Contemporanul » Modele » Eminescu peste timp

Eminescu peste timp

Elena Condrei: În timpul lucrărilor de restaurare de la Casa Memorială de la Ipoteşti, sub camera în care dormea copilul Mihail, s‑a descoperit o vatră dacică de peste 1800 de ani. Energia acestei culturi dacice s‑a statornicit în conştiinţa poporului daco‑român.

În ce măsură a influenţat această energie ancestrală evoluţia ulterioară a devenirii eminesciene?

Theodor Codreanu: Invocarea substratului dacic încă de la începutul convorbirilor noastre ar putea să fie de rău augur în faţa unui imaginar istoric care domină mentalitatea românească în epoca modernă şi contemporană, cu atât mai mult cu cât ne trimite direct în braţele dacismului, doctrină care s‑a extins „îngrijorător” în ochii istoricilor şi ideologilor de azi, atribuită unor obsesii protocroniste din anii dictaturii ceauşiste, repusă pe tapet după 1989 prin personalităţi ca Napoleon Săvescu, un medic trăitor în Statele Unite, care a făcut destui prozeliţi în Ţară sub cupola unor congrese periodice de dacologie, începând cu anul 2000. La Buzău, există Fundaţia „Origini carpatice”, care a organizat peste 17 ediţii ale Congresului Culturii şi Civilizaţiei Daco‑Române. S‑a mers atât de departe în această direcţie, încât s‑a ajuns la un soi de misticism de factură esoterică, luând forme halucinante la un Lorin Fortuna (1948, Rădăuţi – 2016, Timişoara), cunoscutul revoluţionar de la Timişoara, el concepând o formulă complicată a civilizaţiilor virtuale, cu statut ontologic, extins din regionalitatea traco‑getică la nivel universal, implicându‑l aici şi pe Eminescu. În acest sens, a patronat Mişcarea Astrală „România” şi Mişcarea „Sarmizegetusa”. În ce‑l priveşte pe Napoleon Săvescu, pariul său este uimitoarea carte, doldora de erudiţie şi de ipoteze mitologice, a lui Nicolae Densusianu (1846, Densus – 1911, Bucureşti), Dacia preistorică. Comunitatea ştiinţifică vorbeşte de tracomanie, deşi Densusianu pornea de la arheitatea etnică a pelasgilor. De ecou, în epocă, s‑a bucurat cunoscutul articol al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu Perit‑au dacii? În aceeaşi perioadă, „dacomania” a fost concurată de curentul latinist, plecându‑se de la Şcoala Ardeleană.

Se pune întrebarea în care „tabără” îl includem pe Eminescu? În genere, el a fost asimilat tradiţiei traco‑dacice, contestatarii poetului găsindu‑l în prima „tabără”. Se ştie cât de importantă este imaginea Daciei în gândirea şi în opera poetică a autorului lui Memento mori. La nivel politic, Eminescu, în cadrul Societăţii „Carpaţii” înfiinţate la 24 ianuarie 1882, milita pentru conceptul de Dacia Mare, prefigurând România Mare. Însă ar fi o enormă greşeală, dacă nu o nedreptate, a‑l proiecta pe Eminescu ca argument pentru cei care susţin că noi nu suntem urmaşii Romei (enunţ care constituie titlul unei cărţi semnate de Napoleon Săvescu), ci mai degrabă limba latină ar fi fost o urmaşă a limbii dacilor. Nicăieri Eminescu nu avansează o asemenea ipoteză. El priveşte dacismul din perspectiva ontologiei arheităţii, în care, mai târziu, se poate recunoaşte ceea ce Mircea Vulcănescu va numi Ispita dacică (titlul unei celebre conferinţe susţinută în Sala Dalles din Bucureşti, la 31 mai 1941), tocmai în accepţia existenţială a viitoarei sale opere de căpătâi, Dimensiunea românească a existenţei (1945). Argumentele forte ale existenţialismului dacic în destinul istoric al poporului nostru din opera poetului nostru sunt, în afară de Memento mori, două capodopere inegalabile prin profunzime, Rugăciunea unui dac şi Gemenii, cu ecou adânc în gândirea lui Emil Cioran.

Eminescu gândea transdisciplinar avant la lettre. El nu confunda punctele de vedere, cum fac mulţi dintre interpreţii săi, deoarece gândea în dublu referenţial, cum am demonstrat în cartea mea din 1984, Eminescu – Dialectica stilului, mărturie stând, între altele, enunţul central al filosofiei sale: antitezele sunt viaţa. Cu alte cuvinte, el nu s‑a încurcat în partizanate ideologice precum dacismul şi latinismul. Adevărul se află între cele două niveluri de Realitate: nu mai suntem nici daci, nici latini, deşi suntem de ambele stirpe, ci suntem români şi punctum: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n‑are să ne înveţe ce‑am fost sau ce‑am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români”[1]. Eminescu spulbera de pe atunci năzdrăvănia ideologică a ruşilor ţarişti şi a viitorilor bolşevici că basarabenii ar fi altceva decât români. În acest fel trebuie interpretată prezenţa sub camera de la Ipoteşti, unde dormea copilul Mihail, a unei vetre dacice. Aceasta este ispita ontologică despre care vorbea Mircea Vulcănescu, ispită care poate fi nostalgică, paradiziacă, precum în Memento mori, sau tragică, precum în Rugăciunea unui dac.

În acelaşi timp, Eminescu recunoştea limbii române substratul dac, traco‑iliric, comun cu al abanezei, adstraturile istorice fiind modelate de arheul dacic: „Toate limbile câte se vorbesc păstrează o seamă de însuşiri filologice cari nefiind nici de origine greacă, nici romană, nici slavă nu pot să fi ieşit din senin ci trebuie să fi fost proprie unui popor care a dispărut acum, trebuie să corespunză c‑o realitate etnică care‑a existat în trecut, c‑un corelat etnic. Numai în limba albaneză ele par a fi cu totul originare, şi fiindcă această limbă este totodată cea mai veche din peninsulă, putem trage concluziunea îndreptăţită, ca acele proprietăţi indicate mai sus s‑au născut fără îndoială dintr‑un element înrudit cu limba albaneză. Aşadar dintr‑o limbă străveche, dispărută azi, din limba traco‑ilirică. Aşadar limba traco‑ilirică este temelia şi substratul, peste cari s‑au superpus deosebite pături lingvistice, dar aceste din urmă, cu toată suprapunerea, sunt în chiar esenţa lor modificate prin acel substrat”.

Astăzi, stratificarea etno‑lingvistică, recunoscută, în modernitate, de istorici şi de lingvişti, cu trimitere limpede la o vastă arie indo‑europeană comună limbilor europene şi asiatice, ar trebui revalorificată prin metoda transdisciplinară, al cărei temei se constituie din recunoaşterea existenţei nivelurilor de Realitate. Etno‑lingvistic, fiinţarea lor este triontică: substrat, strat şi adstrat, ultimul fiind plurimorf, adică dialogic din perspectivă istorică şi creştin ortodoxă[2]. Nu altceva susţine şi Eminescu: arheul central, substratul – traco‑iliric, stratul – care trimite la familia limbilor romanice – şi adstratul, multiform şi în continuă facere, de tip feed‑back. Substratul, deşi cel mai greu de urmărit, ca arhi‑urmă, ca arheu, în limbaj eminescian, indică vatra, matricea, care în limba română răzbate cel mai evident în miraculoasa unitate lingvistică, subliniată şi de Eminescu, încât miracolul vine de acolo că, deşi românii au fost diseminaţi în provincii şi state diferite, ei se recunosc prin aceeaşi limbă, pe când, spre exemplu, italienii sunt fărâmiţaţi în dialecte şi graiuri adesea impenetrabile. De aici puterea uriaşă de asimilare a limbii române în faţa tuturor marilor migraţii, miracolul tăcut despre care vorbea istoricul Gheorghe I. Brătianu. Spre uimirea lui Titu Maiorescu, Eminescu voia să înveţe limba albaneză şi, tocmai în anii cei mai grei, s‑a încumetat să se aventureze în tainele limbii sanscrite, arheică şi aceasta. Spaţiul carpato‑dunărean era, de aceea, pentru Eminescu, matricea Europei împreună cu Grecia. De aici ermetismul, uşor de răstămăcit, dar greu de înţeles, a două afirmaţii ale poetului. Prima: Aici ne aflăm noi românii – limbă cumpenei Universului (însemnare din mss. 2255, 417v). A doua, şi cea mai stranie, o notă de pe fila 8 a mss. 2275 bis: „Eu sunt budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10‑a”.

Dialogul dintre budism şi creştinismul ortodox era, pentru Eminescu, fără a confunda nivelurile de Realitate, tocmai expresia matriceală a indo‑europenismului conservată de românii ştiuţi ca fiind limbă cumpenei universului, între Occident şi Orient, în postura modernă de strat de cultură la gurile Dunării. Condamnat la moarte în propria ţară, trăitor în exil aproape toată viaţa, Vintilă Horia, călătorul spre centrele Pământului, a înţeles această realitate eminesciană insondabilă atât în hăituitul roman Dumnezeu s‑a născut în exil, cât şi în chemarea manolică a condiţiei sale de ţăran de la Dunăre, arheul‑matrice condamnat să fie român şi a cărui întrupare s‑a numit Eminescu: „Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului”[3]. Altfel spus, Eminescu însuşi ne‑a fost trimis spre a fi limbă cumpenei universului românesc. Tocmai asta se străduiesc să distrugă, astăzi, românii rătăciţi prin neantul valah.

De ce copilul Mihail şi nu altul din familia Eminovicilor sau din partea locului?

Fiindcă în acel copil Dumnezeu a aruncat, sub imperiul hazardului, cum le place modernilor să creadă, arheul/sămânţa geniului. Eminescu o numeşte, în Împărat şi proletar, „zvârlire hazardată”. Este vorba despre un suprem dar/har, dar şi despre crucificare. Eminescu a ştiut de timpuriu care‑i este destinul şi l‑a urmat fără „greşeală”. Unul dintre bătrânii Ipoteştilor, spune legenda, a recunoscut în micul Mihail un copil năzdrăvan. Viitorul poet ştia însă că duhul pe care‑l poartă în sine nu îi aparţine, ci, cum va spune mai târziu Carl Gustav Jung, inconştientului colectiv, unui întreg popor. Ce altceva poate însemna enigmatica mărturie: Dumnezeul geniului m‑a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar? Până la moarte Eminescu n‑a încetat să se mire privitor la minunea că într‑o „mână de pământ” se ascunde puterea geniului: „Cât geniu, câtă putere – într‑o mână de pământ” (Memento mori). Dar poetul mai ştia că nu o stea i‑a vestit venirea pe lume, că, spre deosebire de Iisus, Dumnezeul întrupat, coborât la condiţia umană, şi spre deosebire de ceilalţi oameni, geniul său nu are o stea, el, ca om, fiind o greşeală a universului, ca feciorul de împărat fără de stea, precum îl conturează în poemul omonim. De aici concluzia consemnată pe fila 56 a manuscrisului 2275 bis, privitor la geniu: El n‑are moarte, dar n‑are nici noroc. Norocul e al celor care au o stea. Geniul, urmând adevărul („Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de‑a privi în faţă, ş‑a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”[4]), este aruncat pe dealul Golgotei, iar Eminescu a trăit imitatio Christi până la capăt, începând chiar de la vârsta hristică de 33 de ani. Despre cei şase ani golgotici ai existenţei lui Eminescu există, astăzi, o întreagă literatură, din păcate şi multă maculatură execrabilă, pariind pe senzaţional şi minciună. Spre deosebire de falşii eminescologi, Eminescu n‑a învinuit pe nimeni de cele trăite şi suferite. I‑a iertat pe toţi, prieteni şi duşmani, pentru că ştia că nu ştiu ce fac. Cum să ne explicăm că, în ciuda unei existenţe de infern, de nedreptăţi ontice (cum ar spune Vasile Dem. Zamfirescu), Alexandru Vlahuţă a putut salva de la uitare acest ultim catren extraordinar:

Atâta cer, atâta aur
Şi‑atâtea lucruri sfinte
Peste ’ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!
Copilul Mihail a fost ales să spargă zidul limitării umane, de la acel timp, prin profundă cunoaştere?

Asta am şi spus ceva mai înainte. Acesta este destinul unui adevărat geniu, să spargă toate zidurile ignoranţei şi prejudecăţilor care pietrifică pe oameni fie în sclavi, fie în împăraţi, cum spune el în cel mai răstălmăcit poem pe care ni l‑a dăruit: Împărat şi proletar. A sparge limitele umane, în viziunea lui Eminescu, înseamnă a te încerca. Există o întreagă filosofie, complementată estetic, la poetul nostru, ceea ce eu numesc ontoestetică. Ceea ce la Schopenhauer şi la urmaşul său Nietzsche, contemporanul lui Eminescu, înseamnă voinţă de a trăi şi voinţă de putere, se transfigurează, la Eminescu, în voinţă de creaţie, pe care el o numeşte încercare, în sensul de a te înscrie în linia cercului cel mare al lumii: în‑cerc‑are. Încercarea este ieşire din cercul strâmt recuzat în finalul Luceafărului. Aceasta este chiar natura umană cea mai înaltă, aşa cum a conceput‑o Dumnezeu: „În orice om o lume îşi face încercarea”, zice Eminescu, în Împărat şi proletar, iar în însemnările din Fragmentarium: „În fiecare om se încearcă spiritul universului”. Omul, de aceea, e facere eternă, zice el în altă parte. Numai că în majoritatea covârşitoare a oamenilor „Bătrânul Demiurgos se opinteşte‑n van;”:

Al lumii‑ntregul sâmbur, dorinţa‑i şi mărirea,
În inima oricărui i‑ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu‑n înflorire
În orice floare‑ncearcă întreagă a sa fire,
Ci‑n calea de‑a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu‑mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare‑a mizeriei lui faţă –
Faţa – căci înţelesul i‑acelaşi la toţi dat.

Opintirea în van a Demiurgului se datorează incapacităţii omului de a se elibera de voinţa oarbă de a trăi, de egoismul funciar, căzând în ceea ce Noica a numit devenire întru devenire, abandonând devenirea întru fiinţă care este esenţa încercării. De aceea, geniul este în lume o raritate, un surprinzător „accident” sau o „greşeală” inexplicabilă a universului, ca şi în cosmogonia întrevăzută de bătrânul Dascăl din Scrisoarea I. Sau, în imaginea din urmă a geniului, comparabilă, surprinzător, cu naşterea universului: „Nimărui din voi să nu‑i abată cumva prin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin, geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştim zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo suntem toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis, (î)l putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri, dobitoacelor”[5]. Iată de ce încercarea este suprema menire a geniului, echivalentul muncii, în plan social. De aceea, va trebui să reconsiderăm concepţia despre muncă din filosofia practică eminesciană.

Prin urmare, cum se poate împăca genialitatea, care nu este totuşi un „accident genetic”, cu acel har divin înscris, ca şi alte daruri, în matricea nativă şi care se pun în valoare prin relaţionarea profundă a TOTUMULUI? Ce reprezintă acest TOTUM?

Acest totum, cum îi spuneţi dumneavoastră, e posibil între hazard/„greşeală” şi har divin prin ceva care scapă raţiunii. De aceea, genialitatea este o enigmă pe care numai cunoaşterea dogmatică (adică, opusul dogmatismului) o poate pătrunde dincolo de facilul mecanism al logicii binare. Eminescu ştia asta, căci gândea în ecuaţia antitezelor împăcate, opuse „antitezelor monstruoase”, cum tot el le‑a numit. Totum‑ul la care faceţi trimitere este al antitezelor împăcate, prefigurând antitezele transfigurate din filosofia lui Lucian Blaga. A doua revoluţie cuantică actuală vorbeşte de cunoaşterea holistică. Or, Eminescu gândea holistic, într‑un mod antihegelian. „Vede‑n capăt începutul/ Cine ştie să le‑nveţe”, căci „În prezent le‑avem pe toate” (Glossă). Din punctul de vedere al logicii clasice, ne aflăm în faţa unei „absurdităţi” de felul dogmei Sfintei Treimi.

Note:
[1]  M. Eminescu, Opere, X, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 253.
[2]  Vezi Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, p. 146; v. şi ediţia de la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti, 1996.
[3] Vintilă Horia, Peste o sută de ani, tot Eminescu!, în „Stindardul românilor”, nr. 25‑26, 1989.
[4] M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 126.
[5]  M. Eminescu, op. cit., p. 142.

Elena Condrei în dialog cu Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now