Contemporanul » Modele » Inepuizabilul Breban şi viaţa sa

Inepuizabilul Breban şi viaţa sa

Lupta pentru păstrarea credinţei, limbii, istoriei locului numit România, destinului comun e în plină desfăşurare

O viaţă, dar extraordinară. Nicolae Breban a trăit de multe ori extremul. În fapt, Viaţa mea (Polirom, 2017) este o confesiune‑naraţiune, un roman. Cum s‑ar spune: Viaţa mea e un roman (scris din ianuarie 2016 până cel mai târziu în septembrie, acelaşi an), oricât de uzată ar fi zisa soldatului cu baston de mareşal în raniţă, dar şi cu sceptru de împărat. „Fiinţa etnică se află în bătaia puştii”, scria Petru Ursache, iar lupta pentru păstrarea credinţei, limbii, istoriei locului numit România, destinului comun e în plină desfăşurare.

Moşii maramureşeni ai scriitorului vin, cum altfel, din satul Breb. Omul cu sânge hibrid (şvab după mama Constanţa Esthera Olga Böhmler, cunoscut ca nemţoiul în satul Vărădia de Caraş şi valahul în satul şvăbesc Kundritz) e pământean pursânge: refuză constant uniformizarea etnică şi dizolvarea neamului, la care suntem supuşi continuu, nu de azi de ieri. E om al locului (genius loci, de ce n‑ar recunoaşte‑o detractorii abuzivi, puşi pe umilirea seniorilor?) şi vrea echitate pentru ai săi, pentru români, în corul popoarelor Europei. Mi‑a fost dat să aud recent, pe un canal TV, că formularea paremiologică „fie pâinea cât de rea tot mai bună‑n ţara mea” ar fi… comunistă. Replica o dă N. Breban, la pag. 52 a cărţii: „Ne globalizăm încă o dată, ar putea zice un hâtru, un ţăran calm şi vechi gospodar”, trecut prin GAC şi cu perspectiva postsocialistă a satului global. Cum să opteze pentru globalizare o personalitate accentuată, care nu vrea să spună adio diferenţei şi care crede în destinul propriu al României?

Tradiţia e ocultată, dacă nu negată; ism (patriotism, eroism) pare învins de post (postetnic, postetic) şi de trans (transfrontalier, transliterar). Distruge‑i unei naţii reperele, valorile şi vezi dacă mai poate lupta pentru solul etno‑genetic, pe linia unui eventual Mărăşeşti – Mărăşti – Oituz. Da, aşa este, diversitateaenergie, vitalitate, mai ales ardelenilor. Şi mă gândesc acum la alt patriot transilvan, Ioan‑Aurel Pop, negat în fel şi chip, dar care nu se teme de un label ca „istoric naţionalist şi militant ortodoxist, tehnofob”, pus de Sever Voinescu. Ioan‑Aurel Pop este adversarul redutabil al autorilor de naraţiune fictivă ori festivă, de contraistorie, cum i se spune, neagreându‑i pe ficţionarii ei. Vrem să ne asumăm un Alzheimer al istoriei adevărate sau ni‑l programează cei cu fobie naţională?

Nicolae Breban îşi aminteşte de fuga din Ardealul ciuntit după catastroficul an 1940, într‑o căruţă, pe un frig fioros, la început de 1941. Cred că fotografia cea mai sfâşietoare pe care mi‑a fost dat s‑o văd era din anul acela: un car plin cu ţărani fugăriţi de jandarmii cu pene de cocoş. Şi ce ochi trişti avea câinele alb, cu o ureche neagră, luat cu ei printre boccele! Tatăl lui N. Breban, preot greco‑catolic de parohie rurală, rămăsese închis la Baia Mare: predicase enoriaşilor români să rămână români, să se simtă români, iar lecţia pe tema etnică n‑a fost uitată de fiul său. Una dintre cele mai impresionante pagini din Viaţa mea e despre majestuosul genitor Vasile, pe care îl numeşte „autorul zilelor mele” şi narează cum a devenit „apt de a‑l admira”. Graţie tatălui preot, pierdut la 28 de ani, adolescentul n‑a fost indus în eroare de bazna cu schimbarea lumii. Fritz Buzilă, din romanul Singura cale, spune că libertatea, „necesitatea înţeleasă”, după maxima lui Hegel, devenise, sub comunişti, egală cu ascultarea, devoţiunea oarbă. O revistă stalinizantă, Cum vorbim, transformată în Lupta de clasă, era poreclită de Tonegaru Cum orbim, însă poetul a fost supus disciplinei penitenţei, a carcerei, a lagărului. Trebuia să fii „slugă cauzei”, cu capul sub doctrină. Te avertizau că tot ce era decis prin congrese şi plenare trebuia îndeplinit: de la entuziasmul ordonat la defilări până la repeţirea (şi adâncirea) punctelor din dările de seamă. Şi câte cuvinte care ne terorizau nu sunt acum apuse! Ca dosar (de cadre), sarcină de partid, atribuţiuni… Mârşav e vocabula lor, a staliniştilor. Individualismul era mârşav. Acelaşi tip, tov. Fritz Buzilă, îi clarifică unui „activist doi ce‑ce” în ce constă lupta de clasă: „O luptă nu de idei, noi ne pişăm pe idei, voi, intelectualii, faceţi caz de ele, ideile sunt bune, uneori, ca să ascundă faptele” (Singura cale, Editura Contemporanul, 2011).

În acele vremi, studentul N. Breban a fost exclus din facultate de decanul Athanasie Joja (tov. Tăsică) pentru că‑l citase, la un seminar, pe Kant. Din liceu, fusese scos ca „năpârcă” în clasa a X‑a şi nevoit să se angajeze la Fabrica de calapoade din Lugoj, cam o lună‑două, până la revocarea excluderii. De acolo a plecat singur la Oradea, să facă a XI‑a clasă. La Bucureşti, a lucrat ca sudor la Uzinele „23 August”, foste Malaxa, apoi ca şofer şi gestionar al garajului fostului rege.

Puberul se pregătea parcă din şcoală pentru viitoarele construcţii epice, chiar dacă abia dibuia pentru ce era „predispus”, născut, nu făcut. Citea şi citea: „Mă cufundam în litere ca într‑o apă”, pentru ca, nu mult mai târziu, să‑şi afle rostul: „Câtă creaţie, atâta existenţă” (Viaţa mea, p. 67). Atunci, în casa de la Recea, a început „complicitatea ideatică” (sintagmă N.B.) cu „elogiatorii satului românesc”. Breban bine ştie că „sublimul s‑a născut la sat”. Pentru cei care‑i denigrează pe Blaga, pe Crainic, pe Iorga, pe Pârvan afirmă că are „un dispreţ calm”, însă cine i‑a ascultat conferinţele n‑ar spune că este calm în intervenţiile sale. E şi greu să poţi rezista detaşat, în două rânduri, în secolul ce‑a trecut şi‑n cel prezent, la ocărârea tradiţiei ca păguboasă, stearpă, obsoletă. Spune personajul Calistrat, în romanul citat, pag. 143, passim: „Uneori, în istoria neamurilor, adevărul se acoperă chiar cu adevărul, ca un fel de minciună la pătrat, deoarece adevărul (…) nu poate fi înţeles decât în forma minciunii (…)”. Plaga adevărului sufocat de adevăr e departe de a se vindeca. Clişeele limbii de lemn au fost înlocuite cu alte clişee; puţini sunt cei care se păstrează neatinşi de comandamente PC, corect politice. Breban şi‑a vrut cuvântul liber şi‑l are. Eseistica sa nu‑i leneşă, cum spunea un mare poet despre alt mare poet. Dinamicul eseist nu ezită să abordeze cele mai dificile teme, pentru a corija ce se falsifică. Şi se falsifică enorm. Camil Petrescu, de pildă, n‑a contribuit la „damnarea” revoluţiei ungare, aşa cum a minţit un presar. Dar cine îşi mai dă osteneala să respingă falsul, în cunoştinţă de cauză, să restabilească adevărul?

Din capul locului, Breban s‑a înscris pe drumul propriu, asumându‑şi riscul şi când drumul ducea la zid. Compresorul comunist acţiona dur contra gânditorului privat. După nici cinci ani de carieră socială, a ajuns proscris cam 18 ani. În „edificiul” realist‑socialist a lovit unde trebuia, în cheia lui de boltă. S‑a opus abolirii cuvântului liber prin Tezele din 1971, într‑un ziar francez, Le Monde. Eudemonism (Michel Onfray), adică arta prin care dobândeşti o stare de bine? Greu de atins în socialismul multilateral nedezvoltat. Ştiu pe pielea mea că, dacă nu arătai că ţi‑e frică de aparatul PCR şi de comandamentele „superiorilor”, erai pierdut/ă. Nu care cumva să simtă vreun activist că‑l considerai limitat, chiar imbecil sau netrebnic. Ce era să facă N. Breban, după excluderile din CC, Partid, USR, decât să fugă la 2 Mai, într‑o casă lipovenească având pământ pe jos, într‑o singurătate voită? Singurătatea se poate numi şi creativitate: acolo a scris Îngerul de gips (700 de pagini), romanul unui autodestructiv, doctorul Minda, apărut la Cartea Românească în 1973. Într‑o cameră cu chirie a scris şi Bunavestire (tot 700 de pagini).

Scriitorul a refuzat net arta tocmită, cum îi zicea Vladimir Streinu, scandalizându‑i trei ani consecutivi pe cerberii ideologici Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Răutu, Tertulian… Georgeta Horodincă, frumoasa anti‑maioresciană, îl considera, pe faţă, retardat. Francisca (500 de pagini) a aşteptat tiparul doi ani, în care timp autorul ei scria nesmintit, la Lugoj, În absenţa stăpânilor; veneau, apoi, Animale bolnave. În ’65, Francisca a avut, în ciuda opoziţiei lui Paul Georgescu, un succes fudroaiant. Nu‑i greu de înţeles de ce: romancierul, atunci de 31 de ani, a ales „fuga înainte” (la fuite en avant), crezând în autonomia esteticului în plin îngheţ realist‑socialist. Şi‑a păstrat aceleaşi repere estetice, temându‑se doar de „uriaşa pasăre a mediocrităţii”, cu aripile întinse peste literatura deceniilor comuniste.

Postdecembrist, Nicolae Breban trebuia detestat ca autor de cărţi grele, de fraze voit stufoase. Or, literatura pe placul a toţi, uşoară, de citit în tren sau în metrou, cea pe care Frédéric Martel a numit‑o literatură mainstream, nu intră în vederile lui Breban, care spune despre personajele sale în Viaţa mea, p. 45: „Nici unul luat «din viaţă», ci pur şi simplu ficţionale”. Aşadar, greu de construit. Varii canale TV susţin că‑i mai bine să fii prins de o lectură trecătoare decât să te laşi cuprins de o lectură dificilă, deci, nesatisfăcătoare, neplăcută. La Pro TV, popa Tabără le recomanda de zor pe prozatoarele liniei fierbinţi, amatoare de partide iuţi de sex. Relaţiile fizice sunt aşa de uşor de scris şi de descris; e mai greu să n‑o faci. Şi ce pretenţii are bărbatul Breban! Crede că pentru femeie trebuie să fie „un înlocuitor al zeului”, nu un Masoch care lustruia cu limba pantofii curtezanelor seducătoare ori un Frauenjäger, un vânător oarecare de femei. Reproş: ar fi un kantian demodat, convins de legea morală din sine, deşi societatea civilă merge pe minima moralia, iar filosofii „elitişti” îi dovedesc excelenţa; cât despre concepte ca bine‑frumos‑adevăr, o, ele sunt apuse în vremi ca ale noastre. Cine mai crede în onoare şi‑n prietenie (prietenii cei mai trădaţi sunt prietenii buni) în relaţiile cu ceilalţi? Numai conservatorii plini de prejudecăţi, cu morala lor moralizatoare, care trebuie penalizaţi ca inactuali, traşi la margine şi obstacolaţi în receptarea operei.

Breban nu se lasă jefuit de trecut, jefuit de istorie. Atipic aşa cum este, nu s‑a temut nici în socialism, nici în postsocialism să‑şi afirme convingerile, pentru unii de neadmis. După Glucksmann, intelectualul are patru misii: să se angajeze, să devoaleze, să profetizeze, să dinamizeze. Pentru toate astea se plăteşte un preţ nu mic, iar romancierul dublat de eseist l‑a plătit cu vârf şi îndesat. Să‑i recunoaştem consecvenţa de om al naţiunii.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now