Contemporanul » Modele » Vasile Muscă: Cum se învaţă lecţia gândirii

Vasile Muscă: Cum se învaţă lecţia gândirii

Libertatea nu se dă pur şi simplu, ea cere totdeauna şi curaj. Este unul dintre cuvintele de ordine ale iluminismului: Ai curaj şi slujeşte-⁠te de inteligenţa proprie! Aceasta este, deci,
deviza luminării.

Unul dintre topos-⁠urile cele mai solicitate din istoria culturii europene este acela al rolului conducător al Maestrului spiritual. Tema cunoaşte, desigur, o răspândire cu mult mai largă, fiind universală. O exemplificare găsim la primele începuturi ale culturii europene moderne, în Divina comedie a lui Dante. Spre a nu se rătăci în pădurea care simbolizează scolastica medievală, pe nişte cărări înfundate ce nu duc nicăieri – Holzwege care nu ajung la nici un luminiş (Lichtung), cum ar zice Heidegger – tânărul doritor de cunoaştere are nevoie de o călăuză spirituală, pe care Dante o găseşte în persoana marelui poet latin, Vergiliu – „mare faclă-⁠n veci pe-⁠al artei drum” (Infernul – Cântul I). Dante i se adresează Maestrului său spiritual – „Tu duca, tu segnor, e tu maestro”. În traducerea lui G. Coşbuc – „Părinte-⁠mi eşti, maestru-⁠mi eşti,/ tu singur, eşti acel ce-⁠a dat o viaţă/ frumosului meu stil ce-⁠mi e mândrie.” Vergiliu acceptă provocarea de a fi „maestru spiritual” – „Spre-⁠a ta scăpare, cred şi judec, deci/ să-⁠ţi fiu conducător şi te voi scoate/ de-⁠aici, făcând prin loc etern să treci.” De la Dante încoace numărul unor asemenea exemple a sporit cu mult în cultura europeană, ilustrată de cazuri celebre din literatura şi filosofia occidentală. Un asemenea pact între un Maestru spiritual şi un discipol explică toate întreprinderile de anvergură ale culturii europene.

Topos-⁠ul amintit este implicat în cazul lecţiei atât de preţioase, dar şi de pretenţioase a gândirii, lecţia cea mai dificilă de predat pentru un profesor şi de învăţat pentru un elev. Gândirea constituie adevăratul scop al învăţământului filosofic, o spunea deja Kant în Înştiinţare privind programul prelegerilor sale din semestrul de iarnă al anului 1765-⁠1766 (Nachricht von der Einrichtung seiner Vorlesungen in dem Winterhalbenjahre von 1765-⁠1766) (publicat în volumul II Vorkritische Schriften din ediţia E. Cassirer din Kants Werke). „Pe scurt – scrie Kant – trebuie să se înveţe nu gânduri, ci gândirea” (Kurz, er soll nicht Gedanken, sondern denkelernen), iar această procedură de învăţare este pretinsă chiar „de natura proprie filosofiei („Eine solche Lehrart erfrdert die der Weltweisheit eigene Natur”). Nu altceva, în esenţă diferit de Kant, va spune la noi Constantin Noica – „De unde – se întreba acesta – ideea că filosofia te învaţă adevărul. Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului.” (Jurnalul filosofic)

Gândirea nu se poate învăţa decât într-⁠o experienţă specială de „frecventare interumană (expresia îi aparţine lui Y. Bres în minunata sa carte Psihologia lui Platon, tradusă şi în româneşte la Humanitas, Bucureşti, 2000), un exerciţiu de gândire în comun, în care asociază un profesor şi un elev. Ceea ce profesorul poate oferi este înainte de toate un model de a gândi pe viu, în concret, care se desfăşoară în prezenţa învăţăcelului. Desigur, relaţia aceasta care se constituie între profesor şi elev nu poate fi una de simplă imitaţie: elevul încearcă să facă la proporţia sa ceea ce a văzut că profesorul său a realizat la altă scară. În Critica raţiunii pure, Kant atrăgea atenţia că „facultatea de imitaţie nu este o facultate creatoare”. şi, la urma urmei ea întinde elevului doar o capcană. În definiţia dată iluminismului în lucrarea sa din 1783 – Răspuns la întrebarea: Ce este luminarea?, Kant va arăta că adevărata miză a punerii problemei de către luminism este să gândeşti cu propriul tău cap şi nu prin delegaţie, cu al altuia. Şi cum raţiunea a fost distribuită între oameni pe baze egalitariste, cum credea aceasta deja Descartes, a te folosi de ea, adică a gândi nu constituie decât un act al voinţei libere. Dar libertatea nu se dă pur şi simplu, ea cere totdeauna şi curaj. Este unul dintre cuvintele de ordine ale iluminismului: „Ai curaj şi slujeşte-⁠te de inteligenţa proprie! Aceasta este, deci, deviza luminării”.

