Contemporanul » Modele » Imperialul Breban

Imperialul Breban

Poate că Zeul le dăruieşte acestor privilegiaţi tone, megatone de suferinţă, remodelându‑i prin recursul la darurile făcute în albia ei nelipsită de asperităţi, pentru a rafina materialul inefabil din care au fost plămădiţi, apropiindu‑i astfel cu alţi câţiva milimetri de perfecţiune

Există scriitori fără care o literatură ar fi incomparabil mai săracă. Există scriitori în a căror absenţă imaginea unei literaturi ar fi diferită. Există scriitori care în cazul în care n‑ar fi existat, fără îndoială, ei ar fi fost inventaţi. Tagma alcătuită de aceşti fii risipitori e ultrarestrânsă şi e alcătuită după nu se ştie ce fel de criterii, neghicite nici de un Rodion Raskolnikov, care s‑a uitat îndelung în retorta în care sunt făcuţi oamenii mari. E limpede că ei sunt aleşi între aleşi. Şi când susţin acest adevăr, mă gândesc, în primul rând, la J.W. Goethe, cel care îi spune lui Johann Peter Eckermann că în ziua a şaptea Dumnezeu şi‑a continuat marea lucrare, creând o seamă de oameni mari, de la care învaţă cei mai puţin înzestraţi. Aceşti oameni mari sunt făcuţi din aluatul fiilor risipitori. De la naştere li s‑a dăruit atât de mult, încât ei, aleşii aceştia încercaţi, abia reuşesc să risipească darurile la care au lucrat generaţii. Evident că e vorba de răsfăţaţi ai sorţii; şi cu cât ei, aleşii aceştia între aleşi, sunt mai răsfăţaţi, cu atât sunt puşi mai abitir la încercare. Pare că o instanţă ubicuă şi atotprezentă e curioasă să vadă până unde le va rezista coşul pieptului şi dacă va rezista, şi… abia atunci când totul curge – sau aşa pare cel puţin la suprafaţă – sub semnul întârzierilor sau al confuziilor, dacă are valoare. Sau poate că Zeul le dăruieşte acestor privilegiaţi tone, megatone de suferinţă, remodelându‑i prin recursul la darurile făcute în albia ei nelipsită de asperităţi, pentru a rafina materialul inefabil din care au fost plămădiţi, apropiindu‑i astfel cu alţi câţiva milimetri de perfecţiune, căci, afirma cineva, suferinţa e drumul cel mai scurt care duce la desăvârşire. Friedrich Nietzsche era de părerea că se cuvine recreată scara valorilor în funcţie de suferinţă şi tot acest gânditor hiperumanizat pleda pentru o disciplină a suferinţei.

Dacă Nicolae Breban – unul dintre cei mai fideli discipoli ai filosofului german, supranumit de Thomas Mann Hamlet al filosofiei europene – n‑ar fi existat, în mod cert, el ar fi fost inventat. Nu puţini prieteni, admiratori, detractori sau calomniatori fervenţi ai d‑sale sunt conştienţi de acest adevăr. Parcurgând opera brebaniană, cel puţin trei constatări evidente, definitorii, revin şi revin, aidoma unor condori uriaşi, cu aripile lor melodioase, desfăcute amplu, care se apropie, îndepărtându‑se, şi se înstrăinează, apropiindu‑se de vârfurile montane ale unui platou uniform şi, monoton, aproape, în relieful său, previzibil la suprafaţă doar: forţa maniacală de a face un singur lucru, şi anume – a scrie roman, consecvenţa cu idealurile primei sale tinereţi şi uriaşa încredere în propriul talent.

Scriind răstimp de mai bine de o jumătate de secol roman şi publicând ritmic, Nicolae Breban a descoperit că literatura – o, desigur că nu orice tip de literatură, ci literatura majoră! – e o Vocaţie; da‑da, Vocaţie cu V mare. Scriitorul descins dintr‑o familie de preoţi, care au purtat veşmintele sfinte răstimp de zece generaţii de servi ai Domnului, a ajuns la această descoperire târziu, la circa treizeci de ani, când nu puţini colegi ai săi – Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag şi Vasile Gorduz – aveau deja un nume, aveau un prestigiu imposibil de clătinat. Abia atunci, la treizeci de ani, izbit în plex de moartea abruptă a tatălui său într‑un accident dramatic, pare că s‑au dizlocat nişte terenuri în aisbergul său lăuntric, iar acea surpare produsă în adâncuri a avut efectul unei tornade, care i‑a schimbat destinul, propulsându‑l spre un istm diferit. Pentru prima dată, lui Nicolae Breban i‑a ieşit din mâini fraza aceea numită mai târziu frază‑melc, de o complexitate abisală, lunecând uşor‑uşor pe pagini întregi şi săpând astfel în subterana fiinţei atâtor şi atâtor personaje: Grobei, Farca, Jiquidi, Florica, Bizoniu, Castor Ionescu, Lelia, Rogulski, Paul Cazimir ş.a. În acei ani teribili, când nu se ieşise încă din stalinism, romancierul avea o carte de proză scurtă predată la ESPLA şi – fără a sta câtuşi de puţin pe gânduri – a retras‑o, înfruntând protestele prietenului său, Nichita Stănescu, poetul de anvergură europeană, care avea dreptate, da, avea de o mie de ori dreptate, dar, afirmă un personaj brebanian, numai atât! A retrage o carte de debut care figura deja în planul editorial al singurei edituri existente într‑un stat aflat sub cizma dictaturii real‑socialiste constituie un gest echivalent cu un act sinucigaş. N. Breban a comis acel act echivalent cu o… renaştere; şi prima întrebare iscată, în acest context, e de unde ştia ce va urma? După debutul cu romanul Francisca, primit eclatant de cei mai importanţi critici ai vremii, au urmat, unul după altul, alte două romane: În absenţa stăpânilor şi Animale bolnave. Apoi au venit abrupt: un succes naţional şi o glorie imposibil de egalat.

Gloria românească l‑a catapultat pe autorul romanului Drumul la zid în imposibilitatea de a‑şi părăsi ţara pe al cărei sol miraculos a fost şi este posibil acest romancier de anvergură europeană, care, în ciuda singurătăţii sale uriaşe, în ciuda izolării din anii dictaturii şi din perioada post‑decembristă, în ciuda realităţii abisale abordate metodic pe parcursul a mii şi mii de pagini de o densitate exemplară, are nevoie de lectorii săi. Nevoia de celălalt, străinul... Având paşaport german şi cetăţenia uneia dintre cele mai bogate ţări europene, autorul trilogiei Amfitrion a avut posibilitatea să rămână în Germania, Franţa, Suedia… Din multiplele‑i peripluri însă N. Breban a revenit, iarăşi şi iarăşi, în România, acasă. Pentru că acest pământ îi redăruia fertilitatea creatoare, revărsată în peste douăzeci de mii de pagini scrise şi publicate cu fiinţa‑i întoarsă după fantomele marii literaturi, fantome extrem de vii, nebănuit de prezente, purtând nume ce‑au marcat istoria literaturilor lumii: Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Nietzsche, Rilke, Hesse, Thomas Mann, citiţi şi recitiţi cu pixul în mână, în lumina unei convingeri de neclătinat: un mare maestru rămâne ucenic până închide ochii de tot. Relativ de curând, N. Breban a recitit Fraţii Karamazov şi, în timp ce îmi vorbea despre acest vârf al lumii, recunoşteam, uimită şi bucuroasă, acelaşi spirit tânăr cunoscut de mine de peste douăzeci şi cinci de ani, înzidit în idealurile primei tinereţi, căreia îi păstrează o stranie – aproape suspectă în ochii unora dintre scriitori – fidelitate. Breban vorbeşte adeseori despre Nichita (Stănescu) – sufletul său geamăn, cu care împarte propensiunea instinctivă spre abisalitatea fiinţei umane, cei doi mari scriitori alcătuind un cuplu spiritual legat, sudat, aproape, prin darul unei prietenii frăţeşti cvasidesăvârşite aidoma celei dintre legendarii Castor şi Pollux –, Matei (Călinescu) şi Cezar (Baltag), bunăoară, de parcă aceşti vechi prieteni ar fi acum, aici, în arena culturii naţionale. Aceşti mari scriitori români şi alţii, câţiva, uniţi printr‑o credinţă mistică în literatură, au smuls literatura română din marasmul proletcultist, conservând identitatea europeană a culturii române atât în anii dictaturii, cât şi în libertatea pusă la încercare, de circa trei decenii, de consumerism şi politica corectă.

Prin verva sa, mereu prezentă, mereu urcând spre incandescenţă – ca o mantie de catifea, sclipitoare în razele Marii Amiezi, pusă pe nişte umeri obişnuiţi să poarte poveri care păreau că îi depăşesc –, el, autorul capodoperelor Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid ş.a., îi face prezenţi, câteodată, până la geniu. Până la spaimă. O spaimă ciudată – ce creşte din cotloanele obscure ale subconştientului –, cu care nu prea ştii ce să faci, ca şi când te‑ai trezi în braţe cu un dar buimăcitor şi‑ai întârzia să mişti un braţ, un picior sau un gând, de parcă ai simţi cum trupul nevăzut al acelei spaime prinde rădăcini din ce în ce mai adânci în tine; şi ca să‑ţi faci curaj, ca să‑ţi facă curaj, cineva dinlăuntrul tău – mai înţelept şi incomparabil mai experimentat – readuce la suprafaţa fiinţei acele rânduri ţvetaieviene, învăluite într‑un abur magic, adresate lui Boris Pasternak: „Nu te teme”, „nu te teme”… Şi atunci accepţi realitatea iscată înlăuntrul tău, urmărind cum spaima aceea, ea, blânda, învăluitoarea şi vaporoasa – ca o balerină ce se retrage din preajma partenerului său de dans pe vârful picioarelor, ca şi cum ar ieşi dintr‑o lume de vis – se transformă în altceva. Poate că se strecoară la locul ei, în acea descoperire uriaşă făcută de Ivan Karamazov. O descoperire care a marcat lumea, aruncându‑şi, vorba lui Dmitri Merejkovski, umbra peste veacuri. Trei lucruri conduc – spune răspicat Ivan – lumea: taina, autoritatea şi spaima. Poate că locul acelei spaime e ocupat de confuzia ivită în mine atunci când sunt întrebată dacă l‑am cunoscut pe autorul celor două capodopere fără fisură ale literaturii române: volumele Laus Ptolemaei şi 11 Elegii. În ultimele mai bine de două decenii şi jumătate, Nichita mi‑a fost descris cu asupra de măsură, încât întârzierea cu care răspund la întrebarea enunţată adineaori e firească, desigur, cu tot cu cortegiile ei de aproximări, nelămuriri, năluci şi semivise. Probabil că de aceleaşi senzaţii avea parte Nichita însuşi când era întrebat dacă l‑a cunoscut pe… Mihai Eminescu. De vreme ce Nichita a vorbit cu Tudor Arghezi, care, spune legenda, l‑a văzut în treacăt pe Mişu Eminovici, privirile‑i căprui de puşti unduindu‑se în jurul siluetei poetului care a scris Odă în metru antic, recitată de Nichita de o sută de ori… Nichita s‑a uitat în ochii lui Arghezi, care l‑a zărit pe Eminescu. Prin urmare, privindu‑l pe Arghezi, nu se putea ca Nichita să nu‑l fi văzut şi pe Eminescu. În sfârşit, complicaţii năstruşnice, pulsând în ritmul „eternului azi” al spiritului…

Sunt departe de a şti ce anume l-a condus pe acest autor charismatic – la Breban mă refer – al unor ample construcţii romaneşti în lupta pentru renaşterea romanului. Ce l‑a făcut, iarăşi şi iarăşi, într‑un neobosit şi mereu reinventat efort, să revină la masa de scris? Uriaşa încredere în propriul talent, invocat la începutul acestor însemnări, talent care, atunci când învinge îndoielile şi spaimele – inclusiv teribila spaimă de ratare! –, creşte în intensitate, atingând cote neverosimile, şi lunecă, încet‑treptat, spre planeta mai-marilor minţii, spre geniu? Spre istmul unei mistici absconse, ce scapă definiţiilor, formulelor şi îngrădirilor, ca un mânz de rasă fugit dintr‑o grădină luxuriantă din pricini obscure. Pe Dostoievski îl mâna spre pagina albă taina – susţine ultimul mare barbar rus şi repetă obsesiv, aproape – taina care rămâne a fi omul, scriitorul rus insistând să nu spună totul, să păstreze pururi ceva neexprimat; să te ridici de la masa de scris în clipa în care tolba sufletului e plină încă. Pe unul dintre cei mai mari dostoievskieni dăruiţi lumii de ţara lui Eliade şi Cantemir, Maiorescu şi Caragiale, Eminescu şi Blaga, Stănescu şi Preda, ce îl aduce de peste cinci decenii în faţa mesei de scris, pentru a imagina şi pentru a exprima universuri, cosmosuri iraţionale, lumi, tipologii, personaje, recognoscibile de la distanţă, purtând grifa brebaniană unică, de o evidentă originalitate? Setea unamunoiană de nemurire? Dorinţa de a se exprima? Consecvenţa cu propriile idealuri? Convingerea – de neatins de mârâitul cârcotaşilor de pe malul Dâmboviţei – că literatura română e o literatură majoră şi, în consecinţă, în albia unei literaturi de anvergură se abordează teme de o amplă respiraţie ca, de pildă, viaţa şi moartea, iubirea, relaţia maestru‑ucenic, masculinitate vs feminitate ş.a.? Probabil toate acestea şi încă ceva nespus, abia intuit, abia sesizabil, ca un vânt în primii timpi aspru, iernatic, ce sculptează mâinile, duhul şi încă ceva adânc, care există în tine, prin tine, şi promite uneori – mai cu seamă când pare că se retrage, pare că şovăie – renaşterea unei lumi existente latent de veacuri lăuntrice. Ar fi lansat, oare, altminteri, acest spirit imperial, neopaşoptist, un spirit prin excelenţă neoromantic – termen adus, la 1823, din Italia şi impus în spaţiul european de Stendhal –, în răspăr cu tabieturile decadenţei europene, invitaţii de genul:

„– Veniţi înapoi, spirite alese, în ograda atâtor splendide şi reuşite lupte, vise ale tinereţii noastre…”?

Ar fi vorbit, oare, evident, în joacă – arborând aerul de o gravitate exasperant pornită al unui adolescent teribil, de nestrunit, pregătit, în schimb, în pofida aparenţelor, aidoma lui Ghilgameş, pentru cel din urmă examen – despre proporţia în care s‑au exprimat Shakespeare (67%), Goethe (65%), Dostoievski (63%), Zola (54%), Rebreanu (49%) sau madame Bengescu (47%)? Nici unul dintre aceşti monştri sacri nu l‑au egalat pe Iisus. Deşi unii dintre aceşti fii risipitori îl aveau în inimă şi vorbeau aplicat despre demnitatea iisusiacă şi geniul Fiului lui Dumnezeu. Geniu de neegalat.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now