Contemporanul » Modele » Eugen Uricaru • 75. Romanul secolului XX

Eugen Uricaru • 75. Romanul secolului XX

Romanul Supunerea (2006), unul dintre cele mai importante eveni­mente edito­riale ale acestor ani, e ceea ce se cheamă un „roman total”; oricine urmăreşte un anume „interes al lecturii” – cum îi spune Wayne C. Booth în Retorica romanului –, va găsi în cartea lui Eugen Uricaru un roman după cum vrea: psihologic, de dragoste, politic, social, simbolic, istoric, realist, parabolic, al „obsedantului deceniu” şi al tuturor obsedantelor cinci decenii din a doua jumătate a secolului trecut. În ordinea operei lui Eugen Uricaru, Supunerea adună (modalităţi, teme, construcţie, motive literare, arhitectură, stil) tot ce va fi fost esenţial în Despre purpură, Antonia. O poveste de dragoste, Rug şi flacără, Mierea, Aşteptându‑i pe învingători, Aşteptându‑i pe barbari, Vladia, 1784 – Vreme în schimbare, Stăpânirea de sine, Glorie, La anii treizeci…, Pentimento, Navigare.

În romanul precedent, La anii treizeci…, era o propoziţie profetică pentru lumea din Supunerea şi pentru cititorul său de a azi: „O altă viaţă în aceeaşi lume este imposibilă”. Tot acolo, cu alte ţinte, se poate găsi un fragment care spune ce şi cum se întâmplă cu cele două revoluţii – bolşevică şi democratică – la care trebuie să facă faţă Petra Maier, personajul central al romanului Supunerea: iată ce zicea, în urmă cu ani, un „revoluţionar de profesie” unui tânăr arivist (şi ce simplu e să‑i treci, pe ambii, pe scena politică de azi): „Aţi venit pe lume la de‑a gata, cine a trebuit să moară, a murit, cine a trebuit să zacă în puşcărie a zăcut, cine şi‑a cheltuit viaţa luând în piept toate greutăţile şi nenorocirile începutului, şi‑a făcut doar datoria. Acum veniţi voi, cu norocul vostru că v‑aţi născut la vremea potrivită şi singurul lucru de care sunteţi în stare este să vă suiţi cât mai sus, în frunte, ca păduchele. Şi pentru că nici nu trebuie să staţi la puşcărie, cum am stat noi, şi pentru că nici nu trebuie să vă daţi viaţa, să vă vărsaţi sângele, cum au făcut‑o alţii, mai buni sau mai răi decât mine, cu care am fost în acelaşi rând, şi pentru că nu trebuie să vă roadă foamea, să dormiţi în birouri, să faceţi colectivizare, să bateţi stâlpii cu mâna goală, să vă plesnească ţeasta de gânduri pentru ziua de mâine, să vă ţineţi cu ghearele şi cu dinţii să nu greşiţi şi să pierdeţi tot ce s‑a câştigat în revoluţie pentru că nu ştiţi cum evoluează o revoluţie care se face pentru prima dată aşa şi aici, pentru că n‑a trebuit să înduraţi nimic din toate astea, vi se urcă sângele în cap şi faceţi crize de isterie, de personalitate”. Câtă istorie şi cât prezent închide acest fragment?

Mai ales pentru un anume palier din Supunerea, acela al tipologiilor, epocii şi revoluţiilor succesive prin care vor fi trecut societatea şi oamenii de aici, din 1945 până astăzi. În Supunerea, Eugen Uricaru scrie o istorie a Estului, unind Gulagul de la Dall’stroi, din Rusia sovietică, cu Petea, de lângă Timişoara, aproape de graniţa cu Serbia, „coloniile” pentru reeducare şi anumite personaje din revoluţia de la 1989 de pe străzile oraşului martir. Printr‑o femeie se petrece tot acest traiect; o lectură sumară ar putea întreba – ce bine ar fi, în beneficiul cărţii de bună calitate – câtă umilinţă şi câtă suferinţă se pot, totuşi, suporta? Petra Maier din Peta este deportată într‑un lagăr sovietic pentru că nu are un act de identitate; astfel, învaţă repede ce înseamnă să‑ţi pierzi identitatea şi să devii un număr: în călătoria spre lagărul de la Dall’stroi, aşa: „Din acel moment numărătoarea a urmărit‑o în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Când au urcat‑o în camion, i‑a auzit numărând. Când au fost date jos, într‑un loc necunoscut, o gară de mărfuri, înconjurată de soldaţi, nu putea să‑şi dea seama dacă erau români sau sovietici din cauza prafului ridicat de picioarele tălpilor femeilor care traversau arătura uscată până la calea ferată: au fost numărate iarăşi, de astădată în ruseşte. Când au ajuns la destinaţie, un loc oarecare în imensitatea pădurii siberiene, nu mai erau decât cel mult jumătate din câte plecaseră. Acolo, lângă linia de tren, a început din nou numărătoarea”. Apoi, în lagărul din pădurea siberiană, primeşte, desigur, un număr: „ZKO1437”. Despre tipologiile, decorul, organizarea, atmosfera şi tipurile de discurs într‑un univers carceral din Supunerea se poate scrie o analiză specială; Eugen Uricaru face dovada aici, ca peste tot în acest admirabil roman, a unei documentări severe, dublată de intuiţie şi construcţie romanescă, fără a face apel explicit la imaginar: totul funcţionează conform unui pact al verosimilităţii, uneori, al adevărului istoric, nicidecum doar sub cel al ficţiunii; iată şefa lagărului: „O cicatrice neregulată începea de la colţul gurii şi se termina la baza urechii. Era în uniformă sovietică, fără însemne de grad, purta cizme scurte cu carâmbi din pânză de cort, bluza era uşor albită de sudoare. Era uscată şi din privirea ei cenuşie, ochii aveau culoarea oţelului şi te derutau din cauza aşezării lor nefireşti”; şi discursul său la primirea noilor deţinute: „Sunteţi norocoase. Întâi că aţi ajuns până aici. Apoi că nu sunteţi cele dintâi. Cele care au venit primele au trebuit să construiască lagărul. Voi trebuie doar să‑l îngrijiţi. Aţi venit aici ca să munciţi şi prin muncă să vă răscumpăraţi viaţa. Dacă nu veţi munci, veţi pieri”. Apoi frica şi foamea, cei doi ochi ai lagărului: „Femeile lucrau în pădure sub o pază atât de aproximativă încât s‑ar fi putut simţi în libertate. Dar primul ochi care veghea era acela al fricii. Apoi venea ochiul al doilea, al foamei. Cât priveşte ochii paznicilor, poate că ei nici nu mai contau în faţa spaimei dinlăuntru. Lagărul Dall’stroi 27 se păzea singur”.

În acest cadru – cât de departe de siropul romantic – se întâmplă „violul” sau povestea de dragoste sau ficţiunea acesteia între Petra Maier şi Alik Berkutov; deţinuta află că nu poate scăpa de la Dall’stroi decât dacă face dovada că e însărcinată. „Puterea sovietică nu se răfuieşte cu copiii! Puterea sovietică pedepseşte aspru pe cei care încalcă regulamentele, dar ea este cea mai omenească putere din lume”, spune Mariam Bek, stăpâna lagărului –, unul din păzitorii lagărului o salvează pe Petra Maier (cu gândul? Cu fapta?): sunt pagini ale unor psihologii investigate cu subtilitate şi o excepţională priză la realul lor: totul e într‑o zonă a nesiguranţei, a lipsei gesturilor, dar a prezenţei obsedante a iluziei şi forţei acesteia (ca în romanele din ciclul Vladiei): în realitate, totuşi, pentru că, iată, copilul există, îl va chema Cezar şi e un simbol al lumii noi pe care o găseşte şi trebuie să şi‑o asume, pentru a se salva încă o dată, Petra Maier în Gulagul de acasă, de la Peta. Eliberată din lagărul sovietic, Petra Maier întâlneşte, în locul tuturor speranţelor sale, oameni „terciuiţi” de frică, refugiaţi din Basarabia, trăind sub teroarea „tovarăşilor”, sub zodia suspiciunii; e vremea unor instituţii precum „Apărarea Patriotică” şi a unor reguli precum: „Viitorul nostru este cu atât mai previzibil cu cât trecutul nostru este mai cunoscut”; sau: „Viitorul nu este altceva decât un trecut bine planificat”: în fiecare din aceste fraze se află oameni, cu soarta jucată la ruleta unor diversiuni şi a unor discursuri care se schimbă în cascadă. Azi, aşa: „Cu cât creşte numărul celor condamnaţi, cu atât creşte numărul celor care ne duşmănesc în libertate”; mâine, altfel: „Mai bine să arestezi nouă nevinovaţi, dar să imobilizezi şi un vinovat (chiar acesta era cuvântul – a imobiliza) decât să te temi de nevinovăţia unora şi criminalul să profite de ea şi să acţioneze mai departe”. Aceasta era epoca primilor ani ai revoluţiei bolşevice: „«Trebuie să trecem hotărâţi la distru­gerea amintirilor despre societatea burghezo‑moşierească» spunea Marcencu şi explica pe îndelete cum. Luaţi măsuri de schimbare a numelor de străzi, luaţi măsuri de evacuare urgentă a tuturor familiilor burgheze care stau în casele impunătoare din străzile centrale. Să fie aduşi în locul lor săracii de la mahala, familiile cu mulţi copii, nu contează dacă‑s ţigani, dimpotrivă, mai ales ei, să fie distruse locurile de întâlnire ale burgheziei, cafenele, cluburi, chioşcurile din parcuri, restaurantele care au perdele la geamuri să fie închise sau să se scoată draperiile – oamenii trebuie să fie văzuţi, nu au nimic de ascuns, dacă se distrează în vreme ce poporul munceşte, să fie văzuţi, dacă înăuntru e chiar poporul, atunci să fie văzut cum se bucură”.

Astfel încât colonia de lângă Peta şi reeducarea care se petrece acolo nu mai miră pe nimeni; dimpotrivă, ne asigură naratorul, atent la efectele psihologice ale acestora: ameninţarea trebuie să fie perpetuă pentru ca groaza să devină eficientă şi, în final, oamenilor să li se fure viaţa: „De fapt era o metodă foarte eficientă şi subtilă de a li se fura viaţa, aşa amărâtă cum era ea, aşteptarea emoţionantă a citirii listei din acea lună le toca existenţa şi poate era cea mai nedreaptă şi mai neomenească pedeapsă care li se dăduse. Aşteptarea zilei în care erau anunţate numele celor ce urmau să fie trimişi la «reeducare» le istovea viaţa, şi îi lipsea chiar de trecerea timpului care era singura dovadă a faptului că existau, că nu muriseră cu totul”. Pe acest palier al roma­nului se pot întâlni toate simbolurile, imaginile, şabloanele, documentele epocii, citite în cărţi (în „romanele politice” ale lui Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Dumitru Radu Popescu; sau în literatura penitenciară, publicată după 1990) ori auzite din povestirile celor bătrâni, părinţi şi bunici: duba neagră, oameni care se ascund în pivniţe pentru a găsi acolo „liniştea binecuvântată”, „teoria sionistă” (prin Mira), „tovarăşa” Antonela Furdu pe care o urmăreşte trecutul său de „burjui”, de la Caransebeş, tehnica zvonului şi manipularea maselor, „tovarăşul” Grancea ca o copie a lui Stalin, speranţa care trebuie să vină dinlăuntru (dacă speranţă nu e, nimic nu e, pare să ne spună naratorul, ca o replică la celebra sintagmă a lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni), lagărul de acasă, care e ca şi cochilia melcului: astfel se rosteşte un colonel dintre cuceritori: „Frica de Armata Sovietică va fi mai puternică decât chiar Armata Sovietică. Iar de frica noastră o să vă chinuiţi, o să vă faceţi mai mult rău decât am fi putut să vi‑l facem. Tu ai fost la noi în lagăr, nu? Petra Maier a încuviinţat, n‑avea rost să spună că nu fusese, colonelul ştia bine ce ştia. — Dacă ai fost acolo o zi, un ceas numai, toată viaţa ta vei purta lagărul cu tine. Facem parte din aceeaşi lume şi tu şi eu. Eu care am păzit şi păzesc, pentru că dau ordine, iar tu pentru că ai fost păzită sau mai eşti şi asculţi ordinele. Şi nu suntem singuri, jumătate din lume îşi duce lagărul cu sine oriunde s‑ar afla, ca melcul casa. Casa ta e lagărul, dacă ţi se va lua, vei muri. Iar dacă vei muri fără să ţi se ia, casa asta a noastră va rămâne, va împietri şi va rămâne veşnic. Poate o să te mai căutăm, fă‑ţi treburile tale, creşte‑ţi copilul şi aşteaptă‑ne. Într‑o zi vom veni. Şi te vom căuta. Niciodată nu‑i uităm pe ai noştri. Niciodată”.

Lumea neagră suportă, la limită, îşi creează simbolul supravieţuirii în copilul Cezar, conceput, cum s‑a văzut, într‑un lagăr sovietic din pădurile siberiene, trăitor în Peta, lângă Timişoara, rezultat al „marelui viol care s‑a petrecut la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial şi ai cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această parte a Europei”, cum spune Eugen Uricaru pe coperta interioară a romanului Supunerea. La naştere, „un băieţel slab ca o mâţă”, apoi, mereu bolnav, purtându‑se ciudat, rostind aceleaşi vorbe, aparent, fără înţeles („tu te uiţi, dar nu vezi”). Cezar al Petrei Maier (pre)vede viitorul, e un avertizor pentru fiecare, un prunc; şi aici, semnificaţia christică e evidentă: „Ştia de la începutul începutului că era un copil deosebit, era de fapt un prunc, nu un copil, dar tot atât de bine ştia că darul pe care îl primise, eliberarea din lagăr, va trebui plătit într‑un fel. Ceea ce dorea să ştie, ceea ce o chinuia cu adevărat, era cum şi ce avea de plătit. Viaţa era plină de înşelătorii, de capcane şi nu voia să plătească greşit. Ar fi fost cel mai fericit om din lume dacă ar visa, ori dacă o voce i‑ar spune din senin – pentru viaţa ta ai de plătit asta şi asta. Şi ar fi plătit. Cu orice preţ. Dar nu era aşa. Trebuia să‑l crească pe Cezar, îi era datoare cu viaţa ei, dar nu avea de unde să ştie dacă toate necazurile, suferinţele, umilinţele, compromisurile pe care le făcea ori prin care trecea veneau din acea datorie pe care o avea de achitat. Din această cauză povara care o strivea era şi mai mare decât şi‑o putea închipui”: lumii Petrei Maier şi a lui Cezar – Fecioara şi Pruncul, pe palierul simbolic al romanului – nu i se lasă nici măcar această şansă: poate prin Basarab, un personaj de plan secund, în care se ascunde o potenţială continuare a Supunerii. Excepţională este aici forţa de istorizare, de epicizare a simbolului, investit cu o biografie verosimilă: venit de nicăieri (dintr‑un Gulag concret/iluzoriu), simbolul capătă o istorie şi o biografie, al căror miez este valoarea luminii şi puterea de a‑şi da drumul în întunericul său: „Pe măsură ce‑şi dădea drumul în întunericul său, în pivniţa neştiută de nimeni, avea din ce în ce mai limpede senzaţia că se scufundă într‑o mlaştină care îl înghite fără nici un efort, încet dar sigur”: o altă coborâre în iad, ca pentru a descoperi regulile care gestionează lumea de unde vine şi unde se va întoarce şi, altfel, pentru a da o ordine romanului însuşi. Părţile sale se cheamă Zero (când povestea începe, cu lagărul), Prima („să nu vorbeşti”), A doua (o minciună: „multă vreme nu se va întâmpla nimic rău”), A treia („să nu minţi”), A patra („să nu iubeşti anume pe cineva”), A cincea („să nu te împotriveşti”): tot atâtea părţi ale romanului câte porunci primeşte Cezar şi, de la el, lumea pe care o simbolizează prin concepţia, naşterea, viaţa, spusele şi moartea sa.

Cezar iese din simbolistica jertfei christice pentru că, iată, istoria şi viaţa oame­nilor le fac alţi oameni: de exemplu Pantelei Marcencu, alt personaj care traversează romanul lui Eugen Uricaru ca o metaforă obsedantă: o trimite pe Petra Maier în lagăr, o reprimeşte, îi urmăreşte destinul şi, la sfârşitul/ începutul romanului, Petra îl regăseşte printre cei mai înflăcăraţi revoluţionari din Timişoara anului 1989; mereu pe val, astfel, de pildă, consilierul Marcencu Pantelei, la început, când reprezintă „noua ordine”, cu drept „de viaţă şi de moarte peste toţi trăitorii din acea parte de lume”; apoi, în imaginea („da, să trăiţi!”) a comisarului Grancea: „Uite, mie mi‑a spus tova­răşu’ Marcencu, Pantelei Marcencu de la Timişoara, că lucrul cel mai important este să câştigăm încrederea. Nu neapărat simpatia, ci încrederea maselor largi, populare!”; în fine, ieri, la revoluţia din Timişoara anului 1989: „În acel moment a auzit o voce care i s‑a părut cunoscută, n‑o mai auzise de zeci de ani, era vocea care o trimisese de‑a dreptul în Dall’stroi, în taiga, o voce sigură pe sine, cu toate că era mai hârâită, mai lipsită de inflexiuni. Dar era aceeaşi voce metalică marcată de accentul didactic şi moale, dintotdeauna. «Dar asta ce caută, ce caută aici? Toată viaţa n‑a făcut decât să‑i slujească, ba la Garnizoana sovietică, ba la sindicate, ba la partid… o ştiu eu, e de‑a lor, nu‑i de‑a noastră. Vigilenţă domnilor, vigilenţă, să nu ne lăsăm infiltraţi, aţi auzit, tancuri, elicoptere, terorişti, să fim uniţi şi vigilenţi». N‑a îndrăznit să întoarcă privirea, ştia că era el, Pantelei Marcencu. Era la mare preţ, făcuse şi puşcărie în vremea lui Dej, nu mult, dar atât cât trebuia ca acum să fie ascultat cu sfinţenie. N‑a aşteptat să‑i spună cineva să plece. A plecat singură, strecurându‑se pe lângă zidul Operei, piaţa era plină, lumea aştepta primul discurs liber într‑un oraş care dacă nu era încă, urma să fie şi el liber”.

Biografii, istorii, oameni, Estul cu revoluţiile, lagărele, închisorile, coloniile, reeducările, simbolurile sale. O lumină într‑o lume surpată? Neculai Crăciun, omul care face daruri de două ori: conform (pre)numelui său. Cezar ştie viitorul; Neculai Crăciun „are darul să cunoască trecutul”. Sau, cum spunea Eugen Uricaru însuşi, „Supunerea a început din clipa în care tot mai mulţi oameni au fost de acord că impor­tant este «să treci puntea», chiar dacă ar trebui să faci o înţelegere cu el, administratorul Infernului. De cele mai multe ori, nici nu‑ţi dai seama că, de fapt, îl ajuţi pe el să o treacă. Singur n‑ar fi reuşit niciodată. De multe ori nici tu”. Un roman excepţional, despre lumea în care, în adevăr, am trăit şi poate mai trăim încă.

■ Critic şi istoric literar, eseist, publicist

Ioan Holban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest