Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Eseistul şi tema sa favorită: mitul

Constantin Coroiu: Eseistul şi tema sa favorită: mitul

Unul dintre mesaje este acela că solitudinea scriitorului nu numai că nu exclude, dar presupune solidaritatea cu toţi cei care au făurit şi făuresc cultura şi literatura română. Or, exemplară la D.R. Popescu, ca şi la Nicolae Breban sau Augustin Buzura, este mai ales solidaritatea cu cei din generaţia sa – o generaţie de creaţie, cum a fost definită

Prozator, dramaturg, poet, Dumitru Radu Popescu este şi un eseist de forţă comparabil şi din acest punct de vedere cu latinoamericanii Alejo Carpentier, Carlos Fuentes sau Mario Vargas Llosa. Aş spune însă că el a creat o nouă specie a genului. Nu am în vedere doar diversitatea formulelor abordate, cea epistolară de pildă, ci mai ales o anumită notă specifică, ce ţine de substanţa şi atmosfera, nu o dată suprarealistă, a eseurilor sale, ca şi de stilul lor. Dumitru Radu Popescu nu tratează teme şi subiecte, ci le inventează tratându-⁠le. Fapt e că în eseurile sale se regăsesc şi se completează prozatorul cu arta sa portretistică, dramaturgul cu ştiinţa dialogului, criticul de teatru, poetul, memorialistul, jurnalistul. Altminteri, autorul Vânătorii regale şi al nuvelei Duios Anastasia trecea, o capodoperă ce ar putea intra în cea mai exclusivistă antologie a genului de oriunde şi oricând, configurează şi în naraţiunile eseistice noi universuri care sunt, în fond, perfect congruente cu cele din romanele, nuvelele sau piesele sale de teatru. Cu o mare libertate a spiritului şi cu o imaginaţie prodigioasă, el îi convoacă în textele eseistice pe eroii literaturii şi artei, pe cei ai istoriei şi mitologiei şi îi pune, aşa-⁠zicând, la treabă pentru a ne revela mai bine condiţia umană şi existenţa tragică. Dacă un gânditor ca Salvador de Madariaga credea că Ulise, Don Quijote, Hamlet sau Faust sunt eroi simbolici ai umanităţii care ne reprezintă şi ne legitimează (să ne amintim: Dostoievski scria în jurnal că, dacă lumea s-⁠ar sfârşi şi cineva dintr-⁠o altă galaxie ne-⁠ar întreba ce am înţeles noi din viaţă şi la ce concluzie am ajuns, i-⁠am putea prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote, o carte pe care, postula titanul rus, ar trebui ca fiecare să o avem asupra noastră la Judecata de Apoi!), Dumitru Radu Popescu pare să facă demonstraţia că eroi, precum cei pomeniţi, sau personajele biblice sunt în marele şi fascinantul spectacol al lumii mai vii decât noi toţi. În stilul său ludic şi cu un umor aproape întotdeauna trist, grav, el repovesteşte, de pildă, vechile parabole conferindu-⁠le noi înţelesuri din perspectiva unui prezent continuu: „Dacă am lua în cătare viaţa şi opera protopărinţilor noştri – numele lor fie veşnic binecuvântat! – am ajunge lesne la concluzia că în biografia lor zbuciumată există câteva clipe tragice – de iluminare şi întunecare a minţii! – chiar înainte de împlinirea pedepsei… Ne-⁠am referi doar la trei momente de răscruce din viaţa şi opera lor: unu, dialogul cu şarpele, petrecut chiar înainte de vreo convorbire dintre Adam şi Eva, ei putând să se înţeleagă şi fără cuvinte în fericirea paradisiacă în care respirau aerul ozonat şi plin de miroase ecologice; doi, merele; trei, aruncarea peste pârleazul raiului. Patru? Aducerea pe lume a primului om – neîntocmit de Dumnezeu! – Cain, care, desigur, nu putea fi decât un criminal”.

Apocalipsa lui Ioan Evanghelistul, ultimul apostol, îi prilejuieşte scriitorului reflecţii şi interogaţii incitante ca acestea: „Pilat şi spălatul său pe mâini ne orientează spre nevrozele obsesive? Ablutomania – tendinţa obsesivă de a se spăla (în cazul lui Pilat, pe mâini!) – ne arată cum teama de o infimă murdărie, rămasă pe mâini (bunăoară!), poate avea o evoluţie patologică? Frica lui Pilat de a nu greşi – frica de el însuşi – nu poate fi învinsă!”.

Punerea ingenioasă în relaţie a personajelor biblice cu cele ale literaturii, asocierile insolite, unghiurile inedite din care sunt citite, percepute şi comentate opere ale literaturii române şi universale sunt deopotrivă revelatoare şi revitalizante: „În Caragiale – din care toţi cam provenim – adevărul nu are nici o importanţă! De la Spiridon până la Jupân Dumitrache toţi ştiu cu ce se îndeletniceşte băiatul de casă Chiriac – varianta dâmboviţeană, mai coaptă, a feciorului din basme, Cătălin! În O scrisoare pierdută toată suflarea omenească din orăşelul de sub munte e la curent cu ştrengăriile galante ale Coanei Zoiţica! Le cunoaşte până şi vicleanul actor Dandanache, venit din Bucureşti! Şi? Nimic! Toată lumea e fericită! Şi poliţaiul Pristanda dă comanda: «Muzica! Muzica!». Castelul Elsinor dacă s-⁠ar afla în Valahia, nimeni n-⁠ar muri! Toţi ar trăi fericiţi! Hamlet s-⁠ar căsători cu Ofelia şi la nunta lui Polonius, prototipul danez al lui Pristanda-valahul, ar striga fericit: «Muzica! Muzica!»”.

Tipologiile şi filiaţiile pe care le stabileşte sau numai le sugerează Dumitru Radu Popescu sunt dintre cele mai neaşteptate. Ele incită la o nouă lectură şi la reflecţie asupra condiţiei literaturii faţă cu istoria. Şi nu numai. Agamiţă Dandanache este „umbra decrepită a lui Agamemnon” (personajul lui Homer, bineînţeles!), Trahanache – „reversul mălăieţ şi umbra posomorâtă a lui Socrate”, Becherul fără nume: un „personaj olimpian. Aproape un zeu de Dâmboviţa”. Eseistul dă impresia că se joacă cu planurile, cu secolele, cu mileniile, dar şi cu unghiurile, ca un tenismen ori ca un privitor rafinat într-⁠o expoziţie de tablouri sau de sculpturi. Din antichitatea greacă sare cu uşurinţă în epoca lui Caragiale şi de aici în obsedantul prezent sau în trecutul mai îndepărtat: „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie cică ar fi avut marii ei profitori, care, peste ani, prin nepoţii lor, au desăvârşit Marea Revoluţie Capitalistă, care a avut marii ei profitori. Îţi poate răspunde cineva la întrebările legate de aceşti profitori? Cineva, persoană importantă, becher, întreabă dacă e adevărat că democraţia de dincoace de bătrânii greci există doar în imaginaţia bogată a celor cu teşchereaua asudată de carboave… Dar cine e becherul, cum îl cheamă pe dânsul, nu se ştie şi nu se va afla niciodată”. De ce oare Caragiale nu şi-⁠a botezat becherul, tocmai el, singurul scriitor român care a îmbogăţit starea civilă, cum zicea Ibrăileanu?! O întrebare pe care şi-⁠o pune nu oricine, ci un scriitor polivalent care a inventat lumi, a fondat aşezări şi a creat o luxuriantă onomastică. Grea întrebare! La ea, nici măcar omnipotentul Tipătescu nu ar putea răspunde.

Miturile naţionale şi universale sunt pentru Dumitru Radu Popescu subiecte predilecte. De pildă, mitul sacrificiului, care la Nicolae Labiş, în Moartea căprioarei, deşi transpus, e drept poetic, în ceea ce analistul fin numeşte viaţa profană, adică în realitatea unui anotimp şi a unui timp deopotrivă secetoase – secetoase şi istoric, nu doar meteorologic – nu e deloc coborât în praful istoriei nepăsătoare, cu binecunoscuta expresie a lui Marin Preda, dimpotrivă, prin raportarea la celebre jertfiri – a anticei Ifigenii, a Anei lui Manole ori a personajului mioritic – iese întărit şi îmbogăţit. Dar nu cumva căprioara este ea însăşi „mai mult decât o vietate profană”, altfel spus nu e ea „chiar o zeitate a pădurii, care este jertfită pentru viaţa pământenilor”? Cu alte cuvinte, şi în acest caz, ne aflăm oricum în plin mit: mitul jertfirii zeiţelor. Şi atunci, mai întreabă scriitorul: „Oare Nicolae Labiş n-⁠a fost o zeitate care a fost jertfită pentru renaşterea literaturii române?”.

Dumitru Radu Popescu este, ca şi alţi importanţi scriitori români afirmaţi în a doua jumătate a secolului trecut, un adversar al demitizărilor, al complexelor şi prejudecăţilor de orice fel care blochează spiritul. El iubeşte literatura română pe toată întinderea ei, de la bătrânii cronicari până la cei ce o slujesc în contemporaneitate, şi nu doar o iubeşte, ci o retrăieşte cu voluptate. Unul dintre mesaje este acela că solitudinea scriitorului nu numai că nu exclude, dar presupune solidaritatea cu toţi cei care au făurit şi făuresc cultura şi literatura română. Or, exemplară la D.R. Popescu, ca şi la Nicolae Breban sau Augustin Buzura, este mai ales solidaritatea cu cei din generaţia sa – o generaţie de creaţie, cum a fost definită. Apoi, aşa cum remarca Daniel Cristea-⁠Enache: „În scrisul său implicat, pasionat, aproape coleric, D. R. Popescu apără cu dinţii cam tot ceea ce astăzi e negat sau batjocorit: de la miturile naţionale la ideea naţională şi la patriotismul adevărat…”. Nu întâmplător, tocmai despre miturile naţionale, atât de batjocorite, ca să preiau vorba lui Daniel Cristea-⁠Enache, de sfertodocţii şi mercenarii din mass-⁠media ori de demitizatorii de serviciu şi în serviciu, comandat desigur, Dumitru Radu Popescu a scris multe eseuri pe această temă. Apoi, clasicii, şi ei ocultaţi astăzi, scoşi din manuale, acuzaţi că au colaborat cu un regim sau altul, înseamnă pentru autorul Vânătorii regale exact ce spunea Călinescu în faimoasa prefaţă la Istoria literaturii române de la origini până în prezent – „eternii noştri păzitori ai solului veşnic”. Eseistul formulează aproape de fiecare dată când se referă la marii scriitori puncte de vedere noi, chiar surprinzătoare, privind opera, biografia şi destinul lor. Bunăoară, pe Arghezi îl consideră: – „un mare romancier! – Cimitirul Buna-⁠Vestire care devansează cu câteva decenii proza fantastică, doldora de un absurd feroce sau luminos, propusă lumii literare de realismul magic al sud-⁠americanilor şi de câţiva europeni… Tot spun şi nu mă ascultă nimeni: Arghezi este întemeietorul teatrului absurdului! Despre omul absurd a vorbit şi într-⁠o tabletă din 1908! Eugen Ionescu, muştruluindu-⁠l în Nu, a poposit în teatru după piesele într-⁠un act ale titanului de la Mărţişor”. Şi încă unul dintre numeroasele exemple pe care le-⁠aş putea cita: „Petre Pandrea este un scriitor care nu aparţine niciunei generaţii? Prin biografia sa singulară şi prin opera sa singulară, Petre Pandrea aparţine generaţiei Petre Pandrea… Jurnalele sale pot să fie citite ca un ciclu de romane. Ca un roman polimorf şi polifonic, dar care are în cătare – căutarea prezentului pierdut”.

Un scriitor fundamental pentru Dumitru Radu Popescu este Liviu Rebreanu. În Răscoala, el aude cutremurat corurile, nu mai puţin răscolitoare decât cele din tragediile antice. Se înfruntă sângeros, observă Dumitru Radu Popescu, în „cel mai modern roman scris de Liviu Rebreanu” corul Puterii şi corul ţăranilor. Cei din primul cor erau „ieşiţi din stirpea ţăranilor pe care i-⁠au masacrat” şi care „ilustrau tragedia unei ţări fără conducători, sau cârmuită de nişte pospăiţi pentru care singura religie – milenară, fireşte! – era crima legalizată şi hoţia neruşinată”. Proştii, schiţa de doar câteva pagini a lui Rebreanu, este considerată o capodoperă în care geniul lui Rebreanu a „transformat o posibilă anecdotă semănătoristă într-⁠o tragedie absurdă”. Citită astăzi cu ochiul proaspăt al prozatorului şi dramaturgului ea îşi dezvăluie o dimensiune protocronică, întrucât „propune, cu multe decenii îna­inte de Godot, Marea Aşteptare, în răscrucea timpurilor, a ieşirii din peştera unei istorii inferioare – şi ratarea mântuirii… Godot nu vine, dar maşinăria cu aburi parcă divini (pe care «proştii» au aşteptat-⁠o de cu noapte! – n. m.) vine în gara din Ardeal – şi pleacă fără să se schimbe nimic în viaţa celor ce au aşteptat-⁠o cu o evlavioasă speranţă”. Schiţa lui Rebreanu îi prilejuieşte lui Dumitru Radu Popescu trimiteri revelatoare la eroi shakespearieni (Regele Lear). În ce mă priveşte, „proştii” lui Rebreanu care „nu-⁠şi întrevăd locul în această lume în care eşecul adaptării la o nouă certitudine seamănă pur şi simplu cu un fel de neant ridicol şi incurabil”, mă duc cu gândul la Cioran şi, desigur, la ratările României, căci, scrie prozatorul – „şi proştii ardeleni şi răsculaţii din Sud sunt la fel: ei reprezintă magistral eşecul prezentului şi al viitorului”.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest