Publicarea unor evocări dedicate lui Ioan‑Aurel Pop reprezintă expresia ridicării istoricului la nivelul de model cultural și social pentru comunitatea academică, prin oficializarea valorii savantului, omului de cultură şi știință istoriografică. Pentru mine, șansa de a aşterne pe hârtie câteva gânduri despre personalitatea complexă a omului și savantului Ioan‑Aurel Pop este extrem de onorantă, căci aceasta înseamnă consemnarea unor evocări despre un model al comunității academice de astăzi, despre un prestigios coleg de facultate, coleg mai apoi sub semnul unui destin universitar şi de cercetare comun, ca profesor universitar și cercetător al Academiei Române.
Cu riscul de a mă abate de la canoanele consacrate, încep prezentarea personalității domnului academician Ioan‑Aurel Pop evocând un episod din propria mea biografie. În anul 1977, alături de colegii mei din anul I ai Facultății de Istorie și Filosofie de la Universitatea Babeș‑Bolyai, culegeam primele referinţe despre profesorii noștri, despre colegii noștri mai mari. Atunci, în primele zile ale începutului de an, aflați în „practică agricolă”, am aflat pentru prima dată despre studentul de la istorie din anul III Ioan‑Aurel Pop, care‑și uimea profesorii prin cunoștințele sale, remarcat, spuneau unii, la bacalaureat de un fost profesor de‑al nostru. Am participat apoi la o ședință a Cercului de Istoriografie și Istorie Medie, unde Ioan‑Aurel Pop a prezentat o comunicare despre cronicile brașovene, cu referire, cred, la Cronica protopopului Vasile. Pentru că atunci urmam și cursul de Istoriografie, despre cronici, cronicari și istorici, pe Ioan‑Aurel Pop l‑am asociat instantaneu cu Ioan Bogdan, marele slavist al istoriografiei noastre de la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea, un mare erudit, poate cel mai important slavist român. Nu greșeam prea mult: amândoi erau brașoveni, amândoi erau medieviști prin excelență, amândoi aparțin familiei istoricilor erudiți, cu deosebirea că unul a fost slavist, iar celălalt, Ioan‑Aurel Pop, un mare latinist. Pentru cei din primul an, prezenți la aceea ședință a cercului de istorie, a fost o experiență relevantă, căci pentru noi se contura modelul studentului de la istorie, dăruit studiului, capabil să discute relaxat cu profesorii, prin opinii personale, prezentate cu eleganţă discursivă, cu rafinament şi cu o gestică elocventă. Ioan‑Aurel Pop devenea de timpuriu liderul unei generații. Prin ținuta sa intelectuală, prin cultura sa impresionantă, prin performanțele sale ca istoric, tânărul student de atunci, președintele Academiei Române de astăzi, a fost modelul unei generații, făcându‑i pe toți să înțeleagă că se poate studia temeinic istoria, trecutul unui neam. Desigur, trebuie să recunoaştem că nu toți s‑au născut cu harul lui, cu talentul lui, cu capacitatea lui de muncă și, mai ales, cu generozitatea lui, virtutea supremă, în fond, a intelectualului cu har şi credinţă.
În anii studenției am aflat că Ioan‑Aurel Pop s‑a născut la Sântioana, în județul Cluj, localitate aflată aproape de Mănăstirea Nicula, vechi loc de pelerinaj și de rugăciune al credincioșilor din Câmpia Transilvaniei, perimetru simbolic al spiritualității din acest spațiu, copilărind la Brașov, orașul din inima României de astăzi, unde a absolvit cu diplomă de merit, ca șef de promoție, celebrul Liceu „Andrei Șaguna”, fondat la mijlocul secolului al XIX‑lea de comunitatea ortodoxă din Brașov, multă vreme considerat „Sionul Românesc”. Prin tradiția locurilor copilăriei și a școlilor absolvite, viitorul academician moștenea, astfel, cele două ramuri distincte şi complementare ale spiritualității transilvane, greco‑catolică și ortodoxă, un aspect al biografiei sale în care am putea afla originea dimensiunii ecumenice a personalității sale, în care se distinge efigia unui franciscan gata oricând să‑și ajute semenii, mai ales pe cei nedreptățiți. Ca student la Facultatea de Istorie și Filosofie am aflat că Ioan‑Aurel Pop a intrat încă din primii ani de studenție, prin studii, articole și recenzii în agora științei și culturii clujene, publicând în revistele de cultură ale Clujului (Echinox, Napoca Universitară) sau în revistele de specialitate (Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie și Studia Universitatis „Babeș‑Bolyai”. Historia).
După patru ani, Ioan‑Aurel Pop a absolvit studiile universitare ca șef de promoție și cetatea universitară a Clujului ar fi trebuit să‑i propună un loc în comunitatea științifică a cercetătorilor din domeniul istoriei. Dar timpurile nu erau dintre cele mai faste pentru oamenii de excepție, istoricul fiind repartizat la Liceul Industrial nr. 6 din Cluj. Parcurgând bibliografia științifică a profesorului Ioan‑Aurel Pop de la începutul anilor ’80, nu ai deloc impresia că domnia-sa nu ar fi fost angajat într‑un institut de cercetări, căci anual publică în revistele de specialitate numeroase studii şi recenzii care îl recomandau ca un veritabil cercetător. După cinci ani de la absolvirea facultății, în 1984, actualul președinte al Academiei Române a fost numit prin concurs asistent la Catedra de Istorie Medie și Istoriografie a Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca. Din anul 1990 totul a intrat sub zodia normalităţii; este lector universitar în 1990, în 1992 conferențiar, în 1996 profesor universitar, dar și visiting professor, ca bursier Fulbright la Universitatea din Pittsburg. Între anii 1991‑1992 și 2003‑2007 Ioan‑Aurel Pop a fost profesor asociat la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, visiting professor la Universitatea din Torino, în 2001 este ales membru corespondent al Academiei Române, la doar 46 de ani, apoi, în anul 2010, la doar 55 de ani, este ales membru titular, fiind atunci cel mai tânăr membru al înaltului for de știință și cultură al țării.
Treptat, cariera universitară, în care propune cursuri de istoria medie a României, de istoria Transilvaniei, paleografie latină, heraldică, genealogie, istoria națiunii române, dar şi universul său cultural de amplă cuprindere în domeniul istoriei îl recomandă pentru importante misiuni diplomatice în străinătate. Între anii 1994 și 1995 Ioan‑Aurel Pop este director al Centrului Cultural Român de la New York, între anii 2003 și 2007 ocupă postul de director al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistă din Veneția. De asemenea, în anul 1993 este numit director al Centrului de Studii Transilvane, instituție creată în 1942, în perioada grea a războiului și a refugiului Universității din Cluj la Sibiu. Desfiinţat de regimul comunist, Centrul de Studii Transilvane a fost reîntemeiat în anul 1991. De la reînființarea lui și până în prezent, Centrul de Studii Transilvane s‑a impus ca o instituție de cercetare prestigioasă a Academiei Române, prin sute de studii și cărți prin care au fost reconstituite capitole relevante din trecutul Transilvaniei (națiunea ca geneză și manifestare, demografie istorică, rolul bisericii, regimul comunist, minoritățile naționale, cultura și elita transilvană ș.a.).
Performanțele instituționale și notorietatea științifică îl recomandă în anul 2012 pe academicianul Ioan‑Aurel Pop pentru înalta funcție de rector al Universității Babeș‑Bolyai. Se spune că universitățile reprezintă „năzuința omului spre întreg”, fiind spații privilegiate ale comunităților umane. Prin urmare, în secolul nostru, al XXI‑lea, când miza universității devine una capitală pentru viitorul statelor şi regiunilor, investirea lor cu personalități marcante, responsabile a devenit prioritară. Într‑o perioadă marcată de numeroase reforme la nivelul învățământului superior, de o „pragmatizare” a cunoștințelor și a educației și de o minimalizare a idealurilor educaționale umaniste, iluministe, marcate de modelul humboldian, rectorul Universității Babeș-Bolyai de atunci propunea o viziune nuanțată asupra sistemului superior de învățământ. Experiența dobândită în universitățile americane și din Europa de Vest, dar și tradiția propriului nostru ideal de învăţământ îi configura o concepție umanistă, cu o pedagogie universitară adecvată culturii educaționale actuale, construită pe comunicare, cu o relație mult mai relaxată între profesor și student, în care să dispară constrângerile şi rigorile formaliste. În privința idealului universitar, fără să respingă importanța ierarhiilor și a clasamentelor, cu care se operează tot mai mult, până la fetișizarea lor, rectorul Universităţii Babeș‑Bolyai a dovedit prin discurs, idei şi acţiune că nu împărtășea rolul strict utilitar al învățământului, căci dinamica şi reprezentarea de tip statistic a educaţiei nu pot furniza soluții pe termen lung, în detrimentul valorilor morale, al nevoii permanente de sens, de legitimare metafizică, de formare a unor cetățeni responsabili, care împărtășesc, ilustrează şi apără valorile democrației.
Domnul academician Ioan‑Aurel Pop demonstrează în modul cel mai elocvent faptul că instituțiile se validează prin valoarea elitelor conducătoare. Performanțele domniei-sale ca manager al institutelor culturale de la New York și Veneția, ca director al Centrului de Studii Transilvane, ca rector al Universității Babeș‑Bolyai și ca președinte al Academiei Române ar fi suficiente argumente pentru a‑l așeza în rândul personalităților contemporaneităţii. Profesorul Ioan‑Aurel Pop este una dintre cele mai autoritare voci ale istoriografiei noastre, autor al unei opere impresionante, cuprinzând peste 700 de titluri de articole, studii, cărți, volume colective, sinteze și tratate de istorie, sute de conferințe, susținute în țară și străinătate. De fapt, opera domniei-sale a reprezentat suportul științific și cultural care l‑a recomandat de fiecare dată pentru importantele şi prestigioasele responsabilități manageriale pe care le‑a avut de‑a lungul timpului.
Istoricul Ioan‑Aurel Pop este, ca specialist, un medievist, unul dintre foarte puținii medieviști români autentici, cunoscător al izvoarelor și, mai ales, al limbii izvoarelor istoriografice. Pe lângă limbile franceză, engleză, italiană, germană, maghiară, istoricul Ioan‑Aurel Pop cunoaște foarte bine latina medievală, paleografia latină, paleografia chirilică, ceea ce‑i permite să studieze în mod direct, nemediat, izvoarele istoriei medievale. Unul dintre marii noştri latiniști, profesorul Sigismund Jako, membru de onoare al Academiei Române și membru onorific al Academiei Ungare de Științe, mărturisea de multe ori la Budapesta că Ioan‑Aurel Pop a fost cel mai strălucit student al său, cel mai bun latinist pe care l‑a îndrumat.
Cercetările istoriei Evului Mediu au început, pentru Ioan‑Aurel Pop, cu istoria cronicilor din Șcheii Brașovului, în secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, cel mai important centru al spiritualității ortodoxe transilvane. Acesta este un subiect asupra căruia istoricul a revenit în mod constant, realizând lucrarea monografică Contribuții la istoria culturii românești (cronicile brașovene din secolele XVII‑XVIII), în care a reliefat atât nivelul cultural al societății transilvane din secolul al XVIII‑lea, cât și valoarea cronicilor, considerând că o parte dintre cărturarii Brașovului, cu toate că sunt purtătorii unei mentalități medievale târzii, pot fi consideraţi cu adevărat precursori ai luminismului românesc.
