† Timotei Prahoveanul
În slujba Adevărului prin credință și cultură
Cuvintele Mântuitorului Hristos sunt duh și viață, căci dau putere sufletului și luminează mintea, ajutându‑ne să descoperim scopul suprem al existenței noastre: mântuirea. Cuvintele ne îndeamnă să ascultăm, să înțelegem și să împlinim mesajul Evangheliei iubirii, vestit lumii de Domnul nostru. În această ascultare și împlinire se regăsește adevărata tărie spirituală, manifestată prin strădania fiecăruia de a trăi în lumina adevărului lui Dumnezeu. Zicerile Mântuitorului amintesc adesea despre oamenii înțelepți, despre cei care agonisesc lumină, despre cei care caută mereu frumusețea trăirilor, a vorbelor pline de miez duhovnicesc și, îndeosebi, a faptelor împlinite cu înțelepciune. Una dintre pildele Sale ne amintește de bărbatul „înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n‑a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” și de bărbatul „nechibzuit, care și‑a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare” (Matei 7, 24‑27).
Ce am putea înțelege noi din aceste cuvinte? Stânca cea tare, pe care își poate zidi cineva o construcție trainică, este credința în Dumnezeu. Orice altă temelie este trecătoare, iluzorie, funcționând doar pentru o vreme, fără să ne ofere stabilitate sau sens în momentele de cumpănă. Când preferăm să ne zidim „casa” (ori alt demers al nostru) pe stâncă, înseamnă că avem nădejde puternică în Dumnezeu, Care oferă profunzime și lumină călătoriei noastre pământești.
Aceste reflecții despre omul înțelept ne conduc, firesc, la exemplul concret al domnului academician Ioan‑Aurel Pop, care s‑a remarcat nu doar prin cuvintele rostite sau scrise, ci, mai ales, prin faptele sale. Credința și înțelepciunea, asemenea stâncii de care vorbește Evanghelia, au fost mereu reperele ce i‑au ghidat viața și activitatea. Reputația sa în mediul academic, printre istorici și cercetători, este dublată de aprecierea celor care prețuiesc valorile spirituale și intelectuale. Într‑o societate în care secularizarea și îndepărtarea de Dumnezeu câștigă tot mai mult teren, Domnia Sa rămâne un exemplu de fidelitate și statornicie în credință în fața încercărilor vremurilor.
Dacă remarcabila formație academică a domnului academician Ioan-Aurel Pop poate fi evidențiată de mulți contemporani, eu, în schimb, pot mărturisi câte ceva despre atenția sa față de valorile credinței, față de Biserică și slujitorii ei, arătată prin prezența Domniei Sale în multe momente la Patriarhia Română sau în diverse eparhii din țară și nu numai. De‑a lungul timpului, am avut ocazia să citesc și să ascult cuvintele academicianului Ioan‑Aurel Pop. Am remarcat claritatea și profunzimea lor, așezarea și temeinicia lor, precum și responsabilitatea cu care sunt formulate. Intervențiile Domniei Sale, fie de la catedră, fie în cadrul ceremoniilor academice la care este invitat, sunt atent elaborate cu acribie științifică, însă păstrează și o dimensiune spirituală, apropiată de ethosul credinței noastre. Într‑un sens profund, cuvântul – termen derivat din latinescul conventus („adunare”) – este un instrument al comuniunii. Aceasta înseamnă că funcția cea dintâi a cuvântului este de a aduna laolaltă oamenii. De aceea, modul în care folosim cuvântul implică o mare răspundere. Mântuitorul ne‑a înștiințat că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt rostit, iar cei care caută adevărul devin, uneori fără să știe, ucenici ai Cuvântului lui Dumnezeu, „Calea, Adevărul și Viața”.
O întâmplare din tinerețea mea îmi amintește de cuvintele atent alese ale celor care slujesc, cu demnitate, adevărul. La o slujbă solemnă, Mitropolitul Moldovei l‑a invitat pe arhimandritul Bartolomeu Anania să rostească un cuvânt. Acesta a refuzat, inițial, spunând: „Nu vorbesc când nu sunt pregătit”. Mitropolitul, însă, a insistat: „Sunteți scriitor, aveți o experiență, o vârstă!” La acestea, viitorul ierarh de la Cluj, pe atunci arhimandrit, i‑a mărturisit Mitropolitului Moldovei: „M‑am obișnuit așa, să lucrez cu atenție și atunci când scriu, și când vorbesc. Poate din acest motiv sunt uneori prea acribios”.
Același respect pentru cuvânt îl regăsim și în discursurile domnului Ioan‑Aurel Pop, care onorează fiecare moment printr‑o pregătire temeinică și o profundă înțelegere a valorilor pe care le evocă. Mărturisesc o apreciere față de Președintele Academiei Române. Nu este vorba doar de înălțimea acestei funcții, deosebit de importantă și pe care toți o apreciază ca atare, cât mai ales pentru apropierea sa de Biserică, în sensul profund al Eclesiei – comunitatea credincioșilor adunați împreună din dorința de a‑și uni viața lor cu viața lui Dumnezeu. Aceasta este, de altfel, cea mai înaltă valoare pe care o putem evoca la împlinirea a 70 de ani de viață ai unei persoane.
