Contemporanul » Modele » George Grigoriu în dialog cu Victor Voicu. Quo Vadis, Europa Creştină?

George Grigoriu în dialog cu Victor Voicu. Quo Vadis, Europa Creştină?

George Grigoriu: Domnule academician, înregistraţi o premieră, de fapt, e o premieră pentru spaţiul public românesc: în aula Academiei Române, sub girul Academiei Române, se lansează un Laborator de Sociologie: Sociologia Religiilor. Un Laborator extrem de util ca instrument în ziua de astăzi, dat fiind faptul că religia, ca fenomen, comportă nişte aspecte pe care noi de multe ori le pierdem din vedere sau nu le asumăm în mod corespunzător. Fenomenul religios în spaţiul public, de cele mai multe ori, este interpretat într-⁠o cheie neprofesionistă. Vă felicit pentru această iniţiativă.

Victor Voicu: Mulţumesc. Iniţiativa nu-⁠mi aparţine, dar am sprijinit proiectul Profesorului Dan Dungaciu, care conduce un institut aflat sub coordonarea Academiei Române – Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ionel I.C. Brătianu”. D-⁠sa e cel care a iniţiat acest proiect; nu este singurul. L-⁠am îmbrăţişat şi l-⁠am sprijinit, aşadar, m-⁠am şi implicat. De fiecare dată când am lansat proiectele domniei sale, am făcut conferinţa de deschidere în aula Academiei Române. Proiectul în discuţie a fost intitulat provocator: „Dumnezeu îşi ia revanşa”. Desigur că te întrebi: ce-⁠a vrut să spună iniţiatorul? Evident că a vrut să spună ceva. N-⁠am disecat în discursul meu acest aspect. Am insistat însă pe relaţia religie-⁠geopolitică, aspectul Quo vadis, Europa?, pentru că se întâmplă ceva foarte ciudat. Indirect am răspuns şi la subtitlul foarte incitant „Dumnezeu îşi ia revanşa”. Aluzia vizează consecinţele geopolitice la nivelul Europei, consecinţele gravei perturbări a relaţiei societăţii cu religia creştină, cu viaţa spirituală. Eu sunt un om de ştiinţă – aşa zice lumea cel puţin – sunt cercetător de vreo 60 de ani, sunt medic ca formaţie, farmacolog, într-⁠o lume care se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele exacte. Dacă nu ştii puţină chimie şi fizică nu prea poţi să abordezi subiectul respectiv. Ca om de ştiinţă, mi-⁠e foarte greu să identific un antagonism, să identific şi să definesc un antagonism între ştiinţă şi religie. O să mai revenim, poate, asupra subiectului. În Tratatul Constituţional al Europei se uită deliberat faptul că Europa este un proiect de 2000 de ani, cu baze iudeo-⁠creştine. Europa este o cultură şi o spiritualitate creştină, iudeo-⁠creştină prin definiţie, cu rădăcinile în cultura greacă şi romană. E suficient să iei Europa de la un cap la altul şi să constaţi că, de fapt, aceasta este realitatea.

Cu toate astea, în actul fondator, această „realitate” lipseşte.

Exact, lipseşte. Şi a fost respinsă cu vehemenţă de două state importante, unul fiind cel care a adus luminile ştiinţei şi ale culturii ca repere europene. Acest adevăr însă nu exclude spiritualul din ecuaţie. O să vedeţi, dacă vreţi să ajungem la actualitate, există două state care ar putea fi luate, în această ordine de idei, ca punct de referinţă: Italia şi Statele Unite. Ele sunt un model de coexistenţă a religiei, a spiritualităţii, a părţii celeste a omului – alături de cea pământeană. Aceste naţiuni reflectă o colaborare, o coexistenţă a celor două componente: spirituală şi laică, statele fiind entităţi autonome. Cooperarea este necesară, sinergică, pentru bunăstarea omului, pentru a-⁠i da suportul, a-⁠i oferi şansa să înţeleagă sensul existenţei lui. Religia mai are, în plus, o empatie profundă faţă de suferinţă, în special, religia creştină. Mă refer la creştinism, deoarece îl cunoaştem mai bine şi ne aflăm în văzduhul lui. Spun religia creştină, pentru că eu nu separ catolicismul de ortodoxie. Eu am alt concept şi-⁠mi permit să am alt concept, pentru că sunt o entitate umană. Şi ca orice individ, îmi pot permite o anumită libertate în gândire. În creştinism se gândeşte cu înţelegere, cu o apropiere atentă faţă de suferinţa umană, faţă de sărăcia umană, faţă de neajunsurile, limitele, cu care se confruntă individul. Deci, creştinismul are o componentă socială majoră. Atunci, de ce să nu ne unim – statul, eventual statul democrat, dacă se poate, democraţia şi religia – ca să contribuim la bunăstarea individului şi a societăţii. Faptul că Europa a refuzat să includă acest aspect – fundamentele sale creştine – este greu de acceptat. După câte am înţeles, acest Tratat Constituţional este provizoriu, n-⁠a fost adoptat deocamdată de toate ţările. Surprinzător, discuţia mai continuă şi iată ce se întâmplă.

Apropo de „Dumnezeu îşi ia revanşa”, n-⁠am acceptat acest aspect fundamentul religios creştin al Europei în actul ei fondator. În schimb, acceptăm fără discernământ, cred eu, imigraţia aproa­pe necontrolată şi necontrolabilă a unor cetăţeni de altă religie, religia islamică, care are alt comportament faţă de o altă societate şi care nu pune problema toleranţei, invocată stereotip, pentru că ei, adepţii islamului, au un alt tip de gândire. Nu e vorba de intoleranţa islamică şi de „Războiul Sfânt”, pentru că şi aceasta aparţine elitei islamice, elitei musulmane. După o serie de analişti europeni contemporani, destul de semnificativi, se admite că islamismul încearcă să schimbe societăţile în care imigrează. Pe de altă parte, ne surprinde şi ne-⁠a surprins tot timpul atitudinea europenilor faţă de imigraţia cetăţenilor din estul Europeni, inclusiv a românilor.

Avem o dublă măsură.

O dublă măsură, un dublu etalon. Anglia, printre altele, a justificat domnul Nigel Farage – parcă aşa îl cheamă, e un tip ciudat; mă rog, eu nu vreau să-⁠l calific în vreun fel sau altul, dar aşa pare în manifestările lui – că, printre altele, imi­graţia românilor şi a altor est-⁠europeni a determinat Brexit-⁠ul. Foarte interesant! În schimb, ştim că la Londra există nişte enclave în care nu prea poţi să pătrunzi, ca şi la Paris, de altfel. Ceea ce ridică nişte semne de întrebare. Or fi având românii păcate şi diverse derapaje. Dar în nici un caz românii, unii români, mai exact, nu ridică gradul de pericol pe care l-⁠am văzut descris în ultimii ani la nivelul Europei Occidentale, privind această populaţie necontrolată şi necontrolabilă.

Vorbim de fenomenul religios, vorbim de o întâlnire a religiilor. Întrebarea mea este dacă dvs. credeţi că această „ciocnire” – în ghilimele – a lumilor religioase este cea care declanşează starea de tensiune care se regăseşte în acest moment sau vorbim de un conflict al civilizaţiilor?

E un conflict al civilizaţiilor, al culturilor şi al educaţiei. De fapt, este foarte interesant şi se analizează şi aspectul acesta. Pe ateiştii europeni îi deranjează violenţa religioasă. Deci, ei, să zicem, sunt detaşaţi de ideea de creaţie, de Creator, dar în schimb îi deranjează profund violenţa religioasă şi intoleranţa religioasă sau dorinţa de a li se impune o anumită religie. Şi au dreptate, evident. Atunci vorbim de ciocnirea unor culturi, tip Huntington, în 1993 parcă a apărut cartea lui. E vorba de ciocnirea unor culturi şi a unor educaţii, a unor spiritualităţi total diferite. Cultura europeană creştină e una, cultura islamică este alta. E o incompatibilitate, de fapt, mai veche; ciocnirile sunt relevante de-⁠a lungul istoriei. Vedem Cruciadele şi toate celelalte. Compatibilităţile care s-⁠au înregistrat, să zicem, la nivelul Spaniei, şi acelea, au costat foarte mult.

Pentru că aţi adus aminte de episodul Spania, există acel Secol de Aur în care atât arta, cât şi cultura au evoluat extrem de mult, atunci când a existat un climat de echilibru şi atunci când factorul politic a ştiut să ţină la un loc atât cultura, religia musulmană, cât şi cea creştină şi iudaică, din această întâlnire au ieşit valori extraordinare, valorile pe care le avem şi astăzi.

Da. Sunt câteva aspecte la care aş vrea să mă refer. Cu toate astea, cu toate marile realizări ale invaziei maure (secolele VIII-⁠XV) a sudului Spaniei, totuşi, luptele spaniolilor au durat mai mult de 700 de ani până au eliberat toată Spania. Deci, lucrurile sunt foarte delicate, deşi au lăsat urme culturale de mare valoare, poate că sunt printre puţinele zone europene de asemenea anvergură, cum sunt Sevilia, Granada, Cordoba şi celelalte. Am evocat, de altfel, aceasta în discursul meu susţinut la lansarea Laboratorului relaţia Religie-⁠Geopolitică. Apropo, religia e considerată de analiştii contemporani ca „arma cea mai puternică a islamismului”. E vorba de o invazie, de o proliferare populaţională şi de dominaţie – o secvenţă tipică. Se spune că până în anii 2050 se va ajunge la un echilibru între creştini şi islamişti, la nivel global! Circa 30% din populaţia globului vor fi creştini, şi aproape 30% – islamici.

Vorbim de factorul demografic.

Desigur, factorul demografic e decisiv. Un reputat rabin evreu spunea, printre altele, că „uitându-⁠şi originile iudeo-⁠creştine, spirituale şi culturale, formaţia ei, fundamentele ei iudeo-creştine, Europa riscă enorm din punct de vedere cultural, spiritual, economic şi social”. A spus-⁠o clar rabinul şef al Commonwealth-⁠ului.

În studiul pe care l-⁠aţi citat în Raportul Pew Research Center se spune că religia creştină este în pericol, pentru că va muri literalmente în Europa. Şi noi suntem în Europa. E o realitate care îmi creează uşoare frisoane.

Şi mie, pentru că sunt, evident, mult mai în vârstă decât dumneavoastră, dar aceasta nu înseamnă că mi-⁠e indiferent viitorul Europei, viitorul neamului nostru, al românilor şi a celor din jurul nostru, viitorul Europei, pe care o iubesc şi am o profundă admiraţie faţă de cultura europeană. Am şi călătorit în Europa mai mult decât în altă parte. Problema e că Occidentul este în bună măsură ateu. Este, evident, peste 50%. Occidentul este ateu. De aceea am întrebat „Quo Vadis, Europa?”. E o întrebare legitimă. Dar estul Europei? Aici e o ciudăţenie, o aparentă ciudăţenie. E o presiune asupra estului Europei; mă refer la fostele ţări comuniste. O presiune de „ateizare”, venită dinspre cei „fără Dumnezeu”. Ateismul şi materialismul-⁠dialectic au promovat ateismul. Unu: omul este stăpânul naturii. Nu suntem stăpânii naturii. Doi: la mijloc e presiunea propagandei ateiste de la vârste fragede, manifestată, evident, şi asupra mea. Ne-⁠a influenţat pe majortatea. E o realitate, deşi am învăţat rugăciuni de la bunica mea înainte de 7 ani. Uşor-uşor, aveam tendinţe ateiste. În momentul când am început să studiez medicina şi am ajuns la un anume grad de profunzime, pentru că m-⁠a pasionat medicina, progresiv, nu dintr-⁠o dată, fireşte, am ajuns la concluzia că este exclus să explici evoluţia, evoluţionismul descris de Darwin, care au fost folosite ca argument, ca suport pentru materialismul-dialectic. Evoluţionismul versus creaţionism. Este exclus însă să accepţi fără explicaţie evoluţionismul. Adică cum? Pur şi simplu presiunea factorilor de mediu, a condiţiilor de mediu, realizează aşa-⁠zisa presiune de selecţie. Nu sună prea ştiinţific, nu? Presiunea de selecţie. Cel mai bine s-⁠ar înţelege dacă analizezi o populaţie bacteriană, neomogenă prin natura ei. O populaţie este eterogenă, dacă iei o sută de oameni nici unul nu seamănă, oricum suntem entităţi distincte, unicate, în esenţă suntem diferiţi din toate punctele de vedere. Deci, presiunea factorului de mediu, care poate să fie mai vitreg, temperaturi înalte, temperaturi scăzute, poluare etc. Unii rezistă, alţii, firesc, nu. Şi ai zice că această presiune de selecţie selectează indivizii mai rezistenţi. Într-⁠un anumit sens, în generaţiile care urmează vor apărea indivizi mai rezistenţi. Foarte bine. Dar cum se face că unii se adaptează la mediu? Îi vin, aşa, nişte mecanisme de undeva, din neant, de nicăieri? Iată care este interpretarea în sensul creaţionismului. Nu vă supăraţi dacă e mai mult a mea?

Vă rog.

Materia vie, organismul respectiv are, în sine, resursele de a se adapta la schimbările mediului. Dacă nu le-⁠ar avea, ele n-⁠au de unde să apară! E ca şi cum, dacă faci antrenament la sală, vezi mai bine. Nu, cresc muşchii! Deci, acolo e resursa care dă un răspuns la ceea ce faci, la efortul continuu şi suprasolicitarea respectivă. Nu o să ajungi niciodată să se manifeste un răspuns ca urmare a schimbării unor condiţii decât dacă ai condiţia intrinsecă, preexistentă, proprie, care să răspundă la acea solicitare. Este o explicaţie teleologică, pe care eu o susţin şi o admit. Organismul este făcut ca să se adapteze şi să răspundă adecvat la schimbări. Pentru că altfel ar dispărea. Aceasta este condiţia supravieţuirii fiinţelor şi a materiei vii.
Ca să adaptăm cele două planuri ale discuţiei, cum supravieţuieşte omul european în acest context? Fenomenul este extrem de interesant.

Apare elementul social, adică una este condiţia ce ţine de mediu şi presiunea condiţiilor naturale, altele sunt condiţiile sociale. Omul poate să-⁠şi organizeze o gândire tehnologică, să se protejeze, să-⁠şi organizeze societatea prin contribuţia socialului şi a inteligenţei umane, dar în momentul în care intervin în interiorul societăţii perturbări, apar conflicte grave, intoleranţă, iar consecinţele sunt necontrolabile.

Dar poate fi gestionată amiabil această situaţie? Pentru că tot în aceste rapoarte se arată cu subiect şi predicat: capacitatea de adaptare a celor care vin în acest moment din nordul Africii şi din ţările arabe în Europa este aproape zero.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now