Au urmat apoi cercetările consacrate Evului Mediu, mai ales transilvan. „Transilvania și iar Transilvania” va reprezenta un laitmotiv al preocupărilor științifice, căci Transilvania, „această mică Europă” poartă, cum considera istoricul Ioan‑Aurel Pop, nota unui trecut tumultuos diferit de orice experiență a altei regiuni din Europa. Istoricul a dedicat Transilvaniei sute de studii, bazate pe cele mai recente metode de investigare a trecutului, însușite de istoric și la Institutul Național de Limbi și Civilizație Orientală de la Paris. În anul 1989 Ioan‑Aurel Pop a susținut teza de doctorat Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV‑XVI, avându‑l drept coordonator pe istoricul Ștefan Pascu. Este o amplă monografie despre începuturile Transilvaniei, despre Transilvania românească, înainte ca ea să devină provincie a Regatului Ungariei. Într‑un alt registru tematic al istoriei Transilvaniei s‑au născut alte cărţi importante: Românii și maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval, o carte despre noile realități care s‑au creat în Transilvania după ocuparea ei de Regatul maghiar și privilegierea Bisericii Catolice, care a dus la excluderea nobilimii românești din rândul stărilor, al națiunilor politice, sau Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, cu noi reconstituiri din trecutul Transilvaniei, prin contribuții originale, interpretate în grila metodelor moderne, în care voievodatul este perceput ca parte integrantă a realităților istorice ale Europei medievale. Remarcabilă este şi cartea Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare și excludere, o istorie a bisericii și a românilor aflați la granița celor două arii ale creștinătății, latină și greacă.
Un capitol distinct, rezultat al cercetărilor îndelungate asupra istoriei românilor, coroborate cu consultarea unei bogate bibliografii dedicate formării națiunilor în Europa, l‑a reprezentat cartea Națiunea română medievală. Conceptul de „națiune medievală” a surprins o parte a istoriografiei românești, obișnuită să vorbească despre națiune odată cu secolele al XVIII‑lea și al XIX‑lea. Însă, în Vest, numeroși istorici operau cu conceptul de „națiune medievală”, printre aceştia Bernard Guenée, Johan Huizinga, M. Handelsmann, Michel Mollat și, la noi, Șerban Papacostea. Istoriografia noastră folosea conceptul de „conștiință de neam” pentru a defini solidaritățile etnice și religioase din Evul Mediu, un termen intraductibil în alte limbi. Istoricul Ioan‑Aurel Pop are, aşadar, o viziune integratoare a istoriei românilor; el nu neagă faptul că națiunile moderne s‑au născut în secolele XIX‑XX, cu precizarea, importantă, că ele nu s‑au născut din neant. Cu toate că identitățile naționale se schimbă și evoluează, ele se bazează pe simbioză, națiunile de astăzi fiind, cum nota Stuart Hall, doar o parte a „poveștii care o spunem noi despre noi înșine pentru a ști cine suntem”. Carte cu substrat polemic, atât față de vechea istoriografie, cât și față de noile apariții editoriale de după 1989, a stârnit și ea la rândul ei polemici, cordiale mai mult, așa cum se poartă peste tot în Europa. Eric Hobsbawm afirma că „națiunea este un nou‑venit recent în istoria omenirii”, în timp ce Adrian Hastings crede că „formarea națiunilor și a naționalismului nu are nimic de‑a face cu modernitatea”.
O altă carte a istoricului clujean, Istoria și miturile, apărută într‑o nouă ediție sub titlul Istoria, adevărurile și miturile, reprezintă una dintre cele mai profunde analize asupra scrisului istoric, investigând complexa și delicata problemă a legăturii dintre mituri și realitățile din spațiul românesc, a ceea ce înseamnă istoria ca reprezentare în conștiința românilor. În mod similar, cartea Silviu Dragomir și dosarul Diplomei cavalerilor ioaniți examinează o ficțiune creată de iezuiți, transmisă apoi prin tratate de istorie și manuale, despre presupusele voievodate ale lui Seneslau, Litovoi, Ioan și Farcaș, sau ale altor voievozi, cu alt nume. Mit și realitate? Mit sau realitate?
Opera academicianului Ioan‑Aurel Pop este impresionantă, iar încercarea noastră de a o rezuma în câteva pagini are alura unei aventuri. În primul rând, e vorba de peste 70 de cărți, ca unic autor, sau în colaborare, volume coordonate, din care amintim Tratatul de Istorie a României, vol. III, Istoria Românilor (compendiu), în colaborare cu Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, în trei volume, realizată cu regretații istorici Thomas Nägler și Magyari András, indiscutabil sinteza reprezentativă a istoriografiei transilvane asupra istoriei Transilvaniei, volumul (în colaborare) 200 de ani din istoria românilor dintre Prut și Nistru, apoi Istoria Transilvaniei, în colaborare cu Ioan Bolovan, Originile medievale ale civilizației românești moderne, Istoria ilustrată a României, Hunedoreștii. O familie europeană, Din mâinile valahilor schismatici. Românii și puterea în regatul ungariei medievale (sec. XIII), Centenarul Marii Uniri și multe, multe sinteze, ediții abreviate pentru cititorii străini, în limbile engleză, franceză, italiană, rusă etc., publicate pentru a face cunoscută istoria românilor în cercurile intelectuale din Occident.
În calitate de coleg de generație cu Ioan‑Aurel Pop, cred că o mare parte dintre cărțile istoricului s‑au născut și ca răspuns intelectual la vremurile prin care a trecut. Fiecare om trăiește și acționează conform lumii din vremea lui, cu dramele, idealurile și speranțele lui, ilustrativă fiind, în această privinţă, vorba expresivă a Ecleziastului: „Căci unde este înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe, are și multă durere…” Desigur, intenţia noastră nu este aceea de a dramatiza în chip patetic, însă istoricul este mai sensibil la lumea prin care trece. De aici, cred, s‑a născut viziunea totalizantă a profesorului Ioan‑Aurel Pop asupra istoriei românilor, reconstituită, însă, pe temeiul unei cunoașteri profunde a surselor, multe culese personal din arhivele străine (Budapesta, Viena, Veneția etc.). Dacă nu s‑ar proceda astfel, prin studiul surselor istoriografice, istoria s‑ar transforma în ficțiune, lipsită de orice contact viu cu trecutul. Contribuțiile fundamentale ale operei istoricului Ioan‑Aurel Pop înseamnă, înainte de toate, relevarea trecutului medieval al Transilvaniei din secolele X‑XVI, multă vreme dominat de incertitudini, construit pe ipoteze și pe multă narațiune; integrarea istoriei Transilvaniei în fenomenele istorice ale Europei medievale, reabilitându‑se rolul românilor în istoria voievodatului, demonstrându‑se că și ei au creat istorie; perspectiva identitară a istoriei românilor, realizată prin apelul la metoda comparativă ca instrument al cunoașterii; calitatea stilului, care, trebuie să recunoaștem, ține de talentul şi expresivitatea individuală, eleganța expunerii, a discursului, care facilitează înțelegerea mesajelor și reconstituirea evenimentelor și a fenomenelor istorice.
Ioan‑Aurel Pop a vorbit despre istoria poporului său în țară şi în străinătate, în presă, la televiziune, în conferințe și congrese internaționale, bucurându‑se de aprecierea istoricilor și oamenilor de cultură. Ioan‑Aurel Pop este membru al Comisiei de Istorie a Relațiilor Internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice de la Milano, membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte de la Paris, membru al Institutului pentru Întâlniri Internaționale de la Gorizia (Italia), membru al Ateneo Veneto și al altor numeroase asociații și organizații internaționale, dar şi în boardul numeroaselor reviste, conducând, în România, revista de istorie, cotată ISI, Transylvanian Review.
Altfel, în plan personal, Ioan‑Aurel Pop este un om al veacului în care trăieşte, un model pentru multe generații de istorici, căsătorit cu doamna Amelia Pop, profesoară de matematică, întruchipându‑se astfel o echilibrare a celor două științe, istoria și matematica, are o fiică, Anca, economistă, și o nepoată, este un om elegant, modern, plăcut şi rafinat ca prezență publică, un om bun și generos. Dante spunea că „aristocrația este pretutindeni unde este virtute, dar virtutea nu este pretutindeni unde este aristocrație”. În virtutea acestei reprezentări a valorilor, Ioan‑Aurel Pop este un aristocrat al spiritului, închipuind idealul atemporal de civilizație, cu convingerea fermă că civilizația, potrivit lui Goethe, este un permanent exercițiu al respectului; al respectului față de divinitate, față de pământ, față de semenii noștri și, astfel, față de propria noastră demnitate.
Cornel Sigmirean