Mântuitorul ne amintește, prin dialogul cu un tânăr care L‑a întrebat: „Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10, 17), că veșnicia nu este doar o promisiune viitoare, ci începe deja, de aici, prin pregătirea noastră pentru ea. Cu ocazia acestui moment aniversar, când sărbătorim șapte decenii de viață rodnică, adresez domnului Academician Ioan‑Aurel Pop ani mulți și binecuvântați, sănătate și putere de a continua să slujească, cu statornicia și înțelepciunea care l‑au caracterizat întotdeauna, cultura și spiritualitatea românească. Ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să‑i dăruiască în continuare energie creatoare și luciditate intelectuală, cu care deja ne‑a obișnuit, pentru a rămâne, și în anii ce vor urma, un exemplu luminos, călăuzitor pe frontispiciul valorilor naționale și universale.
Doresc ca exemplul său de dăruire pentru adevăr, cultură și credință să inspire și să călăuzească și generațiile viitoare de cărturari români, contribuind astfel la păstrarea și îmbogățirea tezaurului nostru spiritual și cultural.
Ioan Bolovan
Ioan‑Aurel Pop și starea noastră de veghe
Începem aceste modeste gânduri despre Academicianul Ioan‑Aurel Pop cu o mărturisire. Am fost inspirat de titlul unei cărți mai vechi a Domniei Sale (Transilvania, starea noastră de veghe, cuvânt-înainte de Mircea Muthu, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2016), fiindcă sintagma din titlu i se potrivește pe deplin omagiatului de azi, respectiv această stare de veghe continuă pentru soarta istoriografiei, a Transilvaniei și a națiunii române. Transilvania este dincolo de o realitate fizico‑geografică și o imensă scenă istorică (pentru a‑l parafraza pe alt savant clujean, Mircea Zaciu), o stare de spirit greu traductibilă în cuvinte, care i‑a inspirat de decenii pe foarte mulți istorici, scriitori, artiști, oameni politici și diplomați, astfel încât nici Ioan‑Aurel Pop nu se putea sustrage unei atari atracții, deopotrivă profesionale și intelectuale. El se situează într‑o onorantă galerie a marilor istorici români ardeleni sau din Vechiul Regat care i‑au dedicat Transilvaniei cărți monumentale, analize istoriografice care vor străbate secolele: Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Ștefan Pascu, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Virgil Cândea etc.
Transilvania i‑a fascinat în egală măsură pe istoricii și cărturarii români (fie ei ardeleni sau regățeni), maghiari, germani, evrei, armeni sau chiar și străini, trecători prin acest spațiu sau naturalizați pe pământul acestei provincii. Savantul Emil Turdeanu caracteriza Transilvania pe drept esența românismului, în timp ce Nicolae Titulescu, într‑unul dintre cele mai înflăcărate discursuri rostite la mitingul naţional de la Ploiești din 3 mai 1915, intitulat Inima României, spunea că România nu poate fi întreagă fără Ardeal, deoarece „Ardealul e leagănul care i‑a ocrotit copilăria, e şcoala care i‑a făurit neamul, e farmecul care i‑a susţinut viaţa. Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa! Pentru Ardeal nu‑i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu‑i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!”. Academicianul Ioan‑Aurel Pop a dedicat Transilvaniei, în calitate de unic autor sau în colaborare, câteva zeci de cărți, care îl definesc plenar și îl recomandă drept cel mai profund cunoscător al istoriei provinciei în acest secol, majoritatea scrierilor lui fiind dublate de o sensibilitate mai mult decât o putem detecta la prima vedere. Prin cărțile sale despre Transilvania putem pătrunde nemijlocit în șantierul de lucru al istoricului, șantier care se întinde pe o perioadă de circa jumătate de veac.
La început a fost documentul…, căruia istoricul Ioan‑Aurel Pop i‑a rămas mereu fidel de‑a lungul carierei sale. L‑a căutat în arhivele din țară, dar și în cele din Ungaria, Austria, Italia etc., convins fiind, în spiritul formației primite de la iluștrii săi dascăli, că adevărul istoric (atâta cât este el omnenește posibil) poate fi reconstituit numai printr‑o temeinică bază documentară. Prima carte a lui Ioan‑Aurel Pop, în colaborare cu alți doi medieviști reputați, Ioan Drăgan și A.A. Rusu), a fost Izvoare privind evul mediu românesc, Țara Hațegului în sec. al XV‑lea, Cluj‑Napoca, 1989, urmată de alte cărți publicate mai recent la Editura Școala Ardeleană și intitulate sugestiv Instituții medieval românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania între secolele al XIV‑lea și al XVI‑lea, ediția a II‑a revăzută și adăugită, Cluj‑Napoca, 2022, respectiv Hunedoreștii – o familie europeană, Cluj‑Napoca, 2020. (Și) aceste lucrări aduc o contribuție substanțială la evidențierea rolului și la misiunea nobilimii române din Transilvania medievală, cu referire specială la Țara Hațegului, un ținut cu rezonanțe profunde în istoria României, începând cu Antichitatea și până înspre zilele noastre. Starea de veghe a istoricului clujean în ceea ce privește reconstituirea onestă a trecutului Transilvaniei se impunea, fiindcă de multe ori abordările istoriografice concurențiale în spațiul Europei Centrale au tins să oculteze sau să diminueze locul și rolul românilor în istoria provinciei, în lupta antiotomană etc.
Cărțile sale, cele despre Transilvania, dar nu numai, pornesc de la paradigme esențiale ale istoriografiei românești și universale, toate sunt „blindate” cu un aparat critic adecvat fiecărui subiect tratat, se fundamentează pe ipoteze științifice și argumente logice. În același timp, din conținutul cărților academicianului Ioan‑Aurel Pop răzbate și un alt fir roșu, anume acela al unității teritoriale și spirituale firești a neamului românesc, o veritabilă pledoarie pentru românism în cel mai pur sens, înțeles ca matrice națională care trebuie și poate să asigure românilor un loc binemeritat între națiunile Europei și ale lumii. Cărți precum Identitatea românească. Felul de a fi român de‑a lungul timpului, Editura Contemporanul, București, 2016, De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate, Editura Litera, București‑Chișinău, 2019, sau Românii. Eseuri dinspre Unire, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2019 ș.a., jalonează parcursul românilor din Evul Mediu până la Marea Unire, când națiunea noastră a cunoscut momentul ei astral la 1 Decembrie 1918. Autorul reușește mai în fiecare carte să facă o pledoarie inegalabilă pentru renunțarea la regionalism și plasarea evoluțiilor din spațiul românesc alături de cele din teritoriile locuite de alte popoare și națiuni din Europa Centrală. Academicianul Ioan‑Aurel Pop și‑a asumat să mai vegheze însă și la instrumental fundamental de comunicare între oameni, limba. O carte mai recentă, alături de alte multe articole și eseuri (Veghea asupra limbii române, Editura Litera, București‑Chișinău, 2020), ne propun o paradigmă nouă în comportamentele comunicaționale, respectiv „bunul‑simț lingvistic”, pentru a menține prestigiul recunoscut al limbii noastre.
În același timp, pentru Ioan‑Aurel Pop, cercetarea trecutului reprezintă şi altceva: responsabilitate, datorie. El se revendică din modelul de cărturar cu bună tradiţie în Ardeal, şi nu numai. Un savant al istoriografiei, om al literelor, dar şi un promotor al unei cauze, putând fi definit prin sentimentul de devotament comunitar al corifeilor iluminişti, de pildă, pentru care truda de a lărgi orizontul cunoaşterii nu însemna doar satisfacţie personală. Ea căpăta sens cu adevărat numai dacă rodul obţinut devenea un bun mai larg. A ales să practice un tip de istorie în care sunt esenţiale calităţile de cercetător aplecat spre erudiţie, dar şi acelea de educator, de magistru. El stă de veghe și la formarea intelectuală și morală a tinerei generații. Este prin excelenţă un slujitor al şcolii, al Almei Mater Napocensis, un profesor cu conştiinţa datoriei perpetue de a forma tineri în amfiteatre, de a le hrăni interesul pentru trecut, de a‑i face să se ataşeze de acesta ca de un patrimoniu identitar. Om al Catedrei, a înţeles să fie şi un om al Cetăţii, personaj activ, implicat, pentru care împărtăşirea cunoştinţelor despre istoria românilor reprezintă o formă fundamentală de a te pune în serviciul societăţii, de a promova valorile naţiunii tale. Şi‑a urmat consecvent crezul şi în misiunile didactice, diplomatice şi culturale pe care le‑a avut peste hotare. Îl slujeşte şi azi, din onoranta poziţie de Președinte al Academiei Române, instituţie ce i‑a oferit marea şansă de a‑şi împlini vocaţia.
Academicianul Ioan‑Aurel Pop este nu doar un istoric și un dascăl respectat și iubit, ci și un constructor de instituții, precum și un om al cetății, o conștiință activă și responsabilă prezentă în dezbaterile publice privind soarta disciplinei ce o profesează, în polemicile referitoare la evoluția comunității locale și a țării. Astfel, putem afirma despre Domnia Sa că este un istoric care și face istorie. Director din 1993 al CST (după fondarea și așezarea sa pe liniile firești de evoluție de către Prof. Liviu Maior, care a plecat la București ca ministru al Educației), director al institutelor culturale românești de la New York și Veneția, rector al UBB din 2012, Acad. Prof. Ioan‑Aurel Pop și‑a lăsat amprenta sa inconfundabilă asupra destinului acestor instituții și al oamenilor care gravitează în jurul lor. De aceea, prezentului eseu nu i se putea alege un titlu mai potrivit fiindcă acesta reflectă cuprinzător deopotrivă opera, dar și conștiința, implicarea publică a autorului.
