Contemporanul » Modele » Bogdan Creţu: Incursiuni în memorialistica românească (II)

Bogdan Creţu: Incursiuni în memorialistica românească (II)

Modelul memorialisticii lui Iorga pare a se fi fixat în aceea a lui Goethe, autorul însuşi considerându-⁠se o personalitate providenţială a epocii sale. Cum a şi fost, fără doar şi poate. În orice caz, memoriile reprezintă de departe opera literară cea mai reuşită a lui Iorga, autor nu lipsit de hărnicie şi ambiţii şi în acest domeniu.

Începutul secolului al XX-⁠lea stă sub semnul literaturii militante, genul memorialistic nu este cultivat decât rar în sine, dar multe dintre prozele scurte sămănătoriste sunt amintiri deghizate, care consemnBogdan Cretuează experienţa autorilor proveniţi din lumea satului. Primul Război Mondial şi, apoi, Marea Unire din 1918 generează un foarte amplu corpus memorialistic, frecventat însă pentru informaţiile oferite, nu pentru calităţile sale literare. În perioada interbelică, literatura se orientează, din ce în ce mai decis, către formele moderniste. Sub influenţa lui Marcel Proust şi mai ales a lui André Gide, romanul caută cu îndârjire autenticitatea, pe care o poate obţine cultivând strategiile scriiturii intimităţii. Mircea Eliade pune la baza actului creator experienţa, afirmând, într-⁠un eseu intitulat Despre confesiuni, că scriitura intimă i se pare singura care îi oferă posibilitatea de a suspenda proza bazată pe imaginar. Prima calitate a romanului ar fi, în perspectiva tânărului şef de generaţie, să înregistreze cu fidelitate adevărul unei personalităţi: „Scrii aşa cum eşti tu acum. Nu peste zece ani. Peste zece ani vei fi altul”. Camil Petrescu teoretizează insistent nevoia de autenticitate, în Noua structură şi opera lui Marcel Proust şi îşi fizează un ideal al anticalofilismului în Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate în 1934, pe care le consideră „unicul document scris, autentic, pentru psihologia individuală românească”, principala lor calitate fiind „lipsa oricărei atitudini livreşti”. Preocuparea pentru adevărul existenţial conferă romanului epocii forma confesiunii deghizate. G. Ibrăileanu, Anton Holban, M. Blecher, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, H. Bonciu valorifică în ficţiune convenţiile narative ale jurnalului şi ale memoriilor. Literatura consumă însă aproape exclusiv interesul pentru scriitura confesivă, deschiderea criticii pentru genul memorialistic rămânând sporadic.

Puţini scriitori reprezentativi tipăresc opere memorialistice. Radu Rosetti publică, între 1922 şi 1927, o carte de memorii în trei volume: Amintiri, vol. I: Ce-⁠am auzit de la alţii, Amintiri din copilărie şi Amintiri din prima tinereţe. Foarte interesant, în primul dintre ele reconstituie o epocă apusă, cea a secolului al XIX-⁠lea, făcând să continue tradiţia de care se simte legat, punând cap la cap povestirile despre trecut ale părinţilor şi bunicilor, folosind, prin urmare, memoria strămoşilor. Capodoperă a memorialisticii româneşti, lucrarea lui Radu Rosetti este foarte apropiată tematic şi ca viziune de memorialistica secolului al XIX-⁠lea, încercând să păstreze nealterată continuitatea cu trecutul dinaintea adoptării modelului de civilizaţie occidental, oferind imaginea unei epoci fastuoase, patriarhale, în afara istoriei moderne. Redescoperită după 1990, cartea va avea un mare succes. Unul dintre cele mai interesante proiecte îi aparţine lui E. Lovinescu, care, între 1930 şi 1937 îşi publică cele trei volume de Memorii, urmate, în 1941, de Aqua forte, un volum de portrete. Deloc întâmplător, cărţile însoţesc principalele sinteze ale autorului şi sunt, înainte de toate, o explicare şi o justificare a programului său critic, a direcţiei pe care a încercat şi, la momentul în care îşi contemplă cariera, sunt semne clare că a şi reuşit, să o imprime literaturii române de după 1918. Lovinescu nu e preocupat de refacerea autobiografiei, cu toate datele ei civile, ci de reconstrucţia formării sale spirituale, a aventurii lui intelectuale. Perspectiva nu este a unui memorialist care îşi contemplă veacul, ci a unui critic literar care îşi evaluează cariera, îşi descrie teoriile şi conceptele, campaniile, portretizează scriitorii pe care i-⁠a lansat, evaluează noutatea şi valoarea literaturii moderniste pe care a promovat-⁠o, şi, mai ales, descrie „natura bovarică” a ideilor sale „revoluţionare”, procesul construcţiei de sine al unui critic care avea toate datele temperamentale, mentalitare, de educaţie şi de gust pentru a se situa în ariergarda criticii de direcţie. Cultivând insistent portretistica şi anecdotica în cel de al treilea volum şi în Aqua forte, Lovinescu are grijă să nu se inflameze, să îşi menţină spiritul polemic doar în spaţiul aseptic al ideilor, să îşi păstreze seninătatea, echilibrul, să îşi purifice privirea asupra contemporanilor prin disciplină stilistică şi prin „depersonalizare”. Nicolae Iorga se dovedeşte a fi un prozator foarte bun în seria de Memorii şi în O viaţa de om – aşa cum a fost, apărută în trei volume (Copilărie şi tinereţe; Lupta; Spre înseninare). Tot ce este exces în personalitatea sa accentuată, în opera publicistică, doctrinară, devine patos temperat prin melancolie în aceste opere. Corpusul memorialistic se remarcă prin portretistică şi prin detenta polemică a autorului, nu o dată revărsată asupra epocii şi contemporanilor sub formă de pamflet. Iorga îşi retrăieşte, rememorând-⁠o în scris, viaţa la temperaturi înalte, stilul său este incandescent, angajat, îşi explică luptele, opţiunile culturale şi politice. Cărţile au o mare tensiune epică, alcătuind, datorită poziţiei autorului lor în viaţa politică şi culturală, o panoramă asupra unei epoci constructive, febrile, neferite de excese. Modelul memorialisticii lui Iorga pare a se fi fixat în aceea a lui Goethe, autorul însuşi considerân-du-⁠se o personalitate providenţială a epocii sale. Cum a şi fost, fără doar şi poate. În orice caz, memoriile reprezintă de departe opera literară cea mai reuşită a lui Iorga, autor nu lipsit de hărnicie şi ambiţii şi în acest domeniu. Mihail Sadoveanu oferă, în Anii de ucenicie (1944), o carte a formării sale. Deloc întâmplător, memoriile se încheie odată cu anul debutului, cu intrarea sa în viaţa literară. Biografia intimă, a anonimului care visează să devină scriitor, lasă locul celei publice, care, consideră scriitorul, nu mai merită reconstituită, pentru că este cunoscută de toată lumea. În plus, redactate într-⁠un moment de mare tensiune politică, când cariera lui Sadoveanu intră în impas şi este ameninţată, cartea este şi o pledoarie pentru o lume patriarhală, mai simplă, mai curată. Ce este interesant este modul în care toate temele sadoveniene se leagă în această carte: înainte de a fi o reconstituire a unei experienţe de viaţă şi a unei epoci accidentate, cartea este o sinteză a sadovenismului: tot ceea ce e cunoscut, brevetat ca temă, stil, faună umană în proza autorului, există, ne asigură autorul, în viaţa sa. Sadoveanu îşi sadovenizează, de fapt, propria existenţă, mutând-⁠o din contingent în istoria literaturii. Unele dintre memoriile marilor scriitori interbelici apar postum. După ce este interzis de regimul comunist, lui Blaga i se tipăreşte opera de sertar abia după 1961. Hronicul şi cântecul vârstelor este autobiografia impregnată de lirism a unei personalităţi care îşi reinventează trecutul din perspectiva marelui scriitor care a devenit: copilăria, care a stat sub semnul muţeniei, „detaşării de logos”, ca prefigurare a teoriilor filosofiei sale şi a temelor poeziei de mai târziu, apoi tinereţea, marcată de studii, de iubire, de anii războiului şi de momentul Marii Uniri din 1918. Ca şi Sadoveanu, scriitorul e interesat de vârsta mitică, cea a formării, dinainte de a deveni personalitate publică. Scrise în limba română pe baza însemnărilor de jurnal, publicate în traducere franceză şi engleză, Memoriile lui Mircea Eliade apar în întregime abia în 1991, în România proaspăt ieşită de sub comunism şi stârnesc un entuziasm general. Ele sunt valoroase mai ales datorită faptului că reprezintă viziunea uneia dintre marile personalităţi ale interbelicului, lider al unei generaţii care a dorit, din idealism, să transforme radical România, într-⁠o epocă predispusă la excese ideologice. Descriindu-⁠şi copilăria, mansarda în care a citit nopţi la rând, apoi intrarea în viaţa literară şi ascensiunea, descoperirea Indiei, exilul, oprindu-⁠se la anul 1960, cel al maturităţii şi notorietăţii depline, cartea reprezintă una dintre sursele esenţiale privitoare la febrilitatea creatoare şi ideologică a generaţiei criterioniste.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest