Contemporanul » Modele » Cultul prieteniei

Cultul prieteniei

Totul ia o întorsătură neaşteptată când descoperi grădina şi cerul dinlăuntru. Din acel punct viaţa devine ceea ce a fost dintotdeauna: o poveste de care nu încetezi să te bucuri, redescoperind-⁠o mereu din alt unghi

Ce a fost Napoleon în exterior,
e fiecare artist în interior.
Rainer Maria Rilke

Ori de câte ori în actualitatea-⁠mi sufletească revine gândul la prietenia fără reproş, prima realitate spre care mă sucesc e mitul lui Ghilgameş – regele cetăţii Uruk – şi al prietenului său, Enghidu, cu care neînfricatul erou obişnuia – între alte îndeletniciri – să vâneze lei. Interesant e că cei doi mari bărbaţi au fost aduşi faţă în faţă de război, luptă, discordie, dispărute ca printr-⁠un miracol şi retopite instantaneu la temeliile unui univers benign. Prietenia dintre cei doi era atât de puternică, atât de intensă şi atât de frumoasă, încât părea de nezdruncinat. Fără să-⁠şi fi propus aceşti bărbaţi legendari, relaţia lor a făcut-⁠o geloasă, între alte divinităţi, pe zeiţa Iştar, spiritul proteguitor al Uruk-⁠ului. Respinsă neprotocolar – cu brutalitate, aproape! – de Ghilgameş, frumoasa zeiţă îi desparte pe cei doi, smulgându-⁠l vieţii pe Enghidu şi lăsându-⁠l singur pe lume pe Ghilgameş. Ulterior, trecând prin furcile caudine ale examenului care l-⁠ar fi propulsat printre nemuritori, neconsolatul erou rămas fără prietenul său ratează. De vreme ce mitul acestor suflete gemene atinge şi aripa acestui mileniu, zdruncinat la temelii de religia confortului – şi de alte ideologii la suprafaţă puternice până în clipa în care, după un scurtcircuit, aidoma şarpelui ouoroborus, îşi vor sfâşia coada –, flacăra acelei prietenii cred că a învins, totuşi, cuprinzând în esenţele-⁠i eterne şi lumina, şi despărţirea, şi farmecul, şi curajul, şi fidelitatea, precum şi alte virtuţi ce strălucesc în albia unei relaţii de iubire, lunecate în prietenie – agape – şi găsindu-⁠şi locul în panteonul cuplurilor spirituale de nedespărţit, din a căror aură ne adăpăm sufletele ca şi cum ne-⁠am afla în faţa unei fântâni plină ochi cu apă miraculoasă: apa vie. Apa dotată cu forţa de a dărui Viaţă, adică de a creşte, de a potenţa viul, materia aceea de extracţie nedefinită, care fortifică, înmulţind lumina din straniul nostru for lăuntric, de neprins în definiţii, dicţionare, ţarcuri, enciclopedii sau rame.

Noţiunea de prietenie mă duce cu gândul la Iisus, care se îndreaptă spre Ierusalim şi, odată ajuns în templu după ce discută în Galileea cu cei zece leproşi, exclamă: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea; din sufletul celui care crede în mine vor curge izvoare de apă vie!” Din acea apă vie a duhului iisusiac îşi potolesc setea, îna­intea tuturor, cei doisprezece apostoli, prieteni aleşi pe sprânceană de Învăţătorul desăvârşit, care i-⁠a preferat pe ei, neştiutorii şi nepervertiţii, învăţaţilor Templului, fiindcă, spre deosebire de aceştia, ei, ucenicii încercaţi, se aflau în posesia câtorva calităţi: 1. Aveau inima trează şi curată; 2. Aveau noroc şi erau pregătiţi pentru acel noroc; 3. Se aflau la planete distanţă de suficienţă; prin urmare, ştiau să asculte, fără să întrerupă Învăţătorul!; 4. Erau în posesia artei de a tăcea şi de a vorbi cât se cuvine; 5. Erau smeriţi şi, deci – nu în ultimul rând –, erau pregătiţi pentru şansa de a-⁠I disipa pildele printre oameni. În plus, ucenicii se aflau în posesia unei calităţi extrem de rare, de obicei, rău înţelese şi lesne de trecut cu vederea: candoarea. E o calitate a calităţilor aceasta! Da, ei se bucurau de acest dar superior, de această calitate rară, de care se bucură, adesea, fără să o conştientizeze şi fără să ştie ce înseamnă, copiii, sfinţii, unii poeţi şi unii artişti. Dar confundat de unii indivizi, fie limitaţi – ezit să spun proşti, fiindcă, în pofida aparenţelor şi a prejudecăţilor, prostia e ultrarară! –, fie din cale afară de grăbiţi. De fapt, persoanele din cea de-⁠a doua categorie, riguros vorbind, fac, şi ei, parte din cea dintâi, pripa – molima mileniului al treilea – fiind o limită majoră, ca şi scuza invocată frecvent: lipsa de timp, care e un tertip sau o formă a laşităţii, un gen de comoditate sau mai puţin decât o evaziune.

