Contemporanul » Modele » George Grigoriu în dialog cu Victor Voicu. Quo Vadis, Europa Creştină?

George Grigoriu în dialog cu Victor Voicu. Quo Vadis, Europa Creştină?

George Grigoriu: Domnule academician, înregistraţi o premieră, de fapt, e o premieră pentru spaţiul public românesc: în aula Academiei Române, sub girul Academiei Române, se lansează un Laborator de Sociologie: Sociologia Religiilor. Un Laborator extrem de util ca instrument în ziua de astăzi, dat fiind faptul că religia, ca fenomen, comportă nişte aspecte pe care noi de multe ori le pierdem din vedere sau nu le asumăm în mod corespunzător. Fenomenul religios în spaţiul public, de cele mai multe ori, este interpretat într-⁠o cheie neprofesionistă. Vă felicit pentru această iniţiativă.

Victor Voicu: Mulţumesc. Iniţiativa nu-⁠mi aparţine, dar am sprijinit proiectul Profesorului Dan Dungaciu, care conduce un institut aflat sub coordonarea Academiei Române – Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ionel I.C. Brătianu”. D-⁠sa e cel care a iniţiat acest proiect; nu este singurul. L-⁠am îmbrăţişat şi l-⁠am sprijinit, aşadar, m-⁠am şi implicat. De fiecare dată când am lansat proiectele domniei sale, am făcut conferinţa de deschidere în aula Academiei Române. Proiectul în discuţie a fost intitulat provocator: „Dumnezeu îşi ia revanşa”. Desigur că te întrebi: ce-⁠a vrut să spună iniţiatorul? Evident că a vrut să spună ceva. N-⁠am disecat în discursul meu acest aspect. Am insistat însă pe relaţia religie-⁠geopolitică, aspectul Quo vadis, Europa?, pentru că se întâmplă ceva foarte ciudat. Indirect am răspuns şi la subtitlul foarte incitant „Dumnezeu îşi ia revanşa”. Aluzia vizează consecinţele geopolitice la nivelul Europei, consecinţele gravei perturbări a relaţiei societăţii cu religia creştină, cu viaţa spirituală. Eu sunt un om de ştiinţă – aşa zice lumea cel puţin – sunt cercetător de vreo 60 de ani, sunt medic ca formaţie, farmacolog, într-⁠o lume care se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele exacte. Dacă nu ştii puţină chimie şi fizică nu prea poţi să abordezi subiectul respectiv. Ca om de ştiinţă, mi-⁠e foarte greu să identific un antagonism, să identific şi să definesc un antagonism între ştiinţă şi religie. O să mai revenim, poate, asupra subiectului. În Tratatul Constituţional al Europei se uită deliberat faptul că Europa este un proiect de 2000 de ani, cu baze iudeo-⁠creştine. Europa este o cultură şi o spiritualitate creştină, iudeo-⁠creştină prin definiţie, cu rădăcinile în cultura greacă şi romană. E suficient să iei Europa de la un cap la altul şi să constaţi că, de fapt, aceasta este realitatea.

Cu toate astea, în actul fondator, această „realitate” lipseşte.

Exact, lipseşte. Şi a fost respinsă cu vehemenţă de două state importante, unul fiind cel care a adus luminile ştiinţei şi ale culturii ca repere europene. Acest adevăr însă nu exclude spiritualul din ecuaţie. O să vedeţi, dacă vreţi să ajungem la actualitate, există două state care ar putea fi luate, în această ordine de idei, ca punct de referinţă: Italia şi Statele Unite. Ele sunt un model de coexistenţă a religiei, a spiritualităţii, a părţii celeste a omului – alături de cea pământeană. Aceste naţiuni reflectă o colaborare, o coexistenţă a celor două componente: spirituală şi laică, statele fiind entităţi autonome. Cooperarea este necesară, sinergică, pentru bunăstarea omului, pentru a-⁠i da suportul, a-⁠i oferi şansa să înţeleagă sensul existenţei lui. Religia mai are, în plus, o empatie profundă faţă de suferinţă, în special, religia creştină. Mă refer la creştinism, deoarece îl cunoaştem mai bine şi ne aflăm în văzduhul lui. Spun religia creştină, pentru că eu nu separ catolicismul de ortodoxie. Eu am alt concept şi-⁠mi permit să am alt concept, pentru că sunt o entitate umană. Şi ca orice individ, îmi pot permite o anumită libertate în gândire. În creştinism se gândeşte cu înţelegere, cu o apropiere atentă faţă de suferinţa umană, faţă de sărăcia umană, faţă de neajunsurile, limitele, cu care se confruntă individul. Deci, creştinismul are o componentă socială majoră. Atunci, de ce să nu ne unim – statul, eventual statul democrat, dacă se poate, democraţia şi religia – ca să contribuim la bunăstarea individului şi a societăţii. Faptul că Europa a refuzat să includă acest aspect – fundamentele sale creştine – este greu de acceptat. După câte am înţeles, acest Tratat Constituţional este provizoriu, n-⁠a fost adoptat deocamdată de toate ţările. Surprinzător, discuţia mai continuă şi iată ce se întâmplă.