În concepţia lui Kant în epoca sa, filosofia se află în situaţia de a nu fi încă desăvârşită. De fapt, la drept vorbind, ea încă nici nu există în sensul în care putem afirma aceasta despre celelalte ştiinţe – geometrie, fizică, matematică sau chiar istorie. Aici, totul este rezumat şi cuprins într-⁠o singură carte fundamentală (Euclid, Newton, sau Polybius în istorie). În filosofie, situaţia se înfăţişează cu totul altfel; pe „câmpul de luptă al metafizicii”, cum spune Kant, nu s-⁠a putut ridica, deocamdată, nici o construcţie de acest fel. Nefiind pe deplin împlinită, filosofia nici nu poate fi învăţată. Ea pur şi simplu nu există şi nu poate fi învăţată. Se poate învăţa doar filosofarea (philosophieren) ca exerciţiu al raţiunii în aplicarea sa liberă, iar nu ca prilej de imitaţie mecanică. Filosoful trebuie să fie un gânditor independent care „să-⁠şi aplice în mod liber raţiunea, iar nu ca pe un simplu mijloc de imitaţie, ca să-⁠i zicem aşa, mecanic.” Din asemenea premise atât de clar formulate de către Kant concluzia se impune necessario sequitur – „dintre toate ştiinţele raţionale (a priori) numai matematica singură poate fi învăţată, dar niciodată filosofia (decât doar istoric), ci în ce priveşte raţiunea, nu se poate învăţa decât cel mult a filosofa… filosofia este o simplă Idee despre o ştiinţă posibilă, care nu este dată nicăieri in concreto, de care însă căutăm să ne apropiem pe diferite căi, atâta timp până când descoperim singura potecă.”

Aceasta, a învăţa filosofarea, a gândi filosofic, este şi sarcina pe care trebuie să şi-⁠o asume şi şcoala în care nu se învaţă nimic a lui Constantin Noica. Ea constituie locul privilegiat în care se învaţă, de preferinţă, gândirea. În anii îndelungaţi de teroare exercitată asupra gândirii libere din perioada comunismului, generaţiile succesive care l-⁠au frecventat pe Noica au făcut-⁠o pentru a învăţa de la el ce înseamnă a gândi. A recunoscut aceasta pentru toţi discipolul său preferat, Gabriel Liiceanu – „Să înveţi să gândeşti. Acesta este lucrul pe care am sperat să-⁠l învăţ de la Constantin Noica.”

***

În tradiţia cultural-⁠pedagogică europeană a învăţa gândirea implică acel topos obligatoriu de care am vorbit la început: prezenţa şi conducerea de către un maestru de gândire – maître a penser – care să deschidă în faţa elevului său misterele artei de a gândi. Relaţia dintre profesor şi elev trebuie gândită în termenii mobilităţii. Misiunea cea mai înaltă a profesorului este de a-⁠şi trimite elevul dincolo de punctul pe care l-⁠a atins el însuşi ca profesor în dezvoltarea sa. A-⁠ţi depăşi profesorul constituie imperativul cel mai preţios căruia trebuie să i se conformeze şcoala ideală. „Un învăţător – observa Nietzsche – e răsplătit prost când rămâi pentru totdeauna doar învăţăcelul lui. Şi de ce nu vreţi voi să-⁠mi smulgeţi cununa.” Adevăratul profesor, cel de vocaţie, nu este acela care îşi instalează comod elevul, într-⁠un punct mort în care dezvoltarea acestuia s-⁠a blocat; rolul său este de a cerceta (în asociere cu elevul său) motive mereu noi pentru a înainta pe căile cunoaşterii.

