publicate în 2008 şi, respectiv, 2013, din tratatul de istorie al Academiei Române. A predat, după revenirea în ţară, şi la Universitatea din Bucureşti, pe urmele bunicului şi ale părintelui său, a conferenţiat, a călătorit, s-⁠⁠a zbătut pentru binele breslei şi al ţării. Primirea şi afirmarea în Academia Română, ca şi alegerea sa în funcţia de vicepreşedinte al instituţiei i-⁠⁠au conferit o aură de clasic. Activitatea politică – admirată de unii, contestată de alţii – a fost rezultatul filosofiei sale de viaţă. Nu a mai suportat să vadă cum „se risipeşte ţara” şi, cu toate că, realist fiind, a ştiut că nu va putea răsturna munţii, a dorit să dea un exemplu. Era de părere că, în ciuda oricăror riscuri, oamenii de calitate nu trebuie să stea deoparte, fiindcă „somnul raţiunii naşte monştri”. Cu alte cuvinte, neimplicarea celor buni deschide calea „lichelelor”, a parveniţilor, a celor nepregătiţi şi veleitari. De aceea, nu a acceptat să tacă nicio clipă şi, chiar cu riscul unor nedrepte acuze, a criticat iresponsabilitatea guvernanţilor şi a predicat mereu dragostea pentru România. Dinu C. Giurescu nu a fost, repet, un om comod, cuminte şi închis în sine, deşi a fost un istoric „singuratic”. S-⁠⁠au găsit unii – fără operă pe acest pământ – să-⁠⁠l judece, aşa cum se întâmplă la noi frecvent, să-⁠⁠l acuze că a trăit în vremea regimului comunist, că nu a rămas anonim în vremea regimului comunist, că a avut dialog cu unele dintre autorităţile vremii. Fireşte, aceste acuze meschine, l-⁠⁠au afectat, dar până la urmă l-⁠⁠au şi întărit, consolidându-⁠⁠i statutul istoric-⁠⁠cetăţean, de intelectual-⁠lup-tător, de om politic lucid.

L-⁠⁠am revăzut în martie 2018, cu puţin înain-te de „marea trecere”, la locuinţa sa din apropierea Pieţei Victoriei şi a Academiei Române, condus cu amabilitate spre locul cu pricina de către un învăţăcel al său, domnul Remus Nica. Ţintuit în scaun, dar perfect lucid, Dinu C. Giurescu mi-⁠⁠a trecut în revistă cu realism scena politică aflată în plină degringoladă, mi-⁠⁠a vorbit intens despre Academie şi despre soarta sa perenă, despre planurile de viitor şi mi-⁠⁠a semnat, cu mână tremurândă, ultima carte… I-⁠⁠am spus emoţionat, aşa cum spun mereu, să nu o numească „ultima”, ci să-⁠⁠i zică „cea mai recentă”. M-⁠⁠a privit lung şi mi-⁠⁠a spus rar: „Şi eu aş vrea să fie aşa, dar tare mă tem că, în cazul de faţă, este într-⁠⁠adevăr ultima”. Şi aşa a vrut Dumnezeu să fie, anume ca Dinu C. Giurescu să se mute în altă viaţă, lăsându-⁠⁠ne nouă, în această viaţă pământească, mesajul său de bine, cărţile sale, spiritul său nemuritor.

Dinu C. Giurescu vine din stirpea nobilă şi rară a intelectualilor de rasă. A fost unul dintre acei suverani ai spiritului, îndrituit să spună, ca şi Brâncoveanu odinioară: „Boieri dumneavoastră, de ce să iau domnia ţării, când eu sunt domn la mine acasă?”. Dinu C. Giurescu a fost nu numai un domn al istoriografiei româneşti, ci şi al culturii naţionale.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now