Apropo de „Dumnezeu îşi ia revanşa”, n-⁠am acceptat acest aspect fundamentul religios creştin al Europei în actul ei fondator. În schimb, acceptăm fără discernământ, cred eu, imigraţia aproa­pe necontrolată şi necontrolabilă a unor cetăţeni de altă religie, religia islamică, care are alt comportament faţă de o altă societate şi care nu pune problema toleranţei, invocată stereotip, pentru că ei, adepţii islamului, au un alt tip de gândire. Nu e vorba de intoleranţa islamică şi de „Războiul Sfânt”, pentru că şi aceasta aparţine elitei islamice, elitei musulmane. După o serie de analişti europeni contemporani, destul de semnificativi, se admite că islamismul încearcă să schimbe societăţile în care imigrează. Pe de altă parte, ne surprinde şi ne-⁠a surprins tot timpul atitudinea europenilor faţă de imigraţia cetăţenilor din estul Europeni, inclusiv a românilor.

Avem o dublă măsură.

O dublă măsură, un dublu etalon. Anglia, printre altele, a justificat domnul Nigel Farage – parcă aşa îl cheamă, e un tip ciudat; mă rog, eu nu vreau să-⁠l calific în vreun fel sau altul, dar aşa pare în manifestările lui – că, printre altele, imi­graţia românilor şi a altor est-⁠europeni a determinat Brexit-⁠ul. Foarte interesant! În schimb, ştim că la Londra există nişte enclave în care nu prea poţi să pătrunzi, ca şi la Paris, de altfel. Ceea ce ridică nişte semne de întrebare. Or fi având românii păcate şi diverse derapaje. Dar în nici un caz românii, unii români, mai exact, nu ridică gradul de pericol pe care l-⁠am văzut descris în ultimii ani la nivelul Europei Occidentale, privind această populaţie necontrolată şi necontrolabilă.

Vorbim de fenomenul religios, vorbim de o întâlnire a religiilor. Întrebarea mea este dacă dvs. credeţi că această „ciocnire” – în ghilimele – a lumilor religioase este cea care declanşează starea de tensiune care se regăseşte în acest moment sau vorbim de un conflict al civilizaţiilor?

E un conflict al civilizaţiilor, al culturilor şi al educaţiei. De fapt, este foarte interesant şi se analizează şi aspectul acesta. Pe ateiştii europeni îi deranjează violenţa religioasă. Deci, ei, să zicem, sunt detaşaţi de ideea de creaţie, de Creator, dar în schimb îi deranjează profund violenţa religioasă şi intoleranţa religioasă sau dorinţa de a li se impune o anumită religie. Şi au dreptate, evident. Atunci vorbim de ciocnirea unor culturi, tip Huntington, în 1993 parcă a apărut cartea lui. E vorba de ciocnirea unor culturi şi a unor educaţii, a unor spiritualităţi total diferite. Cultura europeană creştină e una, cultura islamică este alta. E o incompatibilitate, de fapt, mai veche; ciocnirile sunt relevante de-⁠a lungul istoriei. Vedem Cruciadele şi toate celelalte. Compatibilităţile care s-⁠au înregistrat, să zicem, la nivelul Spaniei, şi acelea, au costat foarte mult.

Pentru că aţi adus aminte de episodul Spania, există acel Secol de Aur în care atât arta, cât şi cultura au evoluat extrem de mult, atunci când a existat un climat de echilibru şi atunci când factorul politic a ştiut să ţină la un loc atât cultura, religia musulmană, cât şi cea creştină şi iudaică, din această întâlnire au ieşit valori extraordinare, valorile pe care le avem şi astăzi.

Da. Sunt câteva aspecte la care aş vrea să mă refer. Cu toate astea, cu toate marile realizări ale invaziei maure (secolele VIII-⁠XV) a sudului Spaniei, totuşi, luptele spaniolilor au durat mai mult de 700 de ani până au eliberat toată Spania. Deci, lucrurile sunt foarte delicate, deşi au lăsat urme culturale de mare valoare, poate că sunt printre puţinele zone europene de asemenea anvergură, cum sunt Sevilia, Granada, Cordoba şi celelalte. Am evocat, de altfel, aceasta în discursul meu susţinut la lansarea Laboratorului relaţia Religie-⁠Geopolitică. Apropo, religia e considerată de analiştii contemporani ca „arma cea mai puternică a islamismului”. E vorba de o invazie, de o proliferare populaţională şi de dominaţie – o secvenţă tipică. Se spune că până în anii 2050 se va ajunge la un echilibru între creştini şi islamişti, la nivel global! Circa 30% din populaţia globului vor fi creştini, şi aproape 30% – islamici.

Vorbim de factorul demografic.

Desigur, factorul demografic e decisiv. Un reputat rabin evreu spunea, printre altele, că „uitându-⁠şi originile iudeo-⁠creştine, spirituale şi culturale, formaţia ei, fundamentele ei iudeo-creştine, Europa riscă enorm din punct de vedere cultural, spiritual, economic şi social”. A spus-⁠o clar rabinul şef al Commonwealth-⁠ului.

În studiul pe care l-⁠aţi citat în Raportul Pew Research Center se spune că religia creştină este în pericol, pentru că va muri literalmente în Europa. Şi noi suntem în Europa. E o realitate care îmi creează uşoare frisoane.

Şi mie, pentru că sunt, evident, mult mai în vârstă decât dumneavoastră, dar aceasta nu înseamnă că mi-⁠e indiferent viitorul Europei, viitorul neamului nostru, al românilor şi a celor din jurul nostru, viitorul Europei, pe care o iubesc şi am o profundă admiraţie faţă de cultura europeană. Am şi călătorit în Europa mai mult decât în altă parte. Problema e că Occidentul este în bună măsură ateu. Este, evident, peste 50%. Occidentul este ateu. De aceea am întrebat „Quo Vadis, Europa?”. E o întrebare legitimă. Dar estul Europei? Aici e o ciudăţenie, o aparentă ciudăţenie. E o presiune asupra estului Europei; mă refer la fostele ţări comuniste. O presiune de „ateizare”, venită dinspre cei „fără Dumnezeu”. Ateismul şi materialismul-⁠dialectic au promovat ateismul. Unu: omul este stăpânul naturii. Nu suntem stăpânii naturii. Doi: la mijloc e presiunea propagandei ateiste de la vârste fragede, manifestată, evident, şi asupra mea. Ne-⁠a influenţat pe majortatea. E o realitate, deşi am învăţat rugăciuni de la bunica mea înainte de 7 ani. Uşor-uşor, aveam tendinţe ateiste. În momentul când am început să studiez medicina şi am ajuns la un anume grad de profunzime, pentru că m-⁠a pasionat medicina, progresiv, nu dintr-⁠o dată, fireşte, am ajuns la concluzia că este exclus să explici evoluţia, evoluţionismul descris de Darwin, care au fost folosite ca argument, ca suport pentru materialismul-dialectic. Evoluţionismul versus creaţionism. Este exclus însă să accepţi fără explicaţie evoluţionismul. Adică cum? Pur şi simplu presiunea factorilor de mediu, a condiţiilor de mediu, realizează aşa-⁠zisa presiune de selecţie. Nu sună prea ştiinţific, nu? Presiunea de selecţie. Cel mai bine s-⁠ar înţelege dacă analizezi o populaţie bacteriană, neomogenă prin natura ei. O populaţie este eterogenă, dacă iei o sută de oameni nici unul nu seamănă, oricum suntem entităţi distincte, unicate, în esenţă suntem diferiţi din toate punctele de vedere. Deci, presiunea factorului de mediu, care poate să fie mai vitreg, temperaturi înalte, temperaturi scăzute, poluare etc. Unii rezistă, alţii, firesc, nu. Şi ai zice că această presiune de selecţie selectează indivizii mai rezistenţi. Într-⁠un anumit sens, în generaţiile care urmează vor apărea indivizi mai rezistenţi. Foarte bine. Dar cum se face că unii se adaptează la mediu? Îi vin, aşa, nişte mecanisme de undeva, din neant, de nicăieri? Iată care este interpretarea în sensul creaţionismului. Nu vă supăraţi dacă e mai mult a mea?

Vă rog.

Materia vie, organismul respectiv are, în sine, resursele de a se adapta la schimbările mediului. Dacă nu le-⁠ar avea, ele n-⁠au de unde să apară! E ca şi cum, dacă faci antrenament la sală, vezi mai bine. Nu, cresc muşchii! Deci, acolo e resursa care dă un răspuns la ceea ce faci, la efortul continuu şi suprasolicitarea respectivă. Nu o să ajungi niciodată să se manifeste un răspuns ca urmare a schimbării unor condiţii decât dacă ai condiţia intrinsecă, preexistentă, proprie, care să răspundă la acea solicitare. Este o explicaţie teleologică, pe care eu o susţin şi o admit. Organismul este făcut ca să se adapteze şi să răspundă adecvat la schimbări. Pentru că altfel ar dispărea. Aceasta este condiţia supravieţuirii fiinţelor şi a materiei vii.
Ca să adaptăm cele două planuri ale discuţiei, cum supravieţuieşte omul european în acest context? Fenomenul este extrem de interesant.

Apare elementul social, adică una este condiţia ce ţine de mediu şi presiunea condiţiilor naturale, altele sunt condiţiile sociale. Omul poate să-⁠şi organizeze o gândire tehnologică, să se protejeze, să-⁠şi organizeze societatea prin contribuţia socialului şi a inteligenţei umane, dar în momentul în care intervin în interiorul societăţii perturbări, apar conflicte grave, intoleranţă, iar consecinţele sunt necontrolabile.

Dar poate fi gestionată amiabil această situaţie? Pentru că tot în aceste rapoarte se arată cu subiect şi predicat: capacitatea de adaptare a celor care vin în acest moment din nordul Africii şi din ţările arabe în Europa este aproape zero.

Aceşti veniţi în spaţiul european se enclavizează, se izolează, cerând toleranţă de la gazde. Ştiţi cuvântarea acelei doamne prim-⁠ministru a Australiei? „Aţi venit la noi, nu v-⁠am chemat, v-⁠am primit, veţi fi obligaţi să acceptaţi regulile noastre. Dacă nu, noi nu v-⁠am chemat, nu v-⁠am obligat să veniţi. Puteţi să plecaţi oricând”. Acea doamnă a avut demnitatea, a avut curajul politic să spună nişte lucruri care au avut răsunet. E de remarcat faptul că şi acum e preluată ideea-⁠cheie a discursului d-⁠sale. Problema se cuvine, cred eu, tratată în felul următor. Faptul că tu vii la mine acasă şi îmi impui regulile tale, mie mi se pare de o ciudăţenie inacceptabilă. Incapacitatea acestor oameni cu altă educaţie de a se adapta. Ideea unei persoane, lider european de anvergură, că „îi voi folosi ca mână de lucru”? „Errare humanum est”? Expresia gnomică lansată de Cicero, în acest context, este imposibilă. Giovanni Sartori spune foarte clar: „Nu vă faceţi iluzii” – această personalitate a şi murit recent – „nu se vor adapta, ci din contră, vor încerca să impună regulile jocului”, jocurilor religiei şi ale educaţiei lor. Capacitatea lor de adaptare la civilizaţia europeană tinde spre zero, aşa cum aţi spus. Dovadă enclavele.

Aluzia vizează consecinţele geopolitice la nivelul Europei, consecinţele gravei perturbări a relaţiei societăţii cu religia creştină, cu viaţa spirituală. Eu sunt un om de ştiinţă – aşa zice lumea cel puţin – sunt cercetător de vreo 60 de ani, sunt medic ca formaţie, farmacolog, într-⁠o lume care se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele exacte. Dacă nu ştii puţină chimie şi fizică nu prea poţi să abordezi subiectul respectiv. Ca om de ştiinţă, mi-⁠e foarte greu să identific un antagonism, să identific şi să definesc un antagonism între ştiinţă şi religie

Creştinismul, în ADN-⁠ul său, are tocmai acest sâmbure al toleranţei, al iubirii dincolo de graniţa religioasă.

Aşa este.

Avem, pe de o parte, sâmburele acesta religios, pe de altă parte, avem aspectul social, care nu poate fi neglijat. Şi atunci suntem într-⁠o uşoară tensiune. Cum reuşim să armonizăm cele două planuri, pentru că nu te poţi numi creştin şi să ridici un gard, spunând „tu nu poţi să vii la mine”. Nici nu poţi să-⁠l laşi să vină la tine în casă şi să-⁠şi facă regulile, să devii chiriaş în propriul tău lăcaş. E o chestiune foarte delicată.

Domnule George Grigoriu, ştiţi ce mi-⁠aţi sugerat acum? Formidabilul sacrificiu al lui Brâncoveanu şi al familiei sale. Sfântul Constantin Brâncoveanu s-⁠a sacrificat, apărându-⁠şi şi păstrându-⁠şi credinţa. E un exemplu de o forţă morală absolut dramatică şi, totodată, exemplară. Dacă te duci să-⁠i vezi moaştele şi îţi evoci tragedia, pleci îndurerat.

La Biserica Sfântu Gheorghe, la kilometrul zero.

Dacă eşti mai sensibil, plângi. Creştinismul este o religie extraordinară prin valoarea ei umană, prin apropierea de sufletul omenesc, de percepţia binelui, de capacitatea de a-⁠ţi înţelege aproapele tău, de a-⁠l apăra. „Iubeşte-⁠ţi aproapele ca pe tine însuţi” e un concept de o frumuseţe fără seamăn. Această parte morală, această parte etică a religiei creştine este absolut extraordinară! Problema este alta. Deci, nu este vorba că musulmanii nu tolerează creştinismul. Problema este că creştinismului european acceptă să fie substituit de o altă religie, de cu totul altă natură şi de cu totul altă factură. Aici este problema.

Tot de la tribuna Academiei Române, distinsul rector al Universităţii Romano-⁠Catolice, citându-⁠l pe Papa Francisc, a spus că „Europa, creştinismul european se va retrage în comunităţi mici şi acolo va subzista”. Ceea ce nu pare un scenariu imposibil.

N-⁠am terminat ideea că Europa creştină de Est, sub presiunea comunismului, n-⁠a devenit atee. A supravieţuit şi e mai puternică acum decât Occidentul Europei. Creştinismul, ortodoxismul mai ales. Eu iubesc Biserica Catolică pentru valoarea ei, dar creştinismul ortodox, în Europa de Est, este în creştere. În România avem în jur de 86%. În Moldova sunt peste 90%. În toate ţările din jur creştinismul e în creştere, catolicismul e în scădere. Personal îmi pare foarte rău. Dar, iată că, sub presiunea comunismului, ortodoxia nu a scăzut în forţă, în popularitate, în prezenţă şi în dominanţă, din punct de vedere numeric. Această chestiune cu enclavizarea este înfricoşătoare. Nu suntem în timp de bejenie, nu suntem în cruciade ca să ne enclavizăm şi să putem supravieţui ca ortodoxism sau catolicism. E ciudat! Eu sunt de acord că e o teorie, dar de ce să ajungem aici? În numele cărei idei? În numele toleranţei? Eu cred că trebuie să apărăm creştinismul, să-⁠l apărăm, să ajungem chiar la sacrificii de tip Brâncoveanu! Mă întreb şi eu. Am pus nişte întrebări, dacă vă aduceţi aminte, în Conferinţa mea. Şase sau şapte întrebări…

Erau exact întrebările de încheiere.

Acele şase sau şapte întrebări, vă spun foarte sincer, nici nu mi-⁠au luat mai mult de vreo 5-⁠10 minute să le redactez, pentru că nu sunt, zic eu, geniale, sunt de bun simţ. Între altele, m-⁠am întrebat: de ce ţări foarte bogate din zona Golfului, foarte bogate şi cu suprafeţe, cu spaţii, teritorii libere, ample, nu oferă găzduire acestor oameni de multe ori chinuiţi de soartă, victime ale războiului. Dar, nota bene, nu toţi. Există statistici, cum le-⁠au realizat specialiştii nu ştiu: zeci de mii de terorişti sunt găzduiţi de statele occidentale: Franţa, Anglia şi Germania. De ce aceste state bogate, musulmane, nu-⁠şi ajută coreligionarii? De ce trebuie să recurgă la ajutor european cu consecinţele pe care le expun toţi oamenii realişti? „Quo vadis, Europa?” Încotro, Europa? Ce intenţie avem, de fapt, cu civilizaţia iudeo-creştină, europeană? Cu fundamentele ei de 2000 de ani, cu valorile ei uriaşe? Am văzut foarte bine ce au făcut ISIS. Chiar cu templele necreştine. Orice valoare care are o anumită simbolistică pentru cultura lumii a fost dărâmată cu târnăcoapele! Întrebarea încotro? este dramatică, provocatoare şi îngrijorătoare.

Aţi amintit mai devreme de rezistenţa ortodoxă la comunism şi la acest fenomen al secolului al XXI-⁠lea. Aş vrea să completez un pic ceea ce spuneaţi. Mergând în comunităţile româneşti din afară, din diaspora, am întâlnit acest fenomen de care dumneavoastră aţi amintit: comunităţile româneşti sunt omogene, omogene în jurul Bisericii. La Londra, pentru că aţi amintit de Londra, în biserica Sfântu Gheorghe, în fiecare duminică, vin aproape 500 de români, dintre care 100 de copii, care se împărtăşesc duminică de duminică. Peste drum, nu departe, la Saint Paul, vine lumea. Dar vine lumea în vizită.

Să vadă monumentul.

Mai mult turistic. Aş putea să continui cu această listă de exemple aproape în toate capitalele europene. Putem să ne ducem în Franţa, putem să ne ducem în oraşele din Europa, din Italia. Ceea ce se întâmplă în acest moment e un tipar aproape…

Turistic.

Corect. Aşa constat şi eu.

Şi eu mă duc ca turist. Dar biserica ortodoxă e biserica mea, credinţa mea e credinţa mea. Originile pornesc de la Iluminismul francez şi Revoluţia Franceză. Această separare e violentă. Revoluţiile au contribuţii mari la civilizaţia şi progresul omenirii, dar sacrificiile uneori sunt intolerabile! Gândiţi-⁠vă la ce s-⁠a întâmplat cu „copiii Revoluţiei Franceze”. Ei înşişi au dispărut sub ghilotină. Problema este delicată, dar Iluminismul, Diderot, Helvetius, Rousseau, ideologul Revoluţiei Franceze într-⁠un fel, cel puţin aşa e considerat, precum şi toţi ceilalţi, sunt superbi! În 1793 este desfiinţată Academia Franceză! Lavoisier a cerut să mai fie lăsat trei zile, înainte de a-⁠l ghilotina; avea ceva experienţe de terminat! Şi ce s-⁠a întâmplat peste câţiva ani, peste 2-⁠3 ani? Academia Franceză, marea academie, strălucita Academie Franceză, 1635, înfiinţată de Richelieu? Revoluţionarii francezi, peste trei ani, au reînfiinţat Academia Franceză, Institutul Franţei, cu mare pompă! Se spune că a fost o exagerat de mare pompă! Descrie impresionant Dimitrie Gusti în 1923, acum aproape o sută de ani… Peste 5-⁠6 ani se împlinesc 100 de ani de la discursul lui Dimitrie Gusti despre „Rolul Academiilor în societăţile omeneşti şi în societatea românească, Academia Română”. Deci, iată erori reparate aproape prin supramăsură! Se pare că s-⁠a făcut o demonstraţie, o demonstraţie de grandoare prin reînfiinţarea Academiei Franceze, pentru că Academia Franceză era a poporului francez, era a elitelor, a poporului francez şi a elitelor poporului francez. Dar destinul princeps – ca şi al Academiei Române – stă în identitate şi limbă. Apropo de revoluţii şi de schimbări. Reperele majore rămân însă. Iluminismul a combătut relaţia stat-⁠religie. Dar nu e nici o incompatibilitate aici, şi am să vă arăt o altă opinie a Academiei Naţionale de Ştiinţe Americane.

În acest moment avem o altă dilemă: pe de o parte, România întăreşte Europa prin comunităţile româneşti, şi aici vorbim de substratul spiritual, pentru că aceste comunităţi capătă vitalitate prin diaspora românească, cum am spus, una omogenă, credincioasă, ataşată valorilor tradiţionale în oraşele unde aceste comunităţi sunt găzduite. Iar pe de altă parte, România iese tot mai slăbită. Şi aceasta este o altă temă, lansată tot de Academia Română.

Da. Această emigraţie românească pentru noi este o dramă. De bună seamă, această afirmaţie a mea nu se îndreaptă spre emigranţii români, pe care-⁠i respectăm şi-⁠i iubim. Patru milioane de români emigraţi sunt un alt popor român. Făcând parte din diaspora, un emigrant spune: „Poporul român global”. Poporul, atenţie! Impresionant! Şi sunt multe aspecte la mijloc. Noi trebuie să ne apropiem din ce în ce mai mult emigraţia, diaspora românească. Diaspora românească este valoroasă, este o structură populaţională, este un popor educat care a plecat din ţară. Sunt cei performanţi, inclusiv medici, din meseria mea, între 30-⁠50 de ani. A fost, pentru noi, o pierdere uriaşă: economică, ţinând de resursă umană, din punct de vedere social, din punctul de vedere al perspectivelor României. Acest popor educat, de fapt, susţine dezvoltarea economică a Europei.

Dar nu suntem conştienţi de acest lucru.

„Ştiinţa, evoluţia şi creaţionismul fac clar dovada că evoluţia poate fi în întregime compatibilă cu faptele religioase. Ştiinţa şi religia sunt căi diferite de a înţelege lumea. Este fără sens plasarea lor în opoziţie, reducând potenţialul fiecăruia de a contribui la un viitor mai bun”. Atenţie: semnează preşedintele Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite, preşedintele Institutului de Medicină şi preşedintele Consiliului Academiei

Nu suntem conştienţi, n-⁠am reuşit să ni-⁠i apropiem, n-⁠am reuşit să creăm condiţii să se şi întoarcă. Sunt ţări care încearcă şi această variantă: să folosească resursele şi economiile diasporei respective, diasporei româneşti în speţă, să facă investiţii să se dezvolte regiunile. Cum să mai dezvolţi regiunile, unele regiuni ale ţării, sărace, care sunt şi depopulate? Depopularea zonelor lor creează, evident, o descurajare majoră a oricăror investiţii. Problema diasporei româneşti trebuie tratată la nivelul valorii ei! Şi aş vrea să evoc o întâmplare care ne-⁠a marcat pe noi, cei din Academia Română, şi încerc să transfer informaţia respectivă la nivelul unui public mai larg. A existat în România un ambasador al Franţei, acum circa 8-⁠10 ani, Philippe Etienne. Om de ştiinţă, om de mare anvergură. Precizez că acum este consilierul diplomatic al preşedintelui Macron. Vorbeşte româneşte şi e un om de mare anvergură intelectuală. A ţinut, pe vremuri, un discurs în aula Academiei Române, „Acei români care au făcut Franţa”. Rămâi fără replică. Ce a vrut să spună? A evocat marii intelectuali români dintre cele două Războaie şi din prezent, o minoritate ca număr, relativ redusă, dar de o valoare extraordinară, care a dat conotaţii majore culturii franceze prin ceea ce au transferat ei din punctul de vedere al performanţei culturale: scriitori, oameni de artă, filosofi: Cioran, cred că e suficient să-⁠l evocăm pe el, mai sunt şi Ionesco, C. Brâncuşi etc. Nu se punea problema unei incompatibilităţi culturale. Noi ne tragem major rădăcinile din cultura franceză. Era o performanţă adusă de la spiritul românesc spre spiritul francez. Această îngemănare a produs nişte valori extraordinare. Cred că Philippe Etienne – mi se pare că o să-⁠l avem invitat anul viitor – a făcut un elogiu absolut impresionant. Am cuvântarea aici; o s-⁠o republicăm.

Domnule academician, pentru că timpul este cel mai mare vrăjmaş al acestei emisiuni…

Din păcate…

… Şi al nostru în general… Aş vrea să amintesc faptul că recent aţi avut o vizită la Vatican, unde i-⁠aţi conferit titlul de membru al Academiei Române, suveranului pontif.

Vă mulţumesc că amintiţi acest lucru.

Este membru al Academiei Române în mod oficial.

A fost un moment impresionant vizita la Vatican. Ne-⁠a emoţionat extraordinara primire de către Sanctitatea Sa a delegaţiei române, alcătuită din membrii biroului prezidiului Academiei Române. Am fost însoţiţi şi de trei dintre soţiile noastre. Am fost primiţi de Sanctitatea Sa, Papa Francisc, într-⁠o audienţă privată. La întrevedere a participat şi ambasadorul nostru la Vatican. A fost impresionantă primirea. Sanctitatea Sa ne-⁠a declarat că primeşte oferta Academiei Române, deşi ni s-⁠a spus cu fermitate: nu-⁠i faceţi propunerea, riscaţi să vă refuze. Noi ne-⁠am asumat răspunderea şi ne-⁠am expus unui potenţial de risc de a fi refuzaţi, dar Papa Francisc ne-⁠a răspuns, aproape, într-⁠o secundă: „Primesc din prietenie pentru voi, pentru Academia Română şi pentru România. Să transmiteţi în România gândurile mele bune şi Preafericitului Patriarh Daniel. Voi face în România o vizită în 2018 sau 2019”. Sanctitatea Sa ne-⁠a vorbit extrem de cald, cu o privire şi o căldură emoţionante. Se vede, se simte forţa marii personalităţi a catolicismului mondial. A fost, remarc, încă o dată, o vizită care lasă amintiri. Avem şi fotografii, pe care o să le difuzăm, pentru că avem acest drept pentru un număr relativ restrâns de fotografii care marchează aceas-tă vizită.

Aşadar, după Papa Ioan Paul al II-⁠lea, Papa Francisc e al doilea suveran pontif care primeşte titlul de membru al Academiei Române. Şi pentru că acest moment nu este întâmplător şi, probabil, va fi un subiect pe care Laboratorul de Istorie şi Geopolitică condus de domnul Dan Dungaciu îl va interpreta din toate perspectivele, aş vrea să vă întreb: ce înseamnă acest moment într-⁠o perioadă în care, făcând referire la modul în care am început emisiunea, practic lumea creştină ar trebui să fie mult mai solidă, pentru că vremurile…

Lumea creştină trebuie să uite că s-⁠a împărţit în nişte facţiuni. Lumea creştină de aceea se numeşte creştină: îl au ca reper pe Omul-Dumnezeu, care este Iisus Christos. De aceea se numeşte creştină.

Acesta e şi elementul invocat la Liturghie, pentru unitatea credinţei.

Lumea creştină este o forţă morală uriaşă şi trebuie să devină şi să rămână o forţă geopolitică.

Cred că teologii secolului al XXI-⁠lea au o mare responsabilitate şi probabil că mai mult ca oricând aceste punţi de dialog ar trebui să găsească nişte răspunsuri adecvate la întrebările vremurilor pe care le trăim. Aş vrea acum, din perspectiva omului de ştiinţă, a medicului, să încheiem practic această emisiune, pentru că – dincolo de calităţile oficiale – cred că experienţa profesională, experienţa de viaţă reprezintă până la urmă cel mai bun reper atunci când încerci să convingi pe cineva. Unde este Dumnezeu în sistemul de valori al medicului, şi nu a academicianului Voicu?

Devine o convingere practic intimă a creaţiei. Convingere care s-⁠a format ferm şi durabil, rezistă în timp, deşi poate că ar fi fost firesc să cred princeps. Nu de când m-⁠am născut, de când am devenit conştient de eul meu. Ei, nu s-⁠a întâmplat aşa, şi v-⁠am mărturisit şi de ce şi cum s-⁠au întâmplat lucrurile sub presiunea doctrinei marxist-⁠leniniste. Totuşi, eram sub influenţa bunicii mele, care era o persoană cu totul specială, ca orice bunică. Am iubit-⁠o enorm, şi ea pe mine; ea m-⁠a învăţat rugăciunile. Credinţa s-⁠a format pe măsură ce la întrebările mele nu puteam răspunde numai prin recursul la cunoştinţele mele, care uneori erau, vedeam limpede, profunde. Spun acest lucru cu smerenie. Am constatat ulterior că nu derapez. Ţin în mâini o carte, o publicaţie, intitulată Ştiinţa, evoluţia şi creaţionismul, editată de Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite. E una dintre cele mai prestigioase instituţii academice din lume, din motive uşor de înţeles. Institutul de Medicină este componenta medicală a Academiei Naţionale de Ştiinţe. Şi pentru dumneavoastră, şi pentru telespectatori sau invers, pentru că îi respectăm şi pe domniile lor, cităm exact ce se scrie în această carte în trei rânduri: „Ştiinţa, evoluţia şi creaţionismul fac clar dovada că evoluţia poate fi în întregime compatibilă cu faptele religioase. Ştiinţa şi religia sunt căi diferite de a înţelege lumea. Este fără sens plasarea lor în opoziţie, reducând potenţialul fiecăruia de a contribui la un viitor mai bun”. Atenţie: semnează preşedintele Academiei Naţionale de Ştiinţe din Statele Unite, preşedintele Institutului de Medicină şi preşedintele Consiliului Academiei. Deci, acele cam penibile încercări de a opune ştiinţa religiei, afirmaţiile conform cărora „Dumnezeu a murit!”, iar „Ştiinţa a învins religia”, sunt nişte încercări eşuate în grotesc. E bine să ne abţinem, să ne păstrăm respectul faţă de valorile umanităţii. Sunt valori perene ale umanităţii: şi ştiinţa, şi religia, şi spiritualitatea, şi cultura lumii.

■ Dialogul reprezintă versiunea stilizată
a emisiunii Realitatea spirituală de la Realitatea TV,
difuzată în data de 17 decembrie 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest