Contemporanul » Modele » Gala Premiilor Contemporanul • 2019 • Anul Cărții

Gala Premiilor Contemporanul • 2019 • Anul Cărții

Noi, la Academia Română, ne bucurăm şi afirmăm o frază pe care puţini o ştiu: Academia Română nu serveşte statul român, Academia Română serveşte naţiunea română, atenţie, de la 1866, când prima Asociaţie a Scriitorilor a înfiinţat acest organism de vârf, care după 16 ani s‑a numit Academia Română şi a luptat pentru Unirea Principatelor, pentru susţinerea regelui adus din Germania, Carol I, care a stabilizat România după războiul din 1877 şi care după aceea a făcut Marea, Marea, incredibila Unire a tuturor provinciilor…

Asociaţia Contemporanul, în parteneriat cu Muzeul Municipiului Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, a organizat Gala Premiilor Contemporanul · 2019. Evenimentul a avut loc marţi, 29 octombrie 2019, ora 16.00, la Muzeul Municipiului Bucureşti, Palatul Şuţu – una dintre cele mai frumoase şi încărcate de istorie edificii ale capitalei.

Printre invitaţi – personalităţi de marcă ale culturii, civilizaţiei şi ştiinţei române ca, de pildă, Ioan Cristescu, Mircia Dumitrescu, Alina Ledeanu, Virgil Nemoianu, Ioan‑Aurel Pop, Victor Voicu, Răzvan Theodorescu, Victor Spinei, Mirel Taloş, Marina Roman, Alexa Visarion, Dumitru Radu Popescu, Angela Martin, Adrian Dinu Rachieru, Ana Blandiana, Maria‑Ana Tupan, Cassian Maria Spiridon, Eugen Uricaru, Dana Duma, Dana Oprica, Teodora Stanciu, Alex Ştefănescu, Constantin Lupeanu, Mircea Martin, Marian Victor Buciu ş.a.

Amfitrioni: Nicolae Breban şi Aura Christi.

Premiile Contemporanul • 2019:

Maria‑Ana Tupan – Premiul naţional pentru excelenţă în teorie, istorie şi critică literară
Virgil Nemoianu – Premiul naţional pentru excelenţă în teorie, istorie şi critică literară
Cassian Maria Spiridon – Premiul naţional Convorbiri literare – revista anului 2019
Ioan Cristescu – Premiul naţional pentru excelenţă în cultură
Adrian Dinu Rachieru – Premiul naţional pentru excelenţă în teorie, istorie şi critică literară
Constantin Lupeanu – Premiul naţional pentru excelenţă în cultură
Dana Oprica – Premiul pentru debut – Fragmente de cer
Dana Duma – Premiul naţional pentru excelenţă în cultură
Ana Blandiana – Premiul naţional pentru excelenţă în poezie
Eugen Uricaru – Premiul naţional pentru excelenţă în roman

Printre laureaţii de până acum ai Premiilor revistei Contemporanul. Ideea europeană se află personalităţi ca, bunăoară, Octavian Paler, Mircea Martin, Augustin Buzura, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi, Irina Petraş, Ştefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Teşu Solomovici, Angela Martin, Gabriel Andreescu, Călin Căliman, Ioan‑Aurel Pop, Răzvan Theodorescu, Mirel Taloş, Victor Voicu, Andrei Marga, Nicoleta Sălcudeanu, Theodor Codreanu, Cornel Nistorescu, Lucia Hossu Longin, Eugen Simion, Dumitru Radu Popescu, Bogdan Creţu, Maya Simionescu, Vladimir Epstein, Marta Petreu, Magda Ursache, Ion Mureşan, Răzvan Voncu, Alex Ştefănescu, Silvia Radu, Mircea Platon, Ion Simuţ, Vladimir Zamfirescu ş.a.

Gala Premiilor Contemporanul • 2019 – proiect cultural finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii naţionale

Lupta pentru valorile naţionale

Aura Christi: Vă mulţumim că aţi venit la Gala Premiilor Contemporanul şi în acest an. Ideea Europeană – 2019. E un nou pas pentru noi. Un pas important. Ideea Europeană îşi sărbătoreşte în acest an centenarul. L‑am invitat să ne însoţească pe acest drum pe colegul nostru de revistă, Mirel Taloş, preşedinte interimar al Institutului Cultural Român, care este deţinător de rubrică la revista Contemporanul. Pentru început, vă mărturisesc că mă bucur pentru această criză de scaune într‑un context social, politic şi cultural în care mai toţi vorbesc neostenit despre diverse crize: criza literaturii, criza poeziei, criza economiei ş.a., apoi despre apocalipsa care trebuia să se întâmple recent, când NASA a emis un comunicat din care aflam că se apropie un meteorit de planeta noastră. Suntem aici şi vă mulţumim pentru că aţi venit într‑un număr impresionant. O să vă rugăm cu tot respectul şi cu tot dragul să închideţi telefoanele mobile. Mulţumim şi elevilor, profesorilor, care au venit aici, cu noi, lângă noi, ca să‑şi facă lecţia de literatură printre mari scriitori, mari personalităţi, legende vii ale literaturii române. E nevoie de Dvs., stimaţi profesori de literatură română, e nevoie de elevii Dvs. Sunt generaţii care în viitor vor citi literatură română. Manualele de literatura română sunt, mi s‑a spus, sub orice nivel, ca să nu folosesc termeni mai contondenţi, şi creează o imagine distorsionată a literaturii române – ceea ce rămâne a fi de o gravitate extremă. Să lipsească tocmai din manualele literaturii române o parte a vârfurilor naţionale ale României, vârfuri naţionale ale scrisului românesc, prin care s‑a conservat identitatea şi, totodată, europenitatea culturii şi a naţiunii române în vremuri de restrişte? E un adevăr flagrant acesta şi, în esenţă, de neacceptat! Şi asta în condiţiile în care umanioarele, în societatea consumeristă de azi, tehnologizată până în vârful unghiilor, sunt expediate la mansarda societăţii. Şi asta în condiţiile în care trecem printr‑o reală, profundă criză a modelelor. Vă promit că o să încercăm să vorbim şi despre instituţia de o importanţă covârşitoare care este Învăţătorul, Profesorul. Şi despre modul lacunar, şi era să zic… dramatic, în care au fost gândite şi disipate în sute de mii (!) de exemplare manualele de literatură română, bunăoară, pentru clasa a XII‑a.

De ce, în primul rând, literatura? Pentru că la literatură pricepem… puţin. Pentru că prin cultura scrisă de vârf a unui popor se conservă şi se perpetuează identitatea unei naţiuni. Şi pentru că la noi, în literatură, cum spunea papa Dostoievski, mai exact, în literatura română se întâmplă lucruri stranii, da‑da, aici, acasă. Toate la timpul lor. Astăzi vom sărbători sub auspiciile revistei Contemporanul. Ideea europeană mari scriitori, mari conştiinţe, admirate, iubite, urmărite de nu puţini lectori.

Nicolae Breban: Vă mulţumim că aţi venit. Avem, aici, personalităţi importante care ne onorează cu prezenţele domniilor lor, doamna ministru Ecaterina Andronescu, domnul preşedinte Mirel Taloş, domnul Cassian Maria Spiridon, directorul revistei Convorbiri literare şi al Iaşiului cultural, poeta Ioana Diaconescu şi… printre laureaţi o să vedeţi şi alte personalităţi…

Aura Christi: Vă rugăm să nu spuneţi cine sunt laureaţii…

Nicolae Breban: Deocamdată este un secret. Sunt emoţionat şi puţin gârbovit de cele trei decenii, de când conduc această revistă. Peste câteva luni, în aprilie anul viitor, voi face 30 de ani de când am lansat această serie, Contemporanul – o revistă tradiţională a Iaşiului, pe care am lipit‑o de o mare tradiţie a Olteniei, a lui Rădulescu Motru, filosoful Motru, care edita Ideea Europeană. Am vrut să echilibrez lucrurile. Pe vremea aceea un fost amic, Andrei Pleşu, m‑a ironizat că am lipit de Contemporanul, care avea o veche tradiţie de stânga extremă, o revistă a unui om din sud, care era mai de dreapta. Alături de Lucian Blaga, Motru era al doilea mare filosof al României din anii ’20‑’30, care pe mine m‑a cucerit, printre altele, prin faptul că a fost primul care a scris un eseu despre unul din maeştrii mei, filosoful Friederich Nietzsche.

Instituţia premiilor literare este foarte importantă pentru o cultură. Franţa, în ultimele decenii, se ţine mai ales, mai ales, nu atât prin Academie, nu prin Uniunea Scriitorilor, care e împărţită în diverse grupuri, se ţine în atenţia publicului şi a criticii, în primul rând, prin premiile literare: Femina, Medicis – singurul premiu care se dă unor traduceri şi, bineînţeles, Gouncourt. Aceste premii arată că maşina literară a Franţei se mişcă. Maşina literară a Franţei, care, exact ca în România, trăieşte perioade de criză, de tranziţie, de declin. Deci, noi susţinem aceste premii literare, împreună cu România literară.

Din păcate, nu ştiu de ce se întâmplă să nu avem relaţii prea fraterne cu România literară. Se pare că urmăm direcţii diferite în cultura română de astăzi. Eu urmez de la început, de acum 30 de ani, o direcţie clasică, de centru‑dreapta dacă vreţi, ca să mă exprim politic, o direcţie a valorilor naţionale, culturale, româneşti şi europene. Eu fac parte din ceea ce se cheamă generaţia ’60. Noi am făcut multe năzbâtii în anii ’60, dar am reuşit să îngenunchem realismul socialist. Am reuşit poate chiar să‑l dislocăm, aplicând deviza mare a lui Titu Maiorescu – fondatorul clasicismului românesc – autonomia esteticului. Lumea a râs de noi, unii râd şi astăzi. Şi la Paris s‑a râs de noi. Mulţi belferi, ignoranţi sau răutăcioşi, confundă autonomia esteticului cu turnul de fildeş, cu arta pentru artă etc., etc. Autonomia esteticului este un principiu aplicat de filosofia şi estetica germană, în secolul al XIX‑lea, care pretinde inviolabilitatea terenului spiritual al literaturii şi artei, refuză orice ingerinţă, de orice fel, insist, de orice fel: morală, socială, bisericească. Aşa cum noi, la Academia Română, ne bucurăm şi afirmăm o frază pe care puţini o ştiu: Academia Română nu serveşte statul român, Academia Română serveşte naţiunea română, atenţie, de la 1866, când prima Asociaţie a Scriitorilor a înfiinţat acest organism de vârf, care după 16 ani s‑a numit Academia Română şi a luptat pentru Unirea Principatelor, pentru susţinerea regelui adus din Germania, Carol I, care a stabilizat România după războiul din 1877 şi care după aceea a făcut Marea, Marea, incredibila Unire a tuturor provinciilor, unde se vorbea româneşte şi unde se gândeşte şi se gândea româneşte. Noi gândim şi astăzi româneşte, noi respectăm, iubim, întreţinem şi apărăm limba în care vorbim şi în care scriem. Unii dintre colegii noştri, dintre cei 100 sau 150, care au riscat în timpul comunismului – unii dintre ei, nu vreau să le spun numele, fiindcă unii îmi erau amici şi păreau inteligenţi –, înainte de a pleca, au declarat că părăsesc limba română ca să poată scrie într‑o limbă care poate exprima concepte înalte în filosofie şi ştiinţă. Aceşti oameni de cultură nu şi‑au amintit de personalităţi ca Iorga sau ca Blaga, sau ca Eminescu, sau ca atâţia alţii, ca Rădulescu‑Motru, de pildă, care au reuşit, într‑adevăr, nu numai să exprime concepte în limba strămoşească, dar şi să construiască, precum Lucian Blaga, sisteme mari de filosofie postkantiană.

N‑o să întârzii prea mult, poate voi vorbi puţin mai târziu, sunt foarte bucuros, puţin zăpăcit şi, cum v‑am spus adineauri, gârbovit de cele trei decenii care se adaugă peste alte decenii de luptă pentru autonomia esteticului, pe care, repet, noi o ducem şi astăzi, o ducem şi în cadrul Academiei Române. Să ştiţi că nu e uşor nici la Academia Română. Acum trei ani, un grup din Academia Română, un grup de trei colegi, omul de ştiinţă Victor Voicu, matematicianul Gheorghe Păun şi istoricul Ioan‑Aurel Pop, au lansat un apel pentru sprijinirea valorilor naţionale şi culturale ale acestei ţări şi ale neamului în care ne‑am născut. De curând le‑am declarat prietenilor mei din conducerea Academiei Române – care m‑au întrebat de ce susţin eu Academia şi academicienii?, de ce revista pe care o conduc susţine Academia Română? – le‑am spus, aşadar, prietenilor mei că ei sunt de vină, au lansat acest apel, care, în sfârşit, sunt convins, era aşteptat de multă lume, pentru că umblau zvonuri că Academia a adormit, a murit sau n‑o interesează viaţa Cetăţii. Am repetat, semnând acest apel şi publicându‑l în revistă, cei 102 academicieni, ne‑am trezit toţi în faţă cu alte câteva zeci de academicieni care n‑au semnat apelul şi care mi‑au explicat, unii dintre ei mie: „Domnule Breban, nu vă amestecaţi în politică, vă mănâncă porcii”. Am spus că au dreptate, există în logica umană, puţină lume îşi dă seama, situaţia asta de oximoron, când două afirmaţii contrare sunt valabile amândouă. Într‑adevăr, şi noi, şi marii savanţi de fizică, chimie, matematică, medicină, care mă convingeau că nu trebuie să intrăm în ceea ce li se părea lor o luptă politică, dar nu este o luptă politică, e lupta pentru valorile naţionale şi culturale româneşti, iar aceştia se prezervă, se refugiază dintr‑odată în ştiinţă şi în cercetare. Aşa cum literatura este în mare pericol astăzi, literatura naţională vie şi cartea românească, şi cercetarea românească este în pericol, pentru că foarte multă lume, din zonele înalte, confundă ştiinţa cu tehnica. Noi trăim un început de secol enorm, sub luminile orbitoare fulminante şi corupătoare, mai ales, pentru mult tineret din toată lumea, şi din America, sunt vremuri ale tehnicii, care pleacă de acolo din Silicon Valley, din America. E formidabil ce se întâmplă, pe un telefon poţi accede la mari texte, la muzee, dar tot prin telefon poţi accede la jocuri în care se împuşcă oameni, se fac violuri ş.a.m.d. Tinerii sunt atraşi de aceste jocuri foarte periculoase, care duc la multe, multe crime. Deci, şi cercetarea este importantă, vă spun aceasta în numele Academiei Române. Şi mă bucur că doamna ministru e aici, să ne sprijine, ca şi alţi colegi ai d‑sale, în Parlament şi în Guvern. Aşadar, şi cercetarea în ştiinţă este baza fundamentală a unei naţiuni şi a viitoarelor generaţii, ca şi literatura.
 

Temele mai puţin comode azi

Aura Christi: Mulţumim pentru această introducere inspirată, pentru darul de a pune accentele astfel încât au fost doborâte câteva popice esenţiale dintr‑o lovitură. O să începem ceremonia de premiere cu câţiva prieteni apropiaţi de inima membrilor „tribului Conte”, cum răsfăţăm noi revista Contemporanul. Ideea europeană, construită de peste 50 de colaboratori din lume. Tocmai pentru că revista Contemporanul provine de la Iaşi – a fost fondată la Iaşi la 1881 –, tocmai pentru faptul că a făcut un efort, dar ştiu că nu l‑a simţit, fiindcă ştia că vine de la prieteni înspre prieteni, vă propun să ne întoarcem cu faţa spre capitala culturală a Moldovei. Iaşiul cultural este extrem de prietenos. Ori de câte ori merg acolo sunt acasă. Una dintre personalităţile vii, active, ale capitalei culturale a Moldovei e aici, cu noi. E vorba de poetul, eseistul, conducătorul unei alte reviste importante, Convorbiri literare, Cassian Maria Spiridon, care, spre deosebire de nu puţine alte publicaţii, reuşeşte s‑o menţină în prim-plan, neocolind temele mai puţin comode, tratând cele câteva direcţii, ca globalizarea, politică corectă, cum e de bun-simţ să o facă. În paginile revistei Convorbiri literare se abordează temele la zi, ca, de pildă, naţiune, naţionalitate, identitate, credinţă, aşa cum se cuvine, aşa cum e de bun-simţ să se facă. De aproape două decenii această revistă e condusă de Cassian Maria Spiridon, deci, de un poet. Convorbiri literare aşa cum arată azi este creaţia lui, îl felicităm pentru această realizare şi îl invităm să vină aici, în faţa publicului. Se acordă domnului Cassian Maria Spiridon Premiul naţional Convorbiri literare – revista anului 2019. Vă invităm să urmăriţi această publicaţie de veche tradiţie şi vă asigurăm că merită. Printre colaboratorii acestei reviste de o uriaşă tradiţie aflându‑se scriitori de prim rang.

Cassian Maria Spiridon: Da, iată, sunt introdus în scenă de Contemporanul, de Nicolae Breban, de Aura Christi. Revista Convorbiri literare s‑a născut în 1867 şi, deci, are ceva mai mulţi ani decât Contemporanul, care s‑a născut tot la Iaşi, la fel Viaţa românească. Lista publicaţiilor înfiinţate la Iaşi e amplă, ar putea continua cu revistele care s‑au născut la Iaşi şi după aceea s‑au disipat în toată ţara. De exemplu, Ramuri a fost înfiinţată de Nicolae Iorga la Craiova, deci, tot un moldovean s‑a dus şi a rezolvat la Craiova înfiinţarea unei foi. Exista un program naţional în acele vremuri, cerut de cauza naţională. Şi faptul că revista Contemporanul, la fel, e în acelaşi program, dar face şi mai mult, e important. Mulţumesc domnului acad. Nicolae Breban că m‑a invitat şi mă onorează cu acest premiu. Am considerat, la rândul nostru, că o revistă care îl are ca mare fondator pe domnul Breban, din start e o revistă care afirmă cultura şi literatura română în cel mai înalt grad. Mulţumesc şi vă asigur că voi continua să susţin Convorbiri literare şi să o afirm, în continuare, cum am făcut‑o din decembrie 1995.

Aura Christi: Următorul premiu vine la unul dintre cei mai mari anglişti ai României, un specialist în literaturile române şi engleză, care a dăruit literaturii române un raft de cărţi scrise în limba română şi în limba engleză. Sunt titluri aflate la graniţa dintre genuri, deci, suntem în plină interdisciplinaritate, ceea ce se întâmplă mai rar. Am păţit, de altfel, o istorie – mi‑ar plăcea să cred că nu este reprezentativă –, să‑i spun dezagreabilă, ca să nu‑i zic tristă. Am propus unei instituţii româneşti – nu‑i spun numele, nu‑i fac această onoare! – un titlu, era gata pentru tipar; a fost depunctat de membrii unei comisii care întocmeşte rapoarte de evaluare, păcătuind la capitolul gramatică; de stilistică ar fi exagerat să vorbim când citeşti acuze de genul „e prea elitist ca să fie sprijinit de…” Constat faptul că de circa două decenii unele instituţii ale statului român, cu menirea explicită de a sprijini cultura română vie, exclude prin comisiile formate titluri de vârf ale culturii scrise naţionale. E o realitate străină inclusiv real‑socialiasmului, când – da, e adevărat, cu nu puţine dificultăţi – o valoare reală era, în cele din urmă, acceptată şi sprijinită.

Peste mai puţin de 6‑7 luni acelaşi titlu, la care mă refeream, a apărut la Cambridge Scholars Publishing, care publică exclusiv absolvenţi ai Universităţii Cambridge. Or, în cazul la care mă refer s‑a făcut o excepţie de la regulă, cartea fiind de o originalitate formidabilă. Am vorbit de un titlu şi, în realitate, e vorba de două titluri: RelativismRelativityAn Interdisciplinary Perspective on a Modern Concept. Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2013. Tot Editura Cambridge Scholars Publishing (editură de teorie critică a unor absolvenţi ai Universităţii Cambridge care au sediul în Newcastle upon Tyne) a publicat şi The Kantian Legacy to Late Modernity (2016). Amândouă aceste cărţi, precum şi multe altele, sunt semnate de Maria‑Ana Tupan. Doamnei Maria‑Ana Tupan i se decernează Premiul naţional pentru excelenţă în teorie, istorie şi critică literară. Doamna profesor Maria‑Ana Tupan susţine o rubrică de mai bine de 15 ani în paginile revistei Contemporanul, continuând să predea la Universitatea din Alba Iulia.

Maria-Ana Tupan: Mulţumesc foarte mult. Mă emoţionează acest premiu, pentru că este un premiu care se acordă cu ocazia unei aniversări a unei foarte importante reviste şi aceste premii au valoare adăugată, deoarece ne leagă pe noi, slujitorii literelor române, de istoria literaturii române, iar în cărţile şi revistele noastre circulă, aşa cum se ştie, ce este mai nobil în sufletul românilor. Întâmplător, este al treilea premiu care mi se acordă cu ocazii aniversare: am mai primit din partea revistei Convorbiri literare un premiu în anul 2000, când era aniversat Eminescu, apoi şi din partea Vieţii româneşti la 80 de ani. Acum este vorba de 100 de ani Ideea europeană şi 30 de ani ai unei reviste în libertate, o libertate câştigată, o libertate, inclusiv de exprimare, pe care membrii redacţiei o câştigă cu fiecare număr, iar libertatea câştigată înseamnă infinit mai mult decât libertatea moştenită. Înseamnă foarte mult pentru mine să primesc o recunoaştere din partea a două personalităţi ale literaturii române – Aura Christi şi Nicolae Breban –, care conferă acestei literaturi şi substanţă, şi ocrotire.

Aura Christi: Următorul premiu merge în SUA şi marea personalitate căreia îi revine acest premiu ştie că îl primeşte, că a întrunit voturile necesare. Cu bucurie l‑am invitat la ceremonia de premiere pe acest mare erudit de extracţie mitteleuropeană, care s‑a aflat relativ recent într‑un periplu naţional. Cum revine acasă şi stă câte două‑trei săptămâni, d‑sa merge şi pe la Cassian, la Iaşi, la Convorbiri literare, vine şi pe la Contemporanul, trece şi pe la Muzeul Naţional al Literaturii Române, ţine conferinţe, participă la emisiuni radio şi TV. Îşi face datoria faţă de cărţile d‑sale, deci, faţă de literatura română. Recent acest mare erudit şi formator de conştiinţe a ţinut o conferinţă impresionantă despre Ştefan Augustin Doinaş la Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Contemporanul decernează domnului Virgil Nemoianu Premiul Naţional pentru Excelenţă în teorie, istorie şi critică literară. O invit pe doamna Alina Ledeanu, redactor-şef al revistei Secolul 21, să‑i facă un laudatio domnului Virgil Nemoianu şi să ridice acest premiu.

Alina Ledeanu: De fapt, premiul acordat domnului Virgil Nemoianu ar trebui să‑l primesc împreună cu domnul Ioan Cristescu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române, instituţia atât de importantă care a găzduit cu doar câteva zile în urmă Conferinţa domnului Virgil Nemoianu. Sunt de două ori emoţionată să rostesc câteva cuvinte în seara de azi în faţa dvs. Întâi pentru context. E vorba de aniversarea unei reviste pe care o preţuim, mai ales, noi, cei care construim şi noi o revistă care, ne place să credem, contează în spaţiul cultural românesc. Al doilea motiv, evident, e acela de a rosti un cuvânt despre Virgil Nemoianu.

Fac parte din generaţia care şi‑a văzut plecând o bună parte din elitele culturale şi am schiţat, pentru tineri şi pentru câţiva apropiaţi, utopic, proiectul unei reîntoarceri fie şi pentru ciclul de conferinţe a câtorva dintre aceste personalităţi literare, Virgil Nemoianu fiind una dintre ele. Din păcate, ideea că societatea românească, nu numai peisajul cultural românesc, s‑ar putea schimba prin revenirea fie şi pentru scurte momente a acestor uriaşi ai culturii române, deja universale, nu s‑a realizat. Dar să ne bucurăm, totuşi, că îi avem, măcar din când în când, alături de noi. Sigur, n‑am să evoc aici figura deja clasică a lui Virgil Nemoianu, critic, teoretician, filosof al culturii contemporane. Vreau să evoc un proiect pe care Virgil Nemoianu îl considera, din păcate, ratat, şi o spune în prefaţa celui de‑al cincilea volum din Seria de Autor Virgil Nemoianu, realizată de Editura Spandugino. Virgil Nemoianu visa să realizeze o recanonizare a Istoriei Literaturii Române. Eu aş zice, şi sunt convinsă că nu sunt singura care o afirmă, că o serie de texte, o rubrică clasică apărută în Convorbiri literare, dar nu numai, diverse conferinţe, puse laolaltă pot să constituie fie şi parţial o asemenea recanonizare a istoriei literaturii române. Un asemenea moment a fost şi Conferinţa susţinută de Virgil Nemoianu recent la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Titlul complet al acelei conferinţe este Doinaş, cercul literar şi generaţia de aur. Cu această capacitate extraordinară de a recontextualiza lucrurile şi de a plasa momentele importante ale culturii şi literaturii române într‑un context universal, Virgil Nemoianu a vorbit despre o grupare literară cunoscută dvs., poate mai puţin cunoscută marelui public. Virgil Nemoianu o compară ca importanţă cu Junimea eminesciană. E vorba de Cercul literar de la Sibiu. Ceea ce se ştie mai puţin e că la 30 de ani de la manifestul Cercului literar de la Sibiu, adică în 1973, când foşti membri ai Cercului literar s‑au reîntâlnit la Sibiu, la hotelul Împăratul romanilor, şi şi‑au pus cap la cap anii de închisoare, rezultatul a fost peste o sută de ani de puşcărie. Este generaţia şi gruparea literară despre care cineva spunea că dizolvarea ei, anihilarea ei de către regimul dictatorial comunist a fost cea mai mare crimă produsă în a doua jumătate a secolului al XX‑lea. În acel moment, la 30 de ani de la constituirea Cercului literar, foştii cerchişti au alcătuit şi o schiţă, o listă mai bine zis, cu membrii prin extensie ai Cercului literar. Şi vreau să se ştie acest lucru, insist asupra lui, de ce Nemoianu este considerat mezinul Cercului literar de la Sibiu şi membru cu drepturi depline al acestei mişcări literare. Conferinţa pe care a susţinut‑o acest emerit cărturar ţine de un moment de recanonizare a istoriei literaturii române.

Instituţii culturale care renasc

Aura Christi: Aflat într‑un turneu naţional de conferinţe, la un moment dat, lui Titu Maiorescu i se face un elogiu atipic, extrem de viu, care, în mod cert, l‑a făcut pe criticul de neegalat să‑şi ridice sprâncenele a uimire. I s‑a explicat acolo unde era – şi se afla în Nordul Ardealului, dacă nu mă trage pe sfoară memoria – că d‑sa procedează exact cum se obişnuieşte în cazul în care se taie… maioneza, caz în care această specialitate se reface de la margine. Văzând că identitatea naţională se clatină în centrul cultural românesc, marele critic cutreiera ţara în lung şi în lat, făcând efortul să o refacă, să‑i dea un pinten în arondismentul renaşterii din provinciile româneşti. Este exact ceea ce face o voce imposibil de trecut cu vederea, un critic şi teoretician literar prolific, extrem de viu, luptător, care face efortul să redea Ţării Româneşti literatura din exil, cu accentul pus răspicat pe Bucovina şi pe pământul aflat de mai bine de două secole sub cizma rusă, apoi sub cea sovietică – Basarabia. Şi face acest gest reparatoriu – împreună cu alţi colegi erudiţi ca, de pildă, Theodor Codreanu şi Mircea Platon – sistematic, riguros, în cunoştinţă de cauză, în condiţiile în care alţi critici trec sub tăcere literatura română scrisă pe aceste pământuri româneşti aflate în suferinţă, de parcă… În sfârşit… Premiul naţional pentru excelenţă în teorie, istorie şi critică literară, deci, premiul pentru întreaga carieră exemplară i se acordă Domnului Adrian Dinu Rachieru.

Adrian Dinu Rachieru: Dragi confraţi, stimat auditoriu, dincolo de glazura festivistă, inevitabilă – aş spune – în astfel de împrejurări, evenimentul la care participăm este, pentru mine, o adevărată insulă luminoasă într‑o societate polarizată, răvăşită de ură; veţi descoperi, bănuiesc, frisonul emoţional care mă încearcă. Şi pe care, iată, îl şi mărturisesc. Să nu fiu ipocrit; aşteptam acest premiu! Nădăjduiam că într‑o zi, cândva, el va veni. Onorat, aşadar, de decizia juraţilor (după o înţeleaptă cumpănire), îmi exprim încântarea de a fi, aici şi acum, într‑o companie selectă, în vecinătatea unor nume grele ale culturii noastre. Bucurându‑mă, de pildă, de prezenţa radioasă a doamnei Ana Blandiana, ascultând vocea suferindă, de peste Ocean, a cărturarului Virgil Nemoianu, sedus de farmecul de „povestaş” al lui Eugen Uricaru, depănând istorii fabuloase sau expediţii hermeneutice ale doamnei Maria‑Ana Tupan, înconjurat fiind de atâtea alte prestigioase prezenţe.

Nicolae Iorga a ieşit în fruntea studenţilor, cerând un lucru – era, atunci, un tânăr profesor universitar –, cerând, aşadar, ca în Parlamentul României să nu se mai vorbească franţuzeşte. În urma acelei manifestaţii a studenţilor din Piaţa Universităţii, în Parlamentul României a început să se vorbească româneşte. Bătălia aceasta pentru limba română continuă…

E drept, lectura e în recul în societatea mediatică, ce cultivă divertismentul ca ideologie şi ruinează ierarhiile prin asaltul liternauţilor; starizarea e în floare, dihonia s‑a întins, deculturalizarea e în ofensivă, importanţa şi portanţa literaturii s‑au prăbuşit, scriitorul nu prea mai contează. Şi totuşi, ne‑am adunat aici pentru a sărbători Cultura, convinşi de forţa valorilor, apărând reduta primejduită a românităţii.