Prietenia este, fără îndoială, un izvor de apă vie, balsam, panaceu, liman, boltă a împlinirii unor suflete pereche, prilej de a te contempla – precum într-⁠o oglindă vie, locvace – în celălalt, în care se întâmplă, uneori-⁠adeseori, să te recunoşti, să te regăseşti şi, cu un dram de noroc, să te pierzi. E ca într-⁠o relaţie de iubire, aproape. Din ce pricini degetele mele au eliberat prin tastatura laptopului acest aproape, însemnând cu acest cuvânt albul fără pată al filei? Probabil, una dintre diferenţele existente între prietenie şi iubire este intensitatea… Deşi, e adevărat, văduvită de intensitatea existentă într-⁠o relaţie de iubire, prietenia e şi o formă a iubirii, expresie a simpatiei constante nutrite faţă de cineva care gândeşte, simte, există sub aripa unor afinităţi elective, în al căror văzduh vă recunoaşteţi, din care vă hrăniţi reciproc, dăruindu-⁠vă unul altuia. Prietenia ca formă de vampirism candid. Prietenia ca prilej mărturisit de a însoţi şi de a te lăsa însoţit de cineva croit, în esenţă, după chipul şi asemănarea ta. Nu degeaba se spune despre un cuplu spiritual: e ca şi când Zeul şi-⁠a lăsat aripa peste amândoi sau e ca şi cum ar fi locuiţi de acelaşi suflet ş.a.m.d.

– Vrei să fim prieteni?

Iată o întrebare neauzită niciodată de mine pe parcursul a peste o jumătate de secol, cu o excepţie ce-⁠şi etala splendorile şi farmecul sub ochii mei, crescuţi, în acele clipite, din mama uimirilor. Întrebarea s-⁠a rostogolit abrupt, ca o avalanşă, din gura frumos desenată a unui înger de nici patru ani, nepotul meu Semion Matei. Adusă ex abrupto în faţa unei realităţi neaşteptate – îl aveam în faţa ochilor pe nepotul meu şi, evident, în relaţia mea cu el eram departe de noţiunea adusă de puiul de om în matca acelei zile –, îmi recunosc sfiala de a mă fi adunat instantaneu din timpul al doilea, cel al ezitării, căci am replicat ceva în genul oricum, suntem prieteni. Readusă, într-⁠un alt context, în peisajul unei zile de august, cu un soare căzut pe gânduri – luasem vizele de la Consulatul Republicii Populare Chineze în România şi, fiind ziua Adormirea Maicii Domnului, eram în drum spre Biserica Sfântul Vasile cel Mare din Calea Victoriei; nepotul meu spunea că „mergem la Doamne-⁠Doamne” – discuţia dintre mine şi Semion Matei pe marginea prieteniei dintre noi doi a luat o cu totul altă întorsătură. Semion Matei se arăta încântat să rămânem prieteni – propunerea, hm, recunosc, îmi aparţine! – până dincolo de moarte; nici mai mult, nici mai puţin. Odată aruncată, mănuşa fusese ridicată cât ar pluti un condor de la un nor curgând spre altul. Profitând de acea încântare, l-⁠am întrebat în ce relaţii e cu Dumnezeu.

Prietenia este, fără îndoială, un izvor de apă vie, balsam, panaceu, liman, boltă a împlinirii unor suflete pereche, prilej de a te contempla – precum într-⁠o oglindă vie, locvace – în celălalt, în care se întâmplă, uneori-⁠adeseori, să te recunoşti, să te regăseşti şi, cu un dram de noroc, să te pierzi. E ca într-⁠o relaţie de iubire, aproape.

– Prieten, îmi comunică sec, abrupt, ghemul de om din faţa mea cu o gravitate aflată peste firea unui pui de om. Era aferat nevoie mare. Din ochii lui mari, expresivi, curgea în blânde cascade o lumină intempestivă. Şi eu, şi fratele meu, Andrei, am rămas gură-⁠cască.

– Ce fel de prieten? întreb prompt, cu aceeaşi gravitate, reprimându-⁠mi sau, mai exact, ascunzându-⁠mi uimirea.

În acea clipă, îngerul din faţa mea de circa trei ani şi jumătate îşi desface larg de tot aripile şi-⁠mi răspunde cu un amestec de gravitate şi bucurie ajunsă în vârf, care-⁠l făcuse să râdă cu gura până la urechi, în timp ce părea că se îneacă, semn că realitatea căscată înlăuntru-⁠i dădea peste margini:
– Cel mai maaare!

Fratele meu, Andrei, care a asistat la scena de pomină, conducând prin traficul capitalei, făcuse ochii cât cepele egiptenilor, asigurându-⁠mă de faptul că niciodată n-⁠au purtat nici o discuţie pe marginea acestui subiect: el, părintele acestei minuni de copil, şi autorul răspunsurilor reproduse de mine adineaori. Simplitatea cu care mi-⁠a vorbit, atunci, un ghem de om despre prietenul lui, Dumnezeu, încântarea râzătoare ce i se citea pe faţă, sufletul irumpt tot în ochi, mă făcuseră să mă regăsesc într-⁠un amestec de tăcere şi uimire.

Dacă ai cultul prieteniei, de bună seamă, în prieten vezi proiecţia Celui după chipul şi asemănarea căruia eşti creat şi tu. Un prieten e ca o carte esenţială, din care citeşti şi la care revii. Ca la o iubire nicicând consumată, mereu reinventată, replămădită, regândită, revisată, renăscută din acea apă vie, invocată de Iisus. O prietenie este, ca şi iubirea, spuneam, travaliu şi dar, în egală măsură, bucurie, patină a „excesului de personalitate”, ca să mă sprijin un piculeţ de eremitul de la Sils. Din ce pricini aducem în actualitatea acestei pagini expresia nietzscheană? Pentru că exclusiv indivizii care au un surplus de suflet sunt apţi de prietenie, exclusiv aceştia au vocaţia prieteniei. Câte prietenii – atâtea poveşti de iubire, arzând la foc domol – la foc de lemn verde – în raza iisusiacului agape.

Cupluri spirituale de prieteni, celebre în istoria culturii române? Eminescu – Caragiale, Eminescu – Creangă, Titu Maiorescu – Eminescu, Noica – Mircea Vulcănescu, Cioran – Noica, prinţesa Martha Bibescu – Marcel Proust, Marin Preda – Cezar Ivănescu, Nichita Stănescu – Nicolae Breban, Matei Călinescu – Nichita Stănescu, Nicolae Breban – Vasile Gorduz, Marin Preda – Eugen Simion, Eugen Simion – Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş – Virgil Nemoianu, Eugen Uricaru – George Bălăiţă, Nicolae Balotă – Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi – Radu Cosaşu, Nicolae Manolescu – Alexandru Ivasiuc, Nicolae Manolescu – Nicolae Breban, Mircea Ivănescu – Mircea Braga, Sergiu Nicolaescu – Ioan Cărmăzan, Lucian Pintilie – Ioan Groşan ş.a. Despre fiecare dintre cuplurile spirituale amintite adineaori s-⁠ar putea scrie detaliat istorii, poveşti vii, reale, aşezate, câteodată, între mit şi legendă, ambele adevărate până în rărunchi, inclusiv în curburile şi pliurile lor pe jumătate reale, pe jumătate născocite, mereu însă admirate, chiar dacă – la o răscruce destinală – unul s-⁠a înstrăinat de celălalt. Prietenia, aburul ei, rămân, înving, farmecă şi cuceresc dincolo de momentul consumului unei relaţii. Ce salvează o prietenie? Intensitatea şi dramul de sublim perpetuate şi răsfrânte în ceilalţi din aura legendei.

Protejate, indiscutabil, de un zeu capricios, deci, imprevizibil, a cărui logică ne scapă, relaţiile de prietenie sunt, uneori-⁠adeseori, la un moment dat, dezechilibrate parcă de acea zeitate năstruşnică. E ca şi cum vasul psihic al unuia dintre cei doi se goleşte de conţinutul vrăjit de altădată, în relaţie apărând fisurile, care cresc, amplificându-⁠se ameninţător. E ca şi când unul dintre cei doi prieteni – se vehiculează şi termenul de partener, neagreat de mine (cum ar suna, oare, pentru urechile noastre următoarea afirmaţie: Titu Maiorescu a fost partenerul lui Eminescu sau Noica a fost partenerul lui Mircea Vulcănescu?!) –, alergând umăr la umăr, brusc, simte că celălalt rămâne în urmă, de parcă ar ezita, de parcă din varii motive n-⁠ar mai reuşi să ţină pasul. E timpul discordiei, care e şi o formă a imposibilităţii de sincronizare, dacă nu un loc gol, smintit, lăsat de lipsa răbdării sau de diminuarea candorii. E timpul reproşurilor. E vremea când relaţia magică de odinioară se pulverizează, praf şi pulbere devine. Cei doi, ajunşi la o răspântie, se despart, optând tacit pentru conservarea lucrurilor frumoase, nobile, şi perpetuarea, transferul acestora într-⁠o altă relaţie de prietenie, în a cărei albie se va lăsa ca o pasăre uriaşă acelaşi noroc, încărcat de acelaşi mister, care va duce de mână doi călători singuratici, pregătiţi să fie ei înşişi, regăsindu-⁠se în celălalt şi livrându-⁠se celuilalt cu sfinţenie, în dorinţa de a aduce, de a exterioriza cât mai mult, cât mai definitiv din surplusul de viaţă vie, candoare, generozitate şi alte calităţi, virtuţi ce-⁠i prisosesc. O prietenie desăvârşită funcţionează conform principiului pascalian al vaselor comunicante. În lipsa unei asemenea risipe salvatoare, riscul e ca prietenul cu duhul prea plin să se pulverizeze în ape, munţi, roze, pământ. Calitatea de a dărui, risipindu-⁠se în cel din preajmă şi desprinzându-⁠se, ca vlăstarul de trunchi, din instinctul de autoconservare. Ca să nu spunem din voinţa oarbă de a fi.

Ca şi iubirea, erosul – heros în greaca veche înseamnă sfânt – prietenia e sfântă. Cine înţelege corect prietenia şi o sărbătoreşte aşijderi se află în posesia geniului de a fi. A te celebra pe tine în celălalt; a te iubi pe tine însuţi în celălalt; a te transcende în celălalt – ce lucrare uimitoare! Dacă ne raportăm la prietenia existentă între artişti şi, mai cu seamă poeţi, atunci să nu uităm o câtime de secundă faptul că „ce a fost Napoleon în exterior, e fiecare artist în interior” şi că „urci peste victorii la fel ca peste trepte”. Rilke, Rainer Maria, căruia îi aparţin aceste apoftegme de extracţie neoromantică, de bună seamă, se referă la treptele din templul lăuntric al fiinţei. Prieten, aşadar, e cel care te livrează, în întregime, pe tine – ţie însuţi, rămânând un imbold pentru a atinge vârfurile fiinţei tale. Prieten e cel care ţine aprinsă înlăuntrul tău flacăra dorului de tine însuţi, dorul de abisurile dinlăuntru. Susţinân­du-⁠te, ajutându-⁠te să ajungi la limanul care eşti tu pentru tine însuţi, el pe sine însuşi se sprijină. Pe măsură ce se sprijină, pe măsură ce vede, simte din viscerele fiinţei sale că ajungi la tine însuţi, el accede, firesc, la sine însuşi. Frământând aluatul fiinţei tale, un prieten îşi frământă, în realitate, aluatul propriei fiinţe. Mă oglindesc, regăsindu-⁠mă în tine, în celălalt, prietenul; deci, sunt, deci, eşti.

Dar cine, Doamne, să se menţină la asemenea altitudini tot timpul? Cine? Cu excepţia zeilor, care se-⁠nfruptă din relaţiile de prietenie ale muritorilor şi intervin când găsesc ei de cuviinţă, lăsându-⁠ne, la un moment dat, mai însinguraţi şi mai puternici, mai înşurubaţi în realitatea substanţială, mai ancoraţi în cerul dinlăuntru, spre care ne-⁠ntoarcem, târziu, în noapte, feţele, rugându-⁠ne să ne regăsim pe noi înşine: aceeaşi, neschimbaţi în esenţă. Cei care se uită îndelung în gravul lor for lăuntric, găsesc acolo totul; ei văd cu exactitate atunci când se cuvine şi cum se cuvine ce au fost, ce sunt şi cum vor deveni ceea ce sunt. Totul ia o întorsătură neaşteptată când descoperi grădina şi cerul dinlăuntru. Din acel punct viaţa devine ceea ce a fost dintotdeauna: o poveste de care nu încetezi să te bucuri, redescoperind-⁠o mereu din alt unghi.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now