Rostul şcolii este de a-⁠l ridica pe elev deasupra ei şi de a-⁠l trimite mai departe într-⁠un program, în principiu infinit al formării de sine. Dar aceasta nu înseamnă că între discipoli adunaţi în jurul Maestrului nu se află şi mulţi sortiţi să rămână discipoli pentru totdeauna. Condiţia lor o deplânge Kant – „mulţi discipoli şi la toţi care nu văd niciodată dincolo de şcoală şi rămân toată viaţa lor discipoli.”

***

În perioada de timp cuprinsă între cele două războaie mondiale pentru a învăţa filosofie cei mai mulţi tineri români mergeau mai ales în Germania. Fie pe lângă Martin Heidegger la Freiburg im Breisgau; aici s-⁠a adunat un grup de tineri români (C. Noica, Al. Dragomir, O. Vuia, W. Biemel) pe care Heidegger îi răsfăţa cu numele – „die Lateiner”. Fie îl urmau pe celălalt mare profesor al epocii, Nicolai Hartmann la Universitatea din Berlin. Fie îl audiau la Universitatea din Jena pe Rodolf Eucken (laureat Nobel).

Ideea este de a găsi un gânditor consacrat, dispus să gândească într-⁠o relaţie de colaborare cu un elev, pe care şi-⁠l recunoaşte drept discipol al său, iar acesta să-⁠l frecventeze direct sau chiar indirect prin mijlocirea operei. Printr-⁠un asemenea contact cu personalitatea vie, sau prin substitutul acesteia în operă, se poate învăţa gândirea. Această ofertă nu se realizează printr-⁠o simplă imitare – am văzut respinsă categoric de Kant – ci doar într-⁠o colaborare activă pe care Heidegger o numea potrivit „gândirea împreună” – mit denken.

„Gândirea împreună” a avut nişte precursori în reprezentanţii primului val al romantismului german, cei care au format şcoala de la Jena. Aceştia au promovat sub numele de sym-⁠philosophia o formulă proprie a filosofării în comun. Ea urma să strângă armonios, într-⁠o sinteză, gândirea unor personalităţi spirituale deosebite, chiar opuse, în cadrul unei concepţii elaborate în comun. Produsul cel mai cunoscut al unei asemenea gândiri în comun a fraţilor Schlegel (Friedrich şi August Wilhelm), Fr. Schleiermacher şi Novalis îl reprezintă celebrele Fragmente Athenaum, un veritabil manifest al şcolii romantice. Toţi aceştia legau convingerea lor într-⁠un viitor mai bun de perspectivele superioare pe care le deschide în faţa omenirii symphilosophia. Vedeau în aceasta instrumentul unei adevărate revoluţii intelectuale care urma să schimbe lumea în conformitate cu idealurile de viaţă împărtăşite de romantici. În fragmentul 125 autorul (autorii) scriu – „Probabil că va începe o cu totul nouă epocă a ştiinţelor şi artelor dacă symfilosofia şi sympoezia o să devină atât de generale şi de interioare, încât nu vor mai conta ca rarităţi, dacă se va da naştere unor opere comune ale unor personalităţi care se completează reciproc. Adesea apare la suprafaţă ideea că două spirite pot de fapt, să-⁠şi aparţină ca jumătăţi separate ale aceluiaşi întreg şi numai legate împreună sunt tot ceea ce ele pot fi.”

Promotorii sym-⁠filosofiei erau convinşi că prin disponibilităţile acesteia vor putea depăşi situaţia pe care Kant o socotea ca fiind cea mai dificilă, ce stă în calea stabilirii unei „păci filosofice” durabile care să suspende divergenţele de gândire existente între filosofi şi şcolile filosofice, conciliind individualităţi diferite într-⁠o comunitate armonioasă de gândire. Un corespondent al păcii eterne Kant o preconiza în plan politic între state. Cred că acesta era şi mesajul de gândire pe care, în anii aceia de după război, Noica dorea să-⁠l realizeze în cadrul şcolii sale în care nu se învăţa nimic: o pace a gândirii care să pună capăt prin serviciile unei gândiri în comun, mit-⁠denken-⁠un heideggerian, ce şterge contradicţiile individualităţilor subiective.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest