Contemporanul » Modele » Eugen Simion sau neschimbarea la faţă

Eugen Simion sau neschimbarea la faţă

Eugen Simion, cunoscut drept susţinătorul principal al tezei rezistenţei prin cultură sub regim totalitar, extinde ideea şi o leagă de condiţia intrinsecă a scriitorului, poate chiar a omului însuşi, şi adoptă ca atare rezistenţă culturală pentru orice Context

Văzând fişa de creaţie a lui Eugen Simion, se constată că acesta a scris volume de monografii, foiletoane, uneori cu o bază teoretizantă, despre scriitori români din secolele XIX şi XX, autori de ficţiune, eseu, paraliteratură, un volum-interviu luat unui prozator contemporan, două cărţi de memorialistică de voiaj. Titluri multe, vreo 26, uneori în multiple tomuri, în 54 de ani, dar pagini în urma lor încă şi mai multe, uneori augmentate, nu însă revizuite. Din 1964 până în 1989, publică 11 cărţi, restul de 15 în continuare. Producţie constantă. După căderea regimului totalitar românesc, deschiderea sa devine evidentă. Nu în ea are o explicaţie oarecum închiderea receptării sale, cu excepţia publicisticii inclusă de asemenea în volume, dar care e mai puţin, să spun aşa, în cărţi, valoric vorbind. Îi lipseşte scrisului său, citit propoziţie cu propoziţie, un exeget autentic.

I s-⁠a reproşat numaidecât la schimbarea regimului politic de la noi, iar uneori doar i s-⁠a cerut lui Eugen Simion să se auto-⁠revizuiască, critic, literar, literal şi aşa zicând mentalitar. Mai ales în această ultimă privinţă, care a atras şi judecata scrisului său anterior. Răspunsul dârz a fost de refuz, cu motivaţia că are un crez cultural naţional şi nu politic. S-⁠a retras din publicistica justificativă şi i-⁠a citit pe marii scriitori exilaţi români, Eliade (amplificat într-⁠un al doilea volum), Ionescu şi Cioran, pe autorii de jurnal ori literatură (auto)biografică.

Mă întorc asupra primilor şapte ani ai scrisului său, şapte ani de după Schimbare, şapte ani din noua casă a României, aşa nereconstruită, cu uşile şi ferestrele date la pereţi ca să se aerisească… În această perioadă, atras, exceptând un volum despre proza lui Mircea Eliade, într-⁠o publicistică aprinsă, la suprafaţă calm întreprinsă, el scrie şi chiar denumeşte ceea ce face „fragmente critice”. Acum, pentru început: Fragmente critice, I. Scriitura taciturnă şi scriitura publică (1997). Volum editat în provincia oltenească, la Scrisul Românesc. Să nu trecem peste un prim indiciu al dificultăţilor celui suspectat mereu că era un privilegiat.

Exemplificările atacurilor asupra lui, în proiecţie nefirească, sunt suportate, nu fără un aer comic, din toată drama în care ajunge protagonist, în postura de critic auto-⁠justificator, nu şi auto-⁠revizuitor. E avocatul lui însuşi, apărând (citeşte: care apără şi apare) prin tot, uneori aproape tot, ce a scris şi continuă să scrie, într-⁠un mod organic. Sau unitar, cum îi place să creadă că se constituie creaţia şi valoarea. Reacţionează atunci când i se aplică fapte ori vorbe, chiar scabroase, etichete ideologice denunţate drept calomnioase: stalinist, critic comisar (de către Hanibal Stănciulescu). Ori înregistrează tratamentul expresiv coborât într-⁠o „publicistică suburbană” la L.I. Stoiciu! (Generaţia 80. Câteva precizări, 1993)

Explică, face eforturi de înţelegere a conflictului în literatură. Şi aici află o continuitate aşa zicând organică, oarecum şi categorială. E bine cunoscuta diferenţă de personalitate şi atitudine între cei care fac şi cei care apreciază literatura. E vorba de iubirea de sine (Despre egolatrie…, 1993). Opinia criticului, atacat la acel moment de poeţi, vizibili cândva şi pentru el, din varii generaţii (Şerban Foarţă, Călin Vlasie, Viorel Padina), poate fi suspectată de subiectivitate nu doar personală, dar şi de breaslă. Mai egolatri sunt scriitorii decât criticii, crede ES.

Cel care încearcă să rămână egal cu el însuşi trece pe la Paris, oraşul nu tocmai străin lui, şi scrie, în 1996, aşadar, spre sfârşitul acestei prime perioade care ţine cât schimbarea sau împrospătarea celulelor noastre omeneşti, un Mic jurnal parizian. Din Paris, notează, cu un amestec de durere şi mândrie, că „România este o ţară cu o istorie grea şi cu o cultură eminentă”. Partea a doua, a eminenţei, o copleşeşte însă pe cea dintâi, a durerii. Nu stăm rău, se sugerează în non-⁠spusul textual, ba stăm chiar foarte bine, e-⁠n regulă, asta e chiar regula, trebuie să vină acum şi excepţia, şi iat-⁠o: ne lipseşte doar o bună politică culturală (în româneşte sintagma e inevitabil cacofonică…), începând cu traducerile şi ce-⁠ar mai urma după ele. Program, în esenţă indiscutabil, de prezent şi viitor. Semnalare a unei realităţi culturale bine ştiută şi chiar recunoscută.

Fusese prezent la dialogul scriitorilor ro-mâni din ţară cu cei depeizaţi, unde susţinuse reunirea, posibilă literar, critic, conştient şi el, desigur, de obstacolele ideologice, politice, etice. Fără ingerinţe extraestetice, fireşte, „literatura română trebuie să-⁠şi reconstituie unitatea ei”, notează în Exil şi literatură (1992). Dar dacă literatura e artă, exilul e tocmai politică, ideologie, etică. Unitatea vizată, însă, ar fi geo-⁠estetică. E. Simion se rezumă doar să enunţe că literatura din exil trebuie cunoscută şi judecată critic, artistic, drept, obiectiv. Tot acolo se declarase optimist, de asemenea într-⁠un mod critic, recuperator, sincronist, adică păşind pe urmele deloc nisipoase ale premergătorului larg studiat, E. Lovinescu: „Nu cred în fatalitatea culturilor minore, cred doar în puterea talentului şi posibilitatea lui de a ajunge la esenţele lumii indiferent în ce limbă scrie”. Din nou sugerează ceva, tot ca perspectivă încrezătoare, anume că, cel puţin el, şterge şi graniţa dintre minorităţi şi majorităţi, chiar în plan cultural-⁠artistic.

După primul septenal post-⁠comunist sau post-⁠real-⁠socialist (ambiguităţile sunt înrădăcinate în cuvinte), poate găsi (nu regăsi?) „impura noastră viaţă literară” (Valeriu Cristea – 60, 1997). Pare a fi extrem de grav, dar unde şi de ce ar exista o viaţă literară pură? Şi-⁠n ce sens pură? La prima vedere sensul moral sare-⁠n ochi. Sigur, se poate vorbi de amestec sau amestecuri felurite, între şi în (cum e cazul aici cu literatura) cele mai multe domenii ale vieţii culturale. Purificare morală, aşadar. Sensul e pacific. Pentru că sensul politico-⁠ideologic a repus istoria pe o cale tragică. Puritatea, purificarea există, în sens etic, poate şi estetic, pentru el.

A intrat, se justifică în 1993, în Academia Română (for privit cu dispreţ, invidie, mai puţin cu admiraţie) purtat de bucurie, şi pentru a fi purificată din interior. Cum? Fără agent sau lider făptuitor, pentru că „nimeni nu este atât de pur încât să conducă operaţia de purificare” (Fragment dintr-⁠o scrisoare neterminată). Impuritatea e chiar o măsură a unităţii. Clamatele excluderi şi reconstituirea instituţiei, forului cultural cel mai înalt în orice ţară civilizată? Obstacolul este aflat în inerţia statutară care exclude demisia, întrucât statutul Academiei Române nu prevede excluderea. Cum ar mai fi posibil saltul de la impuritate la purificare din stadiul de încremenire statutară? Eliminare nu, selecţie da, atâta doar. Dar nimic nu rămâne indiscutabil.

În poziţionarea sa etică, exprimată în necrologul despre M. Sorescu, din decembrie 1996, Încet şi pe tăcute, unde nefăcutul şi tăcutul devin acum mai onorante decât făcutul şi scrisul ori vorbitul, E. Simion ajunge apărător al valorii lezate. „În ultimii ani, el (Sorescu) a fost contestat, calomniat, minimalizat”, supus unui atac extrem, în numele concurenţei nedrepte şi chiar inumane (dacă „O colegă de generaţie îi cerea moartea la un post de radio franco-⁠român prin 1990-⁠1991…”), el însemnând pentru critic „o operă reprezentativă, o conştiinţă morală şi un simbol”.

Simion caută o explicaţie a relelor relaţii dintre scriitori nu în literatură, dar în morală. Şi aici există o fatalitate. Spre deosebire de G. Călinescu, el crede că scriitorii sunt mai vanitoşi decât criticii (Despre vanitatea criticului, 1996). Niciodată nu e vorba de toţi, dar doar de unii, însă pare a fi o regulă dublată cum se cade de excepţie. E adevărat că unii critici „atacă orbeşte pe marii scriitori sub pretextul că-⁠i revizuiesc moral…”. Dar, iată, constată nu lipsit de sarcasm criticul, „faimosul proces de revizuire!” Trebuie distins ceea ce se înţelege prin a fi, nu doar a te numi, critic. „Criticul literar adevărat se apropie cu modestie de opera literară…”. Modestie, deci: termen tot moral. Dar este modestia aptă de cunoaştere şi evaluare a operei literare? Nu e ea doar reversul orgoliului? Iar amândouă, modestie şi orgoliu, pot fi doar uneori potrivite sau motivate. Adecvarea apropierii şi mai ales a pătrunderii în operă, când critica începe să se exercite până la capăt, adecvarea, aşadar, nu lor li se supune, dar numai ei însăşi. Despre inadecvare este vorba şi atunci când critica se exercită cu o libertate rău deprinsă, motivată în parte doar de faptul că a fost anterior cenzurată şi deturnată. Dedaţi anarhiei în exerciţiu sunt criticii despre care putem crede (real sau închipuit) că demolează valorile. Pentru E. Simion, aceştia sunt fenomenul disperant al momentului. Libertatea ca nouă necesitate îi dă drept necesari. Admiraţia şi premiile acordate lor ţin de o resemantizare revoluţionară: ca atare, „Poţi, într-⁠adevăr, să demisionezi din literatură şi să-⁠ţi iei câmpii…”. Dar asta înseamnă să fii slab, nu tare, ca cel care observă ce se întâmplă şi trece mai departe, după poziţionare, cu scrisul propriu şi continuu. Hiperbola sarcastică îl linişteşte: „Scriitorul român nu preţuieşte, de regulă, decât pe criticul care îl laudă şi, nu oricum, ci în mod absolut”. E numai o constantă, peste vremuri (in)umane: „totalitarismul s-⁠a dus, dar orgoliul represiv a rămas”.

Eugen Simion, cunoscut drept susţinătorul principal al tezei rezistenţei prin cultură sub regim totalitar, extinde ideea şi o leagă de condiţia intrinsecă a scriitorului, poate chiar a omului însuşi, şi adoptă ca atare rezistenţă culturală pentru orice Context. În articolul Sorescu: o operă şi un stil, din februarie 1996, optimismul său se aliază cu stoicismul când scrie că „noi ne călim în glorii şi decepţii”. Păţit şi priceput, nu doar ca martor, dar şi ca agent aparte, el face apel la convenţia normativităţii profesionale, întrucât descoperă că nu sunt respectate regulile jocului literar şi ale moralei. Acuză o nouă vină colectivă, cel puţin la fel de gravă ca cea de care se face caz acum. Breasla, în întregul ei, l-⁠ar fi alungat pe M. Sorescu de la direcţia Ramurilor. Exagerare retorică, metonimică sau sinecdocică: aleşii doar îi reprezintă pe membrii Uniunii Scriitorilor.

E. Simion scrie la persoana întâi singular, dar cel care spune „eu” apare mai curând strâns legat de „noi”, e prezent în postură „colectivizată”, aparent modest, dar esenţial strategic. Acest eu asociat reacţionează acum împotriva disocierilor care îl circumscriu. Unitatea tinde să se asimileze cu totalitatea. Un exemplu banal capătă elocvenţa lui. Scriind un articol ocazional, D. R. Popescu – 60 (1995), începe un enunţ astfel: „D. R. – cum îi zicem toţi”. Unitatea de destin, timp, loc (context), istorie, sugerează E. Simion, este atât de clară şi normală, încât relativismul îi apare incontestabil în mod raţional, lucid. Filosofia lui este una de sceptic, nu nemântuit, precum E. Lovinescu văzut chiar de el, dar de sceptic care crede că chiar mântuie, salvează, însă cu preţul inclemenţei: va spune undeva (Fiinţa papivoră, 1994) că izbăveşte scriitorul de operă, dar nu poate ierta omul din scriitor. Cine suntem, unde ne aflăm? Iată: „Într-⁠o lume în care nu suntem decât nişte călători diletanţi…”. Dar cine poate revendica specialitatea vieţii pasagere? Diletantul, modest (şi altruist, oarecum) trece şi se trece, eventual (se) petrece, în vreme ce specialistul, egotist, opreşte şi se opreşte.

Contextul, în înţelegerea şi folosirea sa, ajunge nu delimitat, dar nelimitat. „Criticul literar stă şi el sub vremi”, reia şi el o veche scuză cu potenţial de deresponsabilizare, începând de la formularea ei, în Singurătatea cronicarului literar (1995). În realitate, vremurile sunt făcute de oameni, aflaţi de o parte sau de alta. Peste oameni sunt tot oameni. Ei fac vremurile să „stea”, mai grele sau mai uşoare, mai mult ori mai puţin (ne)omeneşti. Iar dacă istoria a fost într-⁠adevăr din plin „maşteră” şi deloc mămoasă, mai putem crede că a existat independenţă individuală? Contradicţia bate la ochi. Şi când e „vremea” mai apăsătoare: cu cenzură sau fără? Un răspuns obiectiv rămâne imposibil de dat în retoricele subiective, din care nu se poate deduce mai mult decât: depinde de ce-⁠a trăit fiecare. E. Simion arată cu un deget de foc spre cărţile de memorialistică „ficţională”, „inchiziţia” minţii, dezlănţuirile pamfletare la limita psihotică, frângerea moralei, încropiri de „cabale”, exponenţi „demolatori de serviciu (gen Grigurcu)”.

Dar nu-⁠şi poate închide urechile la cearta literară purtată în contul descoperit al (auto)revizuirilor critice. Ce vede limpede aplicat la Spiritul critic (1991) este că se face o verbală revizuire morală şi politică, nu estetică, a scriitorului (om şi el) şi nu a operei sale, dezlegată în fapt de stigmatele de nomenclaturism şi colaboraţionism. Exemplar pentru confuzii grave şi de neiertat îi apare în calea polemică Gh. Grigurcu, „demolator” reamintindu-⁠i-⁠l pe fantomaticul zbir de presă Sorin Toma, un pasager excomunicator proletcultist al lui T. Arghezi. E. Simion desparte în scris esteticul de politic şi nu se recunoaşte în niciun fel de partea puterii. Admite, fireşte, ideea de revizuire, în sensul lui E. Lovinescu, prin relectura din perspectivă istorică. Dar legat de istoric: nu e măcar în parte nerezonabilă analogia ori aplicaţia lui E. Lovinescu la o vreme istorică posterioară lui, lungă de 45 de ani? Sigur, pentru Lovinescu mutaţia valorilor nu afectează marile opere. Dar cum? Neîntrerupt, de-⁠a lungul istoriei? Aici intervine marele obstacol: tipul de context al valorizării, interbelic, democratic (în ansamblu) sau postbelic, totalitarist. E. Simion admite şi faptul că ideologia totalitară a lăudat cărţi mediocre. Cere o apreciere pur (particular, nu global) contextuală. Potrivit ei, încă e de apreciat curajul estetic, nu curajul moral, al romanului politic despre (şi nu din) obsedantului deceniu, sintagmă pe care o foloseşte nu doar biografic, dar şi istoric. Apoi, n-⁠ar avea de ce să nu admită ca operele minimalizate şi interzise să fie reconsiderate. Nici el nu ignoră ceea ce numeşte fenomenele esenţiale: „Proletcultul, realismul socialist, sistematicele vânători de vrăjitoare în sfera ideologiei literare, fenomenul Arghezi, represiunile împotriva «decadentismului» şi a cosmopolitismului, ostracizarea miturilor naţionale în numele unei ideologii internaţionaliste şi a unei cauze comune, demisia intelectualilor, cazurile de colaboraţionism, literatura oficială, efortul de a rezista prin literatură, resurecţia esteticului şi întoarcerea la modelul modernităţii la începutul anilor ’60, mica «revoluţie culturală» din 1971…” E nevoie, mai enunţă, într-⁠o critică reală, de adevăr, nu de zeflemea sau pamflet. Pare a exista şi o mare bucurie a salvării, a supravieţuirii, a înfrângerii neantului, clamat în abstract după depăşirea lui concretă. Încă există literatura română, care nici nu moare, nici nu trebuie să se predea, întrucât reprezintă şi ea „naţionalul”, mereu actual.

Evită sau doar dublează verbul consacrat „a revizui”: „am puţine lucruri de modificat”, notează despre poetul Gheorghe Tomozei (Parabola mandarinului îndrăgostit, 1996). Un substantiv conotat ideologic e preferat pentru ieşirea din terminologia sinonimică: revizionist. E un termen, întins în timpul istoric şi ideologic, care exprimă faptul că istoria, cea rea, se repetă, într-⁠un fel chiar agravant, printr-⁠un adaos de neînţelegere. Revizioniştii de azi – să fim atenţi la noul Context – cred „că refuzul meu de a mă revizui ascunde o fatală opţiune… stalinistă”. Confuzia de epoci şi de termeni ar trebui să exprime absurditatea şi stupiditatea, iar regresiunea în timp să vorbească de la sine. Stalinism, deci, nici măcar post-stalinism!, iată până unde vor să-⁠şi aducă literaţii confraţii de luptă artistică.

Revizuire înseamnă schimbare, altfel se cade în sofistica unui personaj comic al dramaturgului I. L. Caragiale, autor care-⁠l animă stilistic, pe placul lui E. Simion, deşi pe alţi clasici i-⁠a citit extensiv (Eminescu prozatorul, cândva, Ion Creangă, mai recent): revizuire fără schimbare sau schimbare cu revizuire deopotrivă parţială şi esenţială… La noi ce s-⁠a petrecut? Potrivit lui E. Simion, cei mai mulţi scriitori, dacă nu toţi („scriitorii”, la plural) (s)-⁠au schimbat fundamental şi oportunist. Doar s-⁠au schimbat în mod masiv şi făţiş. Dar s-⁠au şi revizuit? Termenul nu apare. Sau pare înghiţit în cel de schimbare? Nu e ceva sigur. Citim că „Scriitorii şi-⁠au schimbat fulgerător convingerile şi caracterele, adaptându-⁠se circumstanţelor.” (Geo Dumitrescu – 75, 1995) Adaptarea trimite clar la politic. Un fel de politic iraţional, imaginar, de vis, devreme ce constată că există la acel moment „grupări politice onirice” (probabil fără legătură cu onirismul estetic şi structural, admis, în felul său, de critic).

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now