Cum trăiesc retras, departe de turbionul literar, iscând, vai, atâtea gâlcevi inutile şi adversităţi fără leac, întâmplarea de azi poate fi (şi este!) un test al solidarităţii pierdute. Suntem împreună, sub cupola unei mari reviste, cea care, în pofida vitregiilor, se bate pentru un naţionalism luminat, veghind ca vitalitatea culturii noastre să nu decline, ca deconstructiviştii canonului să nu triumfe. Revista „cu două nume”, adică Contemporanul. Ideea europeană, se bate, în fond, pentru o dublă identitate (românească şi europeană, cum îşi dorea, reamintesc, Adrian Marino). Sunt onorat să fiu găzduit aici.

Mulţumiri uriaşului prozator care este Nicolae Breban! Mulţumiri generoasei Aura Christi, cea care – coagulând atâtea energii în juru‑i – păstoreşte cu vrednicie tribul Conte şi veghează soarta unei reviste‑fanion!

Aura Christi: Se întâmplă un lucru încurajator în ultimii ani şi cred că aţi observat fiecare dintre dvs. că există în peisajul cultural literar românesc câteva instituţii care au renăscut… nu vreau să spun din cenuşă, pentru că nu au fost create pe un loc gol, şi totuşi… Sper ca acest an să devină anul în care România se schimbă la faţă. Conducerea ICR, conducerea de până acum câteva luni, doamna Liliana Turoiu, domnii Bela Dan Krizbai şi Mirel Taloş, a simţit că e ceva în neregulă, mergând la cele 19 filiale ICR. Evident că nu aveau cum să nu remarce imaginea României dincolo de hotarele ţării noastre. Imaginea României care, în primul rând, la ea acasă nu e întotdeauna favorabilă. În acest an a devenit evident saltul făcut în sensul promovării imaginii României reale de către această instituţie, la ICR mă refer, prin două evenimente majore. E vorba de Târgul internaţional de Carte de la Beijing, în primul rând. Şi îi felicit cu căldură pe domnul preşedinte interimar Mirel Taloş, pe domnul Constantin Lupeanu, director ICR Beijing, pe domnul Bela Dan Krizbai, că au obţinut – incredibil, deci, adevărat – statutul de Ţară invitată de onoare pentru România, e adevărat, într‑un an aniversar, când se marchează 70 de ani de relaţii diplomatice sino‑române. La acest târg ultraprestigios, unul dintre cele mai ample, cele mai întinse târguri din lume, pe parcursul unei săptămâni, circa 94 de agenţii de pe tot globul, prin reprezentanţii lor la evenimentul nr. 1 al lunii august 2019 de la Beijing, au transmis informaţii, ştiri ample, la cald, pe tot globul, despre Târgul Internţional de Carte de la Beijing, evident, despre ţara fiecărei agenţii şi, nu se putea altfel, despre ţara invitată de onoare. Cel de‑al doilea eveniment major, construit de echipa ICR – Festivalul Europalia – a fost lansat relativ de curând şi presupune peste 250 de evenimente culturale organizate pe parcursul a circa patru luni. Simptomatic este că la aniversarea de 50 de ani a acestei instituţii culturale belgiene majore, Festivalul Europalia, invitat de onoare este România, cultura şi civilizaţia românească. Probabil că şi aici au fost multe discuţii, aşa‑zise negocieri, aşa încât, pe parcursul a patru luni, vor fi organizate sute de evenimente, locomotiva acestora, cum a fost numit, sau, să zicem, vârful de lance, fiind o expoziţie Brâncuşi, mai exact, una dintre cele mai ample expoziţii Constantin Brâncuşi, înregistrată în ultimii 30 de ani. O să‑l invit pe domnul preşedinte interimar Mirel Taloş să anunţe următorul laureat.

Mirel Taloş: E prima dată când dau un premiu, aşa că nu ştiu care e procedura, trebuie să spun întâi numele sau numele vine la sfârşit sau pe parcurs, ca o surpriză. Cred că trebuie să spun de la început, e vorba de domnul Ioan Cristescu, Premiul Naţional pentru Excelenţă în Cultură. Pare oarecum straniu ca cineva cu mai puţine merite să facă un laudatio cuiva cu evident mai multe merite, dar cred că pot să spun câteva cuvinte. De fiecare dată când îl văd pe domnul Ioan Cristescu, mi‑aduc aminte de o tentativă făcută acum mulţi ani, nici nu mai ştiu câţi, de a vizita Muzeul Naţional al Literaturii Române, care era pe bulevardul Dacia. Spun bine o tentativă, pentru că am intrat, am plătit un bilet, am încercat să văd exponatele, care erau foarte prost aşezate, descurajator aşezate. Ce m‑a scos, în sfârşit, afară a fost frigul. După frig recunoşti o instituţie de cultură postcomunistă. Abia am aşteptat să ies pe trotuar să mă încălzesc. Deci, a fost o tentativă de a vizita o instituţie care ar fi trebuit să arate şi să fie primitoare, ca una din feţele culturii române. Evident că Muzeul Naţional al Literaturii Române, cum a spus şi Aura, nu mai este ce a fost. Şi aici este meritul incontestabil al domnului Cristescu, care e… ori salvator, ori refondator poate. Cuvintele pot părea mari, dar cred că în perspectivă istorică undeva aici sunt incluse. Mi‑amintesc că am citit acum câţiva ani o declaraţie a domnului Cristescu care se punea cumva în faţa unui patrimoniu, cred că era vorba de scrisori sau ceva în acest gen. „Acest patrimoniu din spatele meu nu se va duce la Casa Scânteii”, sau undeva unde nu‑i era locul, spunea domnul Cristescu, şi era un pericol, era un fel de salvare în holocaust, un fel de apărare până la limită a patrimoniului la care ţii în mod evident.

Merită de asemenea spus şi faptul că domnul Cristescu vine pe un fond pe care muzeele – şi muzeul pentru mine este un cuvânt foarte descurajator, e undeva învechit – nu încurajează la vizitare. Dar domnul Cristescu reuşeşte să sară acest cuvânt prin activitate şi să transforme Muzeul Naţional al Literaturii Române în ceea ce e vocaţia oricărui muzeu, respectiv, de fapt, un centru cultural nu doar în expunerea unei colecţii de bază, ci o serie de activităţi care pun în lumină colecţia de bază şi aduc publicul în muzeu. De exemplu, evenimentele la care ICR participă cu finanţare, cu sprijin. Aşadar, dânsul se află în faţa unei instituţii căreia i‑a schimbat imaginea în întregime şi căreia i‑a transformat activitatea într‑o adevărată efervescenţă culturală. Cred că am punctat câteva motive pentru care domnul Cristescu merită acest premiu.

Ioan Cristescu: Domnule Breban, Aura, doamnelor şi domnilor, sunt onorat că v‑aţi gândit la mine şi prin mine la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Cred, pentru că şi pentru mine este surprinzător faptul că după trei ani de stat la Casa Presei, în ultimii doi ani şi jumătate, poate trei, am reuşit să fac ceea ce‑mi doream să fac la început, dar n‑am mai apucat. Nici mie nu‑mi plăcea Muzeul Literaturii şi primul meu gând atunci era să‑l desfiinţez şi să‑l reînfiinţez. Aşa că n‑aş dori să fac lucrul acesta, l‑au făcut cei care m‑au evacuat din Bd. Dacia. Câţi ani am stat depozitaţi, am avut timp să mă gândesc cam cum văd eu un Muzeu al Literaturii. Întotdeauna un muzeu caută alt muzeu. Am reuşit să deschidem şi vă invit să vizitaţi, după opinia mea, cel mai frumos muzeu din ţară, clar. A fost premiat şi în România, şi în afară, dar altceva voiam să vă spun. Ceea ce se întâmplă la Muzeul Literaturii este, pentru mine personal…

Ce faci când statul şi instituţiile importante ale statului te umilesc, aşa cum m‑am simţit eu umilit la Casa Presei? Şi fiind ardelean, în prima fază am vrut să‑mi dau demisia şi să plec unde‑mi era mult mai bine. Aveam o ofertă atunci la Banca Naţională şi îmi era mult mai bine acolo. Dar mi‑am dat seama că manuscrisele prietenilor mei, mulţi dintre ei duşi în lumea celor drepţi – şi am destui, mai ales, din generaţia ’80 – nu mă lasă să fug, pentru că şi posteritatea are rolul ei formator pentru cei care vin. Aşa încât m‑am ambiţionat şi am găsit un sprijin nesperat în Primăria Capitalei. Nu în domnul Oprescu, care era primar interimar atunci. Iată că interimarii sunt buni în general. Era un domn, Răzvan Sava se numeşte şi e liberal. După aceea am avut deschidere şi la doamna Firea, aşa încât… N‑am făcut muzeul acesta pentru mine, l‑am făcut pentru cultura română şi trebuie să vă spun că între timp mi‑am construit şi o echipă, zic eu bună, şi cred că Muzeul Literaturii e pe mâini bune. Vă mulţumesc şi sunt onorat.

La putere este meritocraţia

Aura Christi: Următorul premiu merge în ţara lui Confucius, gânditor din care acest cărturar a tradus o carte de vreo 700 de pagini, el însuşi fiind în primul rând scriitor, specializându‑se însă în literatura chineză şi încercând să apropie culturile celor două naţiuni, chineză şi română, ba chiar găsindu‑le nu puţine similitudini. Una dintre acestea a fost teoretizată îndelung atât de oameni de ştiinţă români, cât şi de oameni de ştiinţă chinezi, într‑o expoziţie desfăşurată în China, expoziţie care a avut ca invitată de onoare Civilizaţia Cucuteni de acum 5000 de ani. S‑au găsit foarte multe asemănări între civilizaţia Cucuteni şi civilizaţia chineză de acum 5000 de ani. Un alt act cultural făcut de acest ambasador viu al culturii române este editarea în trei ediţii – bilingve unele dintre ele; vorbim de cărţi care pot fi considerate obiecte de lux – a lui Mihai Eminescu, tradus în limba chineză de traducători consacraţi, foarte pasionaţi de civilizaţia şi cultura română, mari iubitori de literatură română. Între ei aş numi câţiva mari prieteni ai culturii şi civilizaţiei româneşti, Gao Xing, Ding Chao şi nu am cum să nu mă refer la poetul şi eseistul Jidi Majia, care a făcut o pasiune puternică pentru lirica stănesciană.

Pe parcursul celor două mandate de director al Institutului Cultural Român de la Beijing au apărut circa 30 de titluri, traduceri din scriitori români în limba chineză. Şi când spun acest lucru mă refer la traduceri din Lucian Blaga, Emil Cioran, Ana Blandiana, Eugen Uricaru, Adriana Babeţi ş.a. Urmează să apară Nicolae Breban cu romanul Animale bolnave în versiune chineză. Editura Flower City din sudul Chinei, o instituţie curajoasă, a lansat la Beijing o Colecţie cu titlul Europa albastră, dedicată culturii şi civilizaţiei române, sub ale cărei auspicii au văzut lumina tiparului deja nouă titluri semnate de autori români. De asemenea, aceeaşi editură a publicat două antologii masive: de proză şi de poezie, selecţia fiind făcută de Gao Xing, un avizat cunoscător al literaturii române.

Unul dintre darurile prietenilor mei din China, cel puţin pentru mine, e să‑l auzi pe Gao Xing vorbind despre România sau povestind cum a tradus din Lucian Blaga. Gao povesteşte cu lux de amănunte cum acea traducere din autorul Poemelor luminii l‑a obligat să studieze timp de trei‑patru ani filosofia lui Blaga, ca să poată să simtă poezia din interior. Sunt oameni care iubesc România. Gao Xing, Ding Chao, Jidi Majia sunt unii dintre cei mai mari admiratori ai culturii şi civilizaţiei române. Sunt oameni care îi promovează imaginea frumoasă, reală. Şi oriunde sunt în lume vorbesc frumos despre România, vorbesc elogios. Sunt oameni îndrăgostiţi de cultura română. Unii dintre noi au nevoie de timp ca să‑şi redescopere patria, vorbesc frumos despre ea, alţii, cei puţini dintre puţini, o calomniază neostenit. N‑o să înţeleg niciodată un scriitor care‑şi vorbeşte de rău patria. A‑ţi calomnia patria e ca şi când ai vorbi de rău părinţii. Da, e ca şi când ţi‑ai vorbi de rău părinţii – ceea ce este inacceptabil. Alţii dintre noi au nevoie de timp şi distanţă ca să redescopere România.

Dintre editurile româneşti, una dintre cele mai cunoscute în peisajul cultural chinez, este, conform spuselor poetului şi eseistului Jidi Majia, Editura Ideea Europeană, care publică ritmic autori chinezi, având parteneriate cu importante concerne editoriale chineze. Parteneriate de durată sau, cum le spune Andrei Potlog, de drum lung. Autorul sprijinirii şi cultivării acestor parteneriate este neostenitul, vrednicul Andrei Potlog. Şi‑i mulţumesc pentru modul exemplar în care se înzideşte în cultura română.

Revista Contemporanul decernează domnului Constantin Lupeanu, căci despre domnia sa a fost vorba tot timpul, Premiul Naţional pentru Excelenţă în Cultură.

Contemporanul ne aduce mai aproape de cer

Constantin Lupeanu: Sunt bucuros pentru primirea acestui premiu şi vreau să vă spun că această cale a premiilor contemporane a fost, este şi va fi un fel de festival al meritocraţiei. Da, la Contemporanul la putere este meritocraţia. Vreau să vă spun o mică poveste smulsă dintr‑un autor chinez, care spunea că, la un moment dat, un om a fost obligat să‑şi părăsească locuinţa şi să plece în alt oraş. Un prieten a constatat felul în care a ajuns el acolo şi i‑a spus: „Bine, văd că eşti împreună cu fiul tău, dar ştiu că aveai o colecţie impresionantă de jaduri, aveai lucruri de preţ acolo, cum de le‑ai lăsat?”. Atunci prietenul plecat a spus: „Ştii, ai dreptate; toate acele lucruri la care am renunţat mă legau de lăcomie şi am preferat să fiu mai aproape de cer; copilul meu, pe care l‑am luat cu mine, el, da, m‑a adus mai aproape de cer”. Eu cred că revista Contemporanul aşa face. Promovând cultura, revista Contemporanul ne aduce pe toţi mai aproape de cer. Am încercat şi eu la Beijing să renunţ la comoditatea, la viaţa tihnită din România, şi să fac acelaşi lucru: să promovez cultura română. Şi am luat cu mine la Beijing arta şi cultura României. Mulţumesc, Aura, pentru clipele frumoase.

Aura Christi: Cu apropierea de cer… s‑a făcut trecerea spre următorul premiu, deşi la mijloc nu e o regie a mea şi a lui Constantin. Pur şi simplu, nu ştiam că va vorbi despre Cer. La mijloc e o altfel de… regie.

Am cunoscut‑o întâmplător, dar nici o întâmplare nu este un accident. A fost vorba să bem împreună o cafea dimineaţa şi ne‑am despărţit seara târziu. Tot timpul îmi vorbea despre România şi ochii îi pluteau în lacrimi. Am îndemnat‑o să scrie. Şi m‑a ascultat, a scris, a scris număr de număr în paginile revistei Contemporanul, a scris despre modul în care văd România, de astă dată, spaniolii, apoi italienii, apoi românii înşişi, unii dintre ei. A scris despre spanioli care au învăţat româneşte, s‑au apropiat de cultura română şi se transformă în ambasadori vii ai civilizaţiei româneşti. Contemporanul decernează doamnei Dana Oprica Premiul pentru Debut: Fragmente de cer, Editura Ideea Europeană, 2018. Dana vorbeşte şi scrie curent în cinci limbi europene. E profesor şi formator de conştiinţe. E un ambasador viu al valorilor naţionale ale culturii române vii.

Dana Oprica: Este o onoare că primesc această recunoaştere a activităţii mele şi să mă duc astăzi acasă cu acest premiu. Este o bucurie să public în paginile revistei Contemporanul, care a găzduit nume de seamă, Zaharia Stancu, Arghezi, Sadoveanu, Hurmuz ş.a., iar acum în paginile revistei îl găsim pe Nicolae Breban, un om cât o literatură universală, o găsim pe Aura Christi, care – trag cu ochiul spre Nichita Stănescu – „vorbeşte de douăzeci de ori limba poezească”, pe Cassian Maria Spiridon şi pe mulţi alţi colegi de revistă. Este o onoare să mă aflu şi eu printre ei. Aşa este, eu am început să scriu la îndemnul Aurei Christi. Găsisem la Madrid un subiect interesant, aşa cum găseşti o ruină dacică şi vrei ca toată lumea să afle că ai descoperit acel ceva şi vrei să se ştie, să apară ştirea pretutindeni, să ştie lumea despre acel subiect interesant. I‑am trimis textul Aurei, aşteptam rezultatul şi, bineînţeles, Aura, mi‑a răspuns prompt: este un interviu interesant, viu, însă ar fi salutar să…, se cuvine să lucrezi la… asta… şi asta… De fapt, acest lucru a marcat o colaborare serioasă, de durată. Am scris peste 50 de articole. Multe, puţine, nu ştiu. Este importantă şi calitatea scrisului. Meseria scrisului cere exerciţiu. Este, aproape, ca antrenamentul unui sportiv: mai întâi, te împleticeşti, greşeşti, n‑ai coerenţă, însă uşor‑uşor, insişti, şlefuieşti şi apare un produs original. Aşadar, mulţumesc, Aura, că m‑ai încurajat. Vă mulţumesc, domnule Breban, că neteziţi drumul spre literatură. Pentru că sunt copii în sală, îi aşteptăm şi pe ei ca în viitor să scrie, pentru că, aşa cum spune un scriitor, „noi construim, mintea construieşte şi trecutul, şi viitorul”.

Fără teamă de ridicol, despre valoare naţională

Aura Christi: Suntem constructori prin definiţie, construim fie cărţi, fie instituţii culturale. Revenim la Tribul Conte, în paginile revistei publicând, alături de un alt nume legendar, Călin Căliman, şi făcând cronici de film, un cronicar de film avizat, un om cât o bibliotecă. La un moment dat, mă împotmolisem, voiam să aflu mai multe informaţii despre un film anume şi mi s‑a spus: „Apelează fie la Căluţu, aşa‑i spunea Nichita lui Călin Căliman, fie la Dana Duma”. De ce? Pentru că ei ştiu totul despre film, mi s‑a spus. Sunt onorată să anunţ următorul premiu. Doamnei Dana Duma, Premiul Naţional pentru Excelenţă în Cultură.

Dana Duma: Sunt onorată, mulţumesc. Şi, aşa cum am spus de nenumărate ori, repet şi acum: sunt unul dintre cei care fac parte din Tribul Conte. E un loc unde se mai vorbeşte încă fără teamă de ridicol despre valoare naţională, despre valoare în cultură, despre originalitate şi nu se pune în prim-plan afilierea la globalizare. Spun acest lucru, nefiind deloc un duşman al globalizării, ci al modului în care e interpretată aceasta uneori. Îmi pare bine că văd filme, că pot să circul, dar cred că ar fi bine să fim mai atenţi cu valorile noastre. Eu sunt mândră că în calitatea mea de critic am putut să fac ceva pentru noul cinema românesc. Iar de cei care au o anume rezervă faţă de noul cinema nu‑mi pasă de ei, pentru că spun că în cinema nu‑ţi trebuie oameni care locuiesc în blocuri cenuşii, ceauşiste. Originalitatea acestui cinema a fost recunoscută, în primul rând, de cel mai important festival din lume, cel de la Cannes. Deci, cât am putut, am scris despre filmele acestea. Aş dori să scriu şi mai mult decât atât. Mă bucur că am putut s‑o fac şi în paginile acestei reviste, Contemporanul. Şi vreau să vă spun că am beneficiat de un tratament mult mai dur în străinătate, unde am avut norocul să circul în aceşti 30 de ani. De când au reuşit artiştii români să ia premii la Cannes, da, cam în fiecare an, mă ocup de filmele făcute de ei. Sunt luată în seamă în calitate de critic mult mai mult. Vă recomand să nu mai fiţi enervaţi de faptul că filmele româneşti care iau premii de la Cannes sunt foarte bune şi iau note mari. Merg în Spania de multe ori, cred că am fost de vreo 30 de ori, şi acolo am remarcat că revista cea mai bună de film afirmă că cinematograful nostru e mult mai bun decât al lor. Ceea ce mi se pare un lucru excepţional după atâţia ani. În special, în primii zece ani după Revoluţie situaţia era stranie. A venit anul 2000, anul zero, fără nici un film românesc la Cannes. Şi iată că după 2001 am început să ne revenim şi am ajuns, în fine, la o recunoaştere. Mulţi au spus că e un miracol. Şi miracolele nu ţin prea mult. Dar faţă de alte mişcări cinematografice curente, totuşi, cea românească e încă în plină afirmare, nuanţează achiziţia celor de dinainte. Filmul românesc e o sintagmă privită cu mare respect în lumea internaţională a filmului.

Îmi vine să mă întreb ţinând premiul Contemporanul în mâini: ce am făcut de merit asta? Nu ştiu dacă merge în felul acesta, dar, în fine, mă bucur că sunt cu voi, alături de voi şi sper să mergem înainte.

Aura Christi: Vom merge, Dana, draga mea. Vom rezista.

O citesc din adolescenţă. În 1990 sau ’91 am aflat că a fost la Chişinău şi am căutat exasperată să văd în ce dată. Ştiam că venise cu Mircea Dinescu şi că cei doi poeţi au citit poezie la Uniunea Scriitorilor. Ce straniu, după ce am aflat ziua în care a fost cred că pentru prima dată la Chişinău, mi‑am amintit că în noaptea din ajunul acelei zile – era recent, deci, n‑aveam cum să uit – am visat‑o înaintând printr‑o ninsoare, o ninsoare blândă, frumoasă, prietenoasă, nu duşmănoasă, cum o vedem într‑unul dintre poemele domniei sale. Mi‑e dragă, o citesc de ani, o admir, deşi, da, am avut şi accente polemice faţă de unele dintre gândurile d‑sale… Şi o să‑l invit pe Nicolae Breban, care el însuşi o admiră, să vorbească despre Ana Blandiana, laureată a Premiului naţional pentru excelenţă în Poezie, decernat de revista Contemporanul.

Nicolae Breban: Înainte de a spune câteva cuvinte despre vechea mea prietenă şi colegă, nu pot să nu salut pe foarte vechiul meu prieten şi coleg de pe culoarele gazetei literare, Teşu Solomovici. Vă rog să‑l aplaudaţi. E unul dintre capii şi susţinătorii limbii şi literaturii române în Israel, luptă pentru salvarea limbii române în spaţii străine şi amicale, în ţara lui Abraham, a lui Moise şi a lui Iacob, în ţara şi naţiunea care şi‑a găsit teritoriul visat din vechea Biblie. Îi mulţumesc lui Teşu că e cu noi şi e prezent în fiecare an la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus. Îi mulţumesc că susţine această utopie şi în altă parte, această prezenţă şi această memorie enormă a acestui ţinut la nord de Dunăre şi de fiecare parte a Carpaţilor. Îl salut şi pe prietenul, vechiul meu prieten Radu F. Alexandru.

Ce plăcere pentru bătrânul romancier să vorbească despre cea mai frumoasă şi una din cele mai impresionante apariţii în literatura română după al Doilea Război Mondial! După al Doilea Război, multe nenorociri, catastrofe şi multe ticăloşii s‑au întâmplat în literatura română, mai ales, în perioada bolşevică. Eu polemizez cu foarte mulţi oameni şi în Franţa, şi aici. Ei vorbesc de comunism în general, amestecând lucrurile şi falsificând conceptele. Comunism adevărat, adică bolşevism, în România n‑a existat decât 15 ani, adică între ’48 când s‑a instalat Securitatea, au dispărut manualele şcolare, când s‑a naţionalizat enorm, şi cizma sovietică a pus piciorul pe acest pământ, până în ’64, când au fost eliberaţi ultimii deţinuţi politici. După aceea voi, mai tinerii, aţi prins o perioadă de hiper‑centralism condus de o familie, drapată de minciuna comunistă. N‑au fost nici măcar convingeri. De altfel, în ultimii zece ani ai lui Ceauşescu – lumea nu spune – a dispărut chiar şi partidul comunist, n‑a mai existat nici un fel de partid.

Se vorbeşte despre generaţia ’60. N‑a existat o generaţie ’60. Eu am scris‑o mereu, literatura europeană mare în ultimele două‑trei secole şi chiar sub Renaştere şi după Renaştere s‑a făcut nu de generaţii biologice, ci de grupuri. Iar noi, în anii ’60, aveam – eu şi prietenul meu, unicul Nichita Stănescu; el avea 25, eu aveam 26 de ani când l‑am cunoscut în ’58 – noi, aşadar, am făcut un grup, alături de un distins teoretician şi poet, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Mircea Ivănescu, Grigore Hagiu. Mai erau câteva grupuri în Bucureşti, noi afirmând şi luptând pentru cauza literaturii. Eu mereu citez – sunt fiu de preoţi şi nepot de preoţi – fraze din Evanghelie, de pildă, rugăciunea care spune: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu…

Aura Christi: …Carele ai venit în lume să‑i mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.

Poezia în centrul lumii

Nicolae Breban: Deci, „cred, Doamne, şi mărturisesc”! Nu e suficient să crezi! Credinţa se cuvine mărturisită! Eu voi pleca în curând. Dar am exprimat ceea ce s‑a pus în mine. Când eram tineri, Doina, ţin minte, noi nu spuneam că cutare are sau n‑are talent. Noi, dacă vorbeam de un impostor, spuneam „n‑are nimic de spus”. Noi am avut atunci, în acei ani, „ceva de spus”, în grupuri. De grupul nostru, cei care aveam atunci 30‑31 de ani – Nichita a debutat cu doi ani mai devreme decât mine – de grupul nostru, aşadar, s‑au lipit bătrânii de atunci, care nu erau aşa de bătrâni, aveau vreo 12‑15 ani mai mult ca noi, grupul de la Sibiu, în frunte cu Doinaş, cu sclipitorul Negoiţescu, cu eruditul Nicolae Balotă, cu Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu. Acesta a fost grupul care s‑a lipit de noi. Unii dintre membrii acestui grup erau abia ieşiţi din puşcărie. Şi tot lângă noi au venit mai tinerii, în frunte cu doi lideri, doi ambiţioşi şi plini de talent lideri, Ana Blandiana şi Adrian Păunescu. E adevărat, şi încă câţiva. Pe Adrian Păunescu l‑am acceptat lângă noi, lângă mine şi Nichita, după aceea însă ne‑am despărţit pentru că în timp ce Nicolae Breban s‑a depărtat de dictator, bănuind ce va urma, săracul Adrian, plin de talent, şi‑a distrus cariera literară şi a intrat în ceea ce am numit în ultima discuţie pe care am avut‑o la un restaurant, înainte de a muri, i‑am spus: „Adrian, tu ai fost un poet de curte!” – „Nu, n‑am fost…!” – „Ba ai fost un poet de curte”. Nu e blamabil să fii un poet de curte. Noi am avut poeţi de curte. Există şi în Europa mari scriitori poeţi de curte. La noi George Coşbuc a fost poet de curte, a scris Istoria războiului din ’77, Istoria coroanei de oţel. Dar tu, Adrian, ai greşit, ai ales rău dictatorul, îi spuneam atunci. Dacă alegeai un alt dictator, poate cădeai mai bine.

Ana Blandiana e în contrast cu cariera nefericită a acestui poet tânăr foarte talentat. Ana Blandiana a făcut, şi ea, o carieră mult mai aproape de spiritul artei noastre, a literaturii. Ana Blandiana s‑a născut în Banat, a terminat bacalaureatul la Oradea, la Oltea Doamna, unde întâmplător, fiind izgonit de la Lugoj, am terminat şi eu bacalaureatul acolo cu nişte ani mai devreme. Ana Blandiana a terminat Literele la Cluj, s‑a căsătorit cu un tânăr frumos şi cald, Romulus Rusan, care a scris despre America. Ana Blandiana e un model de traversare a unei perioade îngrozitoare, îngrozitoare! Nu puteţi bănui câte mocirle, câte ticăloşii, câte seducţii făcute cu pumnul în masă sau cu un zâmbet cald, ticălos, ne‑au împrejmuit, ne‑au înghiontit şi ne‑au împins pe noi atunci să minţim, să înjurăm valorile româneşti, europene, să câştigăm rapid nişte bani. Partidul comunist, partidele astea politice dădeau foarte mulţi bani pentru cei care se „angajau”, cum se spunea. E un termen, de altfel, inventat de domnul Sartre, un mare filosof francez, „l’angajement”. Să‑ţi păstrezi curată fiinţa atunci, şi literatura, şi arta, şi gândul, să fii unitar cu gândul tău. Aproape toţi scriitorii şi foarte mulţi români erau duplicitari cu gândul lor, aveau un gând dimineaţa, al doilea seara în familie, şi noaptea al treilea. Şi noi, se pare, mai ales dvs., care sunteţi născuţi aici, valahii, aţi trăit cinci secole sub turci, poate în felul acesta aţi supravieţuit. Moldovenii s‑au chinuit şi ei, săracii, refăcând din nou colibele şi pământul lor după năvălirile tătare şi ruseşti. Noi am luptat cu grofii maghiari. Tatăl meu a fost în puşcărie la unguri, pentru că şi el nu s‑a mărginit să creadă, ci a şi mărturisit în biserică faptul că vorbim o limbă mare. Noi suntem o naţiune care vine de departe şi de Sus, de la Râm, de la Traian… Grofii maghiari l‑au luat pe tatăl meu. Aveam 6 ani. L‑au luat doi jandarmi de 1,90 m, cu o pană de cocoş la cuşmă. L‑au luat pe tatăl meu, l‑au îmbrâncit în închisoare, la Baia Mare şi la Oradea.

Ana Blandiana nu numai că a făcut o carieră splendidă, curată, un model de carieră de tip european, dar a şi fiinţat, a ctitorit un dar. Vedeţi, sub mari ticăloşii, sub mari taifunuri, apar daruri, darul pe care îl simbolizează Ana Blandiana a fost o poezie feminină de prim rang. Înainte de al Doilea Război, poezia română era dominată de bărbaţi, de mari poeţi. Au fost şi câteva poete, Elena Farago, Otilia Cazimir, Magda Isanos. Dar nu se comparau cu aprigul Arghezi, cu rătăcitul Bacovia, cu blândul şi magnificul Blaga. Cu Ana Blandiana şi cu încă câteva nume s‑a încetăţenit, ca în Franţa, o şcoală poetică feminină formidabilă. Şi poezia Anei Blandiana nu ştiu dacă vine din omonimul ei, Ana de Noailles, Ana Elisabeta Brâncoveanu din Franţa, dar are uneori aceleaşi sifuri de obscurităţi voalate şi transparente, aceleaşi fracţiuni şi tiranii ale memoriei, în care se joacă nu puţine scene dramatice. E foarte greu, de exemplu, să‑i găsim un model în poezia română înainte de Război. Nu ştiu, Doina, poate Lucian Blaga, uneori, sau poate tremurul acela, vibrato‑ul de metal al lui Rainer Maria Rilke, care l‑a îmbolnăvit şi pe Nichita, şi care mi‑e şi mie un maestru.

Noi suntem bucuroşi că eşti aici. Noi suntem bucuroşi că ai acceptat la propunerea mea să vii lângă noi la Academia Română. Suntem onoraţi că eşti în Academia Română. Suntem extrem de bucuroşi că prin fiinţa ta, prin poezia ta formidabilă, pe care văd că întreg teritoriul literar o elogiază şi o cultivă, suntem bucuroşi că în fiinţa ta feminină, profund feminină, adorabil feminină, există un semn, cel mai important, pentru acest popor foarte, foarte, foarte încercat: speranţa. La mulţi ani, Ana Blandiana!

Ana Blandiana: Nu e uşor să stai cuminte şi să‑l asculţi pe Nicolae Breban vorbind despre tine. M‑am gândit adesea, nu adesea, dar m‑am gândit în mai multe rânduri: ce ciudat şi cum se explică faptul că, deşi între poezie, noţiunea de poezie şi noţiunea de premiu normal nu există nici o legătură, par opuse, totuşi, cred că, în general, în lume, cele mai multe premii sunt premiile de poezie, dintre arte. Poeţii sunt încununaţi cu laude. Şi întotdeauna am ajuns la concluzia că este un fel de a se recunoaşte că poeţii şi, mai ales, poezia nu îşi află un loc, locul pe care‑l merită în societăţile lumii. În urmă cu vreo 14‑15 ani a luat fiinţă, sub egida UNESCO, o Academie Mondială de Poezie. Între timp, în cei 15 ani a avut timp şi să intre în nefiinţă, pentru că, deşi a pornit într‑un hallo de voce, nici una dintre sutele, cred, de ţări care sunt membre UNESCO, n‑a fost dispusă să sprijine o asemenea idee. Şi totul a rămas poate chiar mai frumos ca un vis. În orice caz, ce mi‑a rămas mie din emoţia de atunci, când au fost chemaţi 60 de poeţi din toată lumea să fie membrii fondatori ai acestei Academii, a fost cuvântul de deschidere pe care nu ştiu cine l‑a scris, cu siguranţă, tot un poet, care spunea că Academia se înfiinţează ca să reaşeze poezia în centrul lumii. Şi ţin minte că mi s‑a părut că sună uluitor nu numai ca o ambiţie supremă de a pune acolo poezia, dar şi ca o credinţă că cândva poezia a fost în centrul lumii. Poate nu‑i adevărat, deşi când te gândeşti că poezia a pornit din acelaşi punct cu religia, şi de acolo au pornit după aceea toate, poate că era adevărat. Dar nu cred că asta e important. Important cred că este să se întâmple mereu nişte lucruri, printre care şi scrisul poeziei, care să ne facă să nu uităm că trebuie să tindem spre asta. Şi e clar că premiile de poezie fac parte dintre aceste iniţiative oarecum misterioase şi care le dă valoare.

Trebuie să mărturisesc că niciodată nu m‑am gândit că s‑ar putea să iau un premiu al revistei Contemporanul. Şi asta, surpriza, dă clipei de acum şi premiului o valoare în plus, o valoare specială, o valoare inclusiv nostalgică, pentru că cu acest prilej, când mi‑ai dat telefon, Nicolae, şi mi‑ai spus, brusc, mi‑am amintit ceea ce nu mă mai gândisem de decenii, că ani la rând am scris în revista Contemporanul săptămână de săptămână. Şi cât de mândră eram că scriu în revista Contemporanul. Iar pentru acest sentiment care m‑a făcut să mă întorc în timp şi să fiu fericită că pot încă să mă întorc în timp, vă mulţumesc în plus.

Sub semnul urgenţei destinale

Aura Christi: V‑am pregătit cu Ana, cu Doina, o surpriză. O să facem cupola acestei seri împreună… Puţin mai târziu.

Pentru că tot vorbeam despre instituţii care renasc sub ochii noştri… Sub ochii noştri a renăscut o instituţie, pe atunci, de vârf, Uniunea Scriitorilor, instituţie la a cărei renaştere îşi puseseră umărul doi mari prozatori: Nicolae Breban şi Eugen Uricaru. Eugen Uricaru a reinventat practic romanul istoric, în primul rând, a publicat circa 20 de romane în România, bucurându‑se de o fertilitate creatoare exemplară, admirabilă. Răstimp de zece ani cât s‑a ocupat de Uniunea Scriitorilor, Eugen Uricaru n‑a scris un rând. Şi în acei zece ani s‑a simţit că Uniunea Scriitorilor din România renaşte, echipa Breban‑Uricaru fiind practic echipa care a făcut cel mai mult bine Uniunii Scriitorilor. Ştim cu toţii – nu e un secret de stat; toţi ştiu, puţini recunosc, însă, această realitate, deşi beneficiază la propriu de roadele ei – că Legea indemnizaţiei de merit, care se dorea Legea Păunescu (pentru că şi Adrian Păunescu a luptat pentru ea), şi Legea pensiilor (acele plus 50% care se adaugă fiecărui membru, nota bene, nu numai al Uniunii Scriitorilor, ci al tuturor uniunilor de creaţie) sunt legi gândite, concepute, legi pentru care a luptat echipa Breban‑Uricaru. Cei zece ani s‑au încheiat frumos. Eugen Uricaru merita să i se spună mulţumesc. Cel puţin atât. Despre acea perioadă, despre ceea ce a urmat – şi ştim cu toţii că au urmat câteva fapte nedemne – a venit timpul să vorbim. Eugen Uricaru însuşi se referă cu demnitate, ca un mare bărbat, în două interviuri – unul publicat în paginile revistei Convorbiri literare (august 2019) şi celălalt în paginile revistei Contemporanul (septembrie 2019) – la acea perioadă, în care a fost acuzat, cu o lună înainte de alegerile care urmau să aibă loc la USR, de colaborare cu securitatea, fără să fi fost colaborator vreodată.

Am ţinut să spun răspicat acest lucru, pentru că fără să‑şi fi propus – ştiu că o să mă certe, amical, pentru ce voi spune acum –, aşadar, fără să‑şi fi propus, ne‑a dat o lecţie de umanitate, o lecţie de demnitate. Ce a făcut Eugen Uricaru între timp, din 2005 până în 2019? S‑a retras, cu discreţie şi demnitate, din viaţa publică. Nordic fiind, a făcut ce ştie să facă cel mai bine pe acest pământ: a scris şi a publicat ritmic, deşi a fost hărţuit cu procese peste alte procese, câştigate, unul câte unul, majoritatea. A scris cu o furie frumoasă, necesară când se cuvine să te aduni, sub semnul unei urgenţe destinale, în tine însuţi, în dorinţa de a recupera acei ani în care i s‑a părut sau poate chiar aşa a şi fost că şi‑a trădat vocaţia. De altfel, Ana Blandiana a păţit acelaşi lucru, când a încercat să aducă, în politică, legea morală, să aducă demnitatea şi onoarea, şi răstimp de decenii a trăit cu sentimentul că şi‑a trădat vocaţia. Mărturisesc că eu nu cred să am curajul să mă îndepărtez de masa de scris. De altfel, unul dintre darurile făcute naţiunii române de Ana Blandiana şi Romulus Rusan este Memorialul de la Sighet, pentru care au luptat amândoi, edificând o instituţie exemplară şi, după câte ştiu, unică în lume.

Apropo de recunoştinţă, nu rareori aud lucruri stupefiante şi nu‑mi vine să cred, pur şi simplu, pentru că ceea ce aud depăşeşte orice imaginaţie. Politicieni după politicieni, fie aflaţi în campanie electorală, fie preocupaţi, subit, de soarta naţiunii în răstimpurile dintre campanii – ceea ce, recunosc, se întâmplă foarte rar –, îşi propun să fondeze un Memorial al Comunismului, sau un Muzeu al comunismului. Memorialul de la Sighet există din 1993. E o situaţie ciudată, e… ca şi cum aceşti oameni ar trăi pe altă… planetă, refuzând să accepte o realitate instituţională de un real prestigiu, validată atât la scară naţională, cât şi la scară internaţională.

Mulţumim, Ana Blandiana! Mulţumim, Eugen Uricaru!

În acest an, lui Eugen Uricaru i s‑a decernat Premiul Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, acelaşi premiu fiind decernat, în trecutul imediat, domnilor Dumitru Radu Popescu şi Nicolae Breban. Iată trei romancieri majori ai literaturii române. Nici una dintre literaturile europene, la această oră, nu are romancieri vii, de nivelul celor trei creatori majori la care tocmai m‑am referit. Şi tot în acest an, Eugen Uricaru a devenit laureat al unui premiu special, oferit de Editura chineză Flower City, despre care v‑am vorbit în prima parte a acestei ceremonii‑eveniment. După ştiinţa mea, este pentru prima dată când un scriitor român este onorat cu un premiu de o foarte importantă şi prestigioasă instituţie din Republica Populară Chineză. Ne‑am gândit ca 2019 să fie anul care să‑i aducă şi cel de‑al treilea premiu. Contemporanul decernează domnului Eugen Uricaru Premiul Naţional pentru Excelenţă în Roman. Felicitări, dragă, iubite maestre, împlinire, sănătate, lumină şi belşug în toate aici, acum şi în vecii vecilor…

Eugen Uricaru: Vă rog să îngăduiţi să‑i mulţumesc de faţă cu dvs. domnului Nicolae Breban, care este spiritul tutelar al revistei, să‑i mulţumesc Aurei Christi, care roboteşte şi gândeşte în acelaşi timp la revista Contemporanul, şi ştie să adune sub cupola acestei reviste un grup de persoane care au simţit ceva. Convorbiri literare şi Contemporanul cred că sunt singurele publicaţii necorporatiste din România. Sunt publicaţii independente, care şi‑au ales drumul lor în cultura română şi, mai ales, drumul lor spre viitor. Nu toată lumea observă acest lucru, majoritatea oamenilor care mai citesc, o majoritate dintr‑o minoritate, care mai citesc, cred că tot ce se scrie e şi adevărat. Nu e adevărat! Eu mulţumesc tuturor celor care au primit aceste premii astăzi, pentru că mă acceptă lângă ei; sunt nume extraordinare, oameni care s‑au dedicat nu doar literaturii, ci şi societăţii. Vă mărturisesc foarte îndurerat că am devenit un antisocial; nu mă mai interesează societatea şi, mai ales, nu mă interesează instituţiile statului. Din cauza aceasta mulţumesc foarte mult revistei Contemporanul, care nu este o revistă a statului; este o revistă a celor care scriu şi care gândesc, şi sunt liberi.

Vreau să fac o mică precizare. Aici s‑a vorbit despre perioada Breban‑Uricaru, Uricaru‑Breban, de la Uniunea Scriitorilor din România şi despre cele două legi. Singurii care nu beneficiază de acele legi sunt domnul Breban şi cu mine, pentru că domnul Breban este membru al Academiei Române, iar membrii Academiei Române nu mai acced la beneficiile stipulate de legile invocate, pe când eu nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, pentru că mi‑am dat demisia. Mi‑am dat demisia dintr‑un motiv foarte serios, mult mai târziu, când s‑a abrogat statutul pe care această instituţie îl produsese Uniunii Scriitorilor, care era foarte bun, şi s‑a aprobat alt statut în care lucrurile sunt foarte ciudate. Ar fi multe de vorbit, eu, aici, vreau doar să fac câteva trimiteri la minunatul discurs al domnului Nicolae Breban, la primul discurs, pentru că al doilea este extraordinar. Nicolae Breban a vorbit despre Iorga. Nu ştiu dacă se mai ştie că aici, în Piaţa Universităţii, în 1904, Nicolae Iorga a ieşit în fruntea studenţilor, cerând un lucru – era, atunci, un tânăr profesor universitar –, cerând, aşadar, ca în Parlamentul României să nu se mai vorbească franţuzeşte. În urma acelei manifestaţii a studenţilor din Piaţa Universităţii, în Parlamentul României a început să se vorbească româneşte. Bătălia aceasta pentru limba română continuă. Cred că cei 800.000 de oameni, români, care au murit în Primul Război Mondial, de fapt, s‑au bătut pentru salvarea limbii române. În Ardeal deja funcţiona o lege care deznaţionaliza şi interzicea vorbirea limbii române. Acesta a fost un motiv pentru ca armata română să intre în război şi să restituie limba română vorbitorilor de limba română. Tot pentru limba română s‑au dus grele bătălii politice în Basarabia de atunci, azi Republica Moldova, un război, aproape uitat. Cred că primejdiile care pândesc limba română există în continuare. Prin limba română nu înţelegem doar folosirea cuvintelor limbii române, ci şi folosirea gramaticii limbii române şi, mai ales, a spiritului care zace încă în aceste cuvinte şi în această gramatică.

Am înţeles că prietenii de la Contemporanul au fost generoşi să‑mi dea un premiu de excelenţă în roman. O să închei, citind o poezie dintr‑un volum al meu de versuri Despre ce vorbim (Editura Junimea, 2018), pentru că am luat un premiu pentru roman…

Ţara mea

Ca o găină fără cap care
se zbate, ţara mea,
Ca un cocoş cu gâtul retezat,
din care sângele ţâşneşte puternic,
ca apa în furtunul vecinului
când îşi spală maşina,
când vrea el,
e un semn de viaţă sângele ăsta
purpuriu, care spumegă printre gunoaie.
Cocoşul fără cap se zbate, dă din aripi,
ai crede că poate ajunge din nou în vârful movilei;
dar creasta lui e cenuşie şi bleagă…
Ochiul deschis, de fapt, nu mai vede, sticleşte.
Cocoşul împrăştie stropi calzi, zvâcnind,
de parcă ar fi viu. Nu mai e.
Bucăţile au fost deja împărţite.
Va fi o masă excelentă…

Mai am de scris câteva romane…

Aura Christi: Mulţumim. E un eveniment regal tot ce se întâmplă astăzi. De altfel, Ana Blandiana a revenit de curând de la un Festival Internaţional de Poezie care a avut loc la Madrid, unde a electrizat publicul citind poezie. E vorba de unul dintre cele mai mari festivaluri spaniole. Duminică seara Ana Blandiana a susţinut un recital împreună cu un poet. Ana Blandiana a citit 30 de poeme dintr‑o carte care urmează să apară în 2020 în Spania. De fapt, prietena care mi‑a adus la cunoştinţă această ştire mi‑a dat, indirect, ideea pe care o vom realiza de îndată. Într‑un mesaj adresat Anei, i‑am propus să ne jucăm. Să citească ea trei poeme şi eu trei poeme la sfârşitul Galei Premiilor Contemporanul. Îi mulţumesc romancierului Eugen Uricaru pentru darul de a face trecerea spre poezie. Iată un romancier care ne conduce spre imperiul poeziei. Mulţumesc.

Ana Blandiana: Vreau să vă spun că astăzi chiar este un premiu…. N‑aş vrea să par ipocrită sau exagerată, dar una din suferinţele mele este că citesc fără încetare în străinătate şi acasă nu se mai citesc poezii. Adică nu se mai întâmplă acest lucru, sau nu ajung eu să citesc… În orice caz, premiul vostru se luminează şi mai mult prin faptul că mi‑ai scris, Aura, să nu uit să aduc o carte. Deci, o să citesc câteva poezii, trei, patru. Sunt scurte, nu vă speriaţi…

Selecţie

Cei care n‑au aripi
Se înghesuie să le ia de la garderobă,
Cei care au
Trag peste ele, cu grijă, fermoarul.
În aceste condiţii
Este foarte greu să ştii
Cine va fi în stare să zboare
La momentul oportun,
Atunci când pământul
Se va deschide
Pentru a face
O atât de târzie,
Încât inutilă selecţie.

Un cal tânăr

N‑am reuşit niciodată să ştiu pe ce lume sunt.
Încălecam un cal tânăr şi fericit ca şi mine
Şi în galop îi simţeam între pulpe
Inima zvâcnind
Şi inima mea zvâcnea în galop neobosită,
Fără să observe că între timp
Şaua mea se sprijinea
Doar pe scheletul unui cal
Care în viteză se dezmembra, risipindu‑se
Şi eu continuam să călăresc
Un cal tânăr de aer
Într‑un secol care nu mai era al meu.

Dependenţă

Dependentă de soare, de umbră, de nori,
Dependentă de frunze şi flori,
De vântul răzgândindu‑se şi suflând mereu
din altă direcţie în arborii
care se zbat răuprevestitori,
De venirea şi de plecarea cârdurilor de cocori;
Dependentă de toate şi toţi,
De mulţimea celor vii,
de aglomerarea celor morţi,
De propriii mei ani înţelepţi, idioţi,
dar mai ales trecuţi.
O, Doamne, dezleagă‑mă, dezleagă‑mă
De timp şi de loc,
de strămoşi, de nepoţi,
De toate şi toţi,
Şi de mine însămi, de poţi!
Să pot să râd fără să se scuture frunze amare,
Să pot să plâng fără să crească valuri în mare,
Să pot să plec fără să trag după mine
Lumea ca pe‑o faţă de masă cu farfurii şi pahare
Sparte de‑a valma,
Amestecate cu vin şi mâncare.
Lasă‑mă liberă, singură ca niciodată,
Numai faţă de pagina mea vinovată.

Aura Christi:

În raza pătimaşilor lăstuni

În raza pătimaşilor lăstuni
e ţara ta, pământul aşteptat.
De printre roze, în miresme te aduni,
visezi în arborii din veacul celălalt.

Mai e foarte puţin şi te apropii
de trunchiul întemeietor.
Închide ochii, dormi în dropii,
zidite într‑un cerc îmbietor.

Închide ochii, dormi, coboară
sub pleoapa nu se ştie cui.
Încrede‑te în orele de seară,
surpate în orbita nimănui

din ţara cuvioşilor lăstuni,
unde se vede tot prin oameni, unde
din depărtări în vulturi mori, te‑aduni
şi‑nvii în ecumenice secunde.

Heraclit

Eu le‑am făcut dreptate păsărilor.
Cerului alb o boltă zveltă i‑am zidit.
Şi‑atunci, de ce tristeţile mă împresoară,
când ochii nopţii se deschid în iarbă,
fântâni şi mări, apoi, târziu de tot, în fiecare?

Urşilor, leilor şi cerbilor eu le‑am făcut dreptate
şi‑am adunat copacii, zimbrii şi plantele în mână;
era prima pădure de când lumea. Şi atunci,
de ce mă‑nchid în somn, ca morţii în pământ
şi ca tăcerile străvechi – în prunci?

Pe tine, şovăind, târziu, când seara
fulgera tăcut şi fioros la asfinţit, din coasta
lui Adam, cântând, eu te‑am cioplit. Şi‑atunci,
de ce îmi tulburi liniştea? Ce ai găsit în ţipătul acela?
Spre care depărtare din gura lui tot curgi, şi curgi?

Să nu te sperii

Să nu te sperii orice s‑ar întâmpla.
Iarba e la fel de verde ca altădată.
Căzuţi pe gânduri, pegaşii luminii
te răsfoiesc ca pe o carte

şi întârzie, de parcă şi‑ar fi găsit
liniştea într‑o casă a nimănui.
Să nu te sperii. Toamna dă semne
din ochii nu se ştie cui.

Totul se‑acoperă de cenuşa anilor.
Cad heruvimi prea copţi din cer.
Zumzăie destinul. A venit vremea.
Se sparge cercul vârstei de fier.

Să nu‑ţi fie teamă. Sunt aici.
Te aştept în miresme, vulturi, culori.
Acest drum de ţară e mâna mea,
călcată de tine de‑atâtea ori.

Vă mulţumim şi vă invităm să ne urmăriţi în continuare. La mulţi ani, dragilor! La mulţi ani, tribul Conte! La mulţi ani, Contemporanul şi Ideea Europeană! La mulţi ani, cultura română, care este o cultură majoră!

Noimebrie 2019

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now