Contemporanul » Modele » Eugen Simion şi posteritatea lui Lovinescu

Eugen Simion şi posteritatea lui Lovinescu

Cei care au crezut că îi vor afecta invidiabilul prestigiu cu asemenea atacuri nu au făcut decât să i-⁠⁠l sporească şi să-⁠⁠i pună şi mai mult în lumină statura seniorială, cu vorba lui Horia Bădescu, de mare critic şi cărturar cu o bibliografie impresionantă şi o solidă operă de fondator şi coordonator al unor construcţii culturale de anvergură ce vor dura fără îndoială

Reprezentant de frunte al generaţiei a treia postlovinesciene, autor acum aproape o jumătate de secol al eseului monografic, devenit clasic – E. Lovinescu, scepticul mântuit, Eugen Simion era/ este cel mai motivat şi, mai ales, cel mai în măsură să ne ofere imaginea posterităţii marelui critic.

A vorbi despre Lovinescu înseamnă a aborda, înainte de toate, problema autonomiei esteticului, adică problema fundamentală a criticii literare, în fond, a rostului şi condiţiei acesteia. Or, Eugen Simion este tocmai cel care în toată opera sa – şi ce operă! – a făcut dovada unei exemplare fidelităţi faţă de criteriul estetic în judecata literaturii atât în epoca de până la 1990, cât şi în buimaca perioadă postdecembristă considerabil mai lungă, iată, decât cea interbelică, dar aflată departe, foarte departe de spiritul şi valorile aceleia. Luând în considerare în demersul critic şi alte criterii: ideologic, etic etc. şi acordându-⁠⁠le importanţa cuvenită, Eugen Simion nu a abdicat nici un moment „sub vremi”, cu vorba cronicarului, de la programul său critic în care esteticul a ocupat şi ocupă neabătut primul plan.

În volumul Posteritatea critică a lui E. Lovinescu, apărut recent la Editura Tracus Arte, un fel de epopee critică a lovinescianismului, dar şi o frescă a vieţii literare româneşti postbelice, Eugen Simion constată că ideologicul a presat, iar în epoca noastră, când devine pe zi ce trece mai global, presează tot mai puternic şi din ce în ce mai nociv asupra setului de valori constituit, depăşindu-⁠⁠şi nepermis rolul de „mijloc de determinare a ideilor şi a poziţiei autorului (şi, evident, a operei literare) faţă de spiritul timpului”, şi transformându-⁠⁠se „într-⁠⁠un instrument de a judeca şi falsifica valorile estetice ale operei”. Faptele din spaţiul cultural românesc în devălmăşia producerii şi evoluţiei lor din ultimii 28-⁠⁠29 de ani sunt pe deplin probante (şi) din acest punct de vedere. Aidoma „revizioniştilor” din „obsedantul deceniu”, cei postdecembrişti au încercat şi mai încearcă, într-⁠⁠un mod abuziv şi primitiv, să suspende Estetica şi s-⁠⁠o înlocuiască cu aşa-⁠⁠numita Est-⁠⁠etică, o găselniţă facilă, un aşa-⁠⁠zis concept menit, nici mai mult, nici mai puţin, să schimbe din temelii scara de valori sau, cu un termen repetat obsesiv, îndeosebi în anii ’90 şi în primul deceniu al noului mileniu, canonul. Încât, conform acestui „concept”, precum şi în baza altor criterii extraestetice, s-⁠⁠a ajuns până şi la întocmirea de liste în care s-⁠⁠au operat mutări de locuri ale scriitorilor şi s-⁠⁠au avansat noi ierarhii. Am să le amintesc pe cele menţionate şi de Eugen Simion: Radu Petrescu în locul lui Marin Preda sau Mircea Ivănescu în locul lui Nichita Stănescu, creatorul Necuvintelor fiind pedepsit pentru că ar fi „prea răsfăţat de critica literară”! Nu sunt singurele. Eugen Simion remarcă studiul Nicoletei Sălcudeanu Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, în care autoarea afirmă, pe baza unui studiu obiectiv al noilor „revizuiri”, că avem de-⁠⁠a face cu „un jdanovism pe dos, cu semn schimbat, în care toleranţa pare să se fi depreciat ireversibil”, în fine, cu o „rinocerizare în condiţii de libertate”.

Un nou canon?! Bravii „revizionişti” postdecembrişti, care, scrie Eugen Simion, au redus nepermis lovinescianismul „la o expresie, revizuiri, căreia i s-⁠⁠a atribuit un înţeles fără nici o legătură cu cel dat de Lovinescu însuşi, chiar violent împotriva acestuia”, ignoră în furia lor destabilizatoare şi demolatoare un adevăr irefutabil, şi anume că nimeni, nici un critic genial, necum un Gheorghe Grigurcu, nici un regim politic –⁠ dictatorial, autoritar ori democratic –⁠ nu pot schimba canonul, cu atât mai puţin peste noapte şi încă pe criterii ideologice. Ba nici măcar chiar ţinând cont de nişte criterii estetice. Însuşi Lovinescu, cu autoritatea sa incontestabilă, nu a putut, şi, cine ştie, probabil nici nu şi-⁠⁠a propus, să instituie un canon în sensul actual al cuvântului, iar câteva judecăţi critice ale sale s-⁠⁠au dovedit a fi grave erori, de pildă cele binecunoscute, reamintite de Eugen Simion, ce îi priveau pe Sadoveanu sau Caragiale, cu autorul Scrisorii pierdute şi al Nopţii furtunoase criticul de la „Sburătorul” pierzând, în opinia lui Ion Simuţ, citată şi de Eugen Simion, un important pariu cu posteritatea. Ierarhiile valorice, canonul, sublinia reputatul teoritician al lecturii Matei Călinescu, se alcătuiesc în cel mai democratic mod în primul rând de masa tăcută a „alegătorilor”, adică a cititorilor, dar, bineînţeles, şi de critică. În orice caz, subliniază Eugen Simion, revizuirea ca „mijloc de luptă politică şi de eliminare a adversarului”, revizuirea fără respectul unui set de valori adecvat creaţiei artistice este falimentară, în cele din urmă eşuează, dar până la eşec face mult rău. Fiindcă e adevărat că după „deceniul gol” ce a urmat evenimentelor din decembrie ’89, ca şi după cel „obsedant” de la mijlocul secolului trecut, când revizuirile au fost exclusiv ideologice şi politice, în deplin consens cu dogmatica şi partizana „corectitudine politică” a acelei epoci: „Nu s-⁠⁠au prăbuşit vechile ierarhii, dar nici nu sunt lăsate să funcţioneze. Aşa că, în mod cert, va fi nevoie de o nouă revizuire: revizuirea revizioniştilor”. Care probabil va veni. Dacă nu, literatura română, căci ea ne interesează înainte de orice, va fi bagatelizată, sărăcită de adevăratele-⁠⁠i valori şi folosită în dispute şi în scopuri total străine de creaţia artistică.

Monica Lovinescu neagă autonomia esteticului, teoretizată şi ilustrată în linia maiorescianismului de ilustrul său tată, pentru că, decide ea, nu ar mai fi actuală: „Ori politică ori nimic, estetismul este o complicitate cu puterea nedemocratică, apolitismul este o trădare morală, un antilovinescianism odios…”. Numai că, din fericire, actualitatea invocată de ea şi de alţi apostoli ai Est-⁠⁠eticii, aidoma celei din perioada realismului socialist, e, aşa-⁠⁠zicând, foarte scurtă şi fatalmente sortită neantului. Din păcate, „suspendarea esteticului” – sintagmă ce te-⁠⁠ar putea face să zâmbeşti a râde, dacă n-⁠⁠ar fi de plâns –, postulată de cuplul Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, se însoţeşte de minune, ca şi în plin şi sterilizant realism socialist, cu furia demitizării care a cuprins istoria naţională, cultura românească şi miturile noastre întemeietoare. Bunăoară, un istoric, autor al unor cărţi de larg consum, eminescolog de ocazie şi fără nici o competenţă sau vreo aptitudine privind literatura în general şi poezia lui Eminescu în special, este unul dintre cei mai combativi demitizatori. Elegant, prea elegant, chiar dacă ironic, Eugen Simion scrie că fantezia lui „bate departe…”. Aş spune că bate câmpii. Şi încă, cum ar zice Al. Piru, fără niciun talent. Dar el e doar unul dintre mulţii demitizatori atât de dragi elitiştilor. Elitişti care, dacă tot veni vorba, deşi le e greaţă de tot ce este românesc, inclusiv de limba română, despre care afirmă cu neruşinare că e bună numai pentru înjurături, scriu totuşi în limba română pentru a-⁠⁠şi exprima aberaţiile şi obrăzniciile. Unii negaţionişti postdecembrişti şi admiratorii lor au insolenţa de a se raporta la negaţionismul lui Cioran. Între ei, cel mai cioranian pare a fi acreditat H.R. Patapievici, doar că, atrage atenţia Eugen Simion, autorului volumelor Politice şi Omul recent – „îi lipseşte simţul creaţiei şi extraordinara forţă expresivă, izbăvitoare, pe care o are, în negaţionismul ei filosofic, literatura moralistică a lui Cioran”, el, Patapievici, nefiind decât un „ideolog necumpătat şi agresiv, cu un limbaj plin de necuviinţe şi insanităţi”. Precum Adrian Marino ori Alexandru George, acesta din urmă cu „remarcile ciocoieşti şi vag imbecile despre originea ţărănească a lui Marin Preda”, Patapievici este necruţător cu ţăranii români, pe care îi insultă, învinuindu-⁠⁠i că ar sta la baza mojiciei naţionale, dar tocmai el este cel ce întruchipează „un anumit tip de mojicie îngâmfată” şi prostie fudulă. Autoproclamaţilor „boieri ai minţii” de acest tip şi altora ca ei, Eugen Simion le mai atrage luarea aminte asupra unui adevăr ce ţine de un vechi şi mereu valabil cod moral, şi nu numai moral: „Elitismul este de regulă o maladie care, în limba română, se cheamă ciocoism”.

După cum se vede, nu mai puţin necruţătoare, dar dintr-⁠⁠o altă perspectivă şi cu o altă miză, sunt polemica şi schiţele de portret moral-⁠⁠psihologice din cartea lui Eugen Simion, plină de personaje de toate facturile, între care numeroşi demolatori de ieri şi de azi ai fondului principal de valori. Revenind la Lovinescu, deşi numai aparent ne-⁠⁠am îndepărtat de spiritul călăuzitor al ideologului şi promotorului modernismului românesc, să reţinem sublinierea lui Eugen Simion privind denaturarea şi simplificarea teoriei revizuirii ce aduc un grav deserviciu posterităţii părintelui spiritual pentru câteva generaţii, călăuzit neabătut de degetul de lumină al lui Maiorescu. O posteritate dramatică, şi asta după ce în timpul vieţii Lovinescu a suportat contestări şi atacuri din partea „tradiţionaliştilor”, a „urbaniştilor” şi, în fine, chiar a unora dintre cei trecuţi prin filtrul estetic şi moral de la „Sburătorul”. L-⁠⁠au contestat, de asemenea, între alţii, genialul său rival G. Călinescu. Sau Nicolae Iorga căruia nu i-⁠⁠a plăcut lucrarea lui despre Titu Maiorescu, dar nu agrea nici opera critică a lui Lovinescu, elogiindu-⁠⁠i ironic talentul epic: „Singurul roman bun al domnului Lovinescu”. Mai încoace, Constantin Noica îi denunţa lipsa creativităţii.

Eugen Simion evocă critic istoria lovinescianismului, a receptării operei lui Lovinescu, a reacţiilor pe care le-⁠⁠a generat, o istorie agitată şi chiar fracturată. Altminteri, definitorie privind destinul unui mare spirit. Criticul reparcurge toate etapele prin care a trecut lovinescianismul şi, implicit, maiorescianismul, cu un accent deosebit pe ceea ce s-⁠⁠a întâmplat în epocile postbelice, caracterizate de atacuri furibunde şi punere sub obroc a multor mari scriitori pe criterii ideologice, dogmatice, dar şi cu reabilitări. În ceea ce-⁠⁠l priveşte pe autorul Istoriei civilizaţiei române moderne – lucrare care, constată Nicolae Manolescu, şi subscriu la observaţia sa, ne apare astăzi „lovită de somnolenţă ideatică şi stilistică” în comparaţie cu Spiritul critic în cultura românească a lui Ibrăileanu – se înscrie la loc de frunte eseul monografic E. Lovinescu, scepticul mântuit al lui Eugen Simion însuşi. Pronunţând numele lui G. Ibrăileanu, se impune, cred, a releva că destinele celor doi mari critici au în comun ceva esenţial. Ca şi mentorul revistei Viaţa Românească, Lovinescu a trăit numai prin şi pentru literatură, petrecându-⁠⁠şi existenţa „demn în resemnare” şi, conchide autorul Posterităţii…, murind realmente cu creionul în mână.

Sigur, Lovinescu, se ştie, nu s-⁠⁠a confruntat numai cu contestări şi răutăţi. Nu puţini contemporani ai lui au nutrit sentimente de mare stimă şi admiraţie pentru omul şi criticul Lovinescu, pentru dăruirea totală şi dezinteresată în îndrumarea şi susţinerea talentelor literare în cadrul cenaclului său devenit faimos în istoria literaturii noastre, pentru direcţia estetică pe care a ilustrat-⁠⁠o. Scrisoarea cerchiştilor este doar una dintre mărturii. Apropo de scrisori, în cartea lui Eugen Simion sunt reproduse două texte memorabile. Este vorba de un tulburător dialog epistolar în care descoperim un Tudor Arghezi şi un E. Lovinescu poate mai puţin cunoscuţi, care ne surprind şi ne emoţionează profund cu neliniştea lor filosofică faţă de efemeritatea fiinţei umane şi tragismul existenţei. Ar merita să le citez în integralitatea lor, însă spaţiul tipografic nu mi-⁠⁠ar permite, cele două texte având şi o considerabilă lungime. Scrisoarea lui Arghezi îi este adresată lui Lovinescu într-⁠⁠un moment greu, când criticul se afla bolnav şi suferise o intervenţie chirurgicală. În cunoscutul stil arghezian, marele scriitor mărturiseşte: „Te-⁠⁠am admirat că în zeci de ani de trecere prin atelierul dumitale a sute de miri ai unei iluzii din care inoportunii şi indiscreţii nu cred să fi avut chiar Dumneata norocul să nu-⁠⁠ţi dezlâneze timpul, n-⁠⁠ai aruncat pe nici unul pe fereastră. Ai ascultat mii de manuscrise cetite chiar de autori: nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat în casa dumitale toată fauna literară, de oriunde venea, şi ai domesticit-⁠⁠o cu o aplicaţie de îmblânzitor, fără să tragi un singur foc de revolver. Şi toţi care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de «Sburătorul», au rămas pe toată viaţa cu o legănare delicată în fiinţa lor secretă şi cu o mireasmă pe care nu au putut-⁠⁠o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie. Eu nu l-⁠⁠am cunoscut Coco, pe Eugen Lovinescu acolo. Am întâi de numele lui la Paris, pe urmă în cărţile lui. Întâia oară mi se pare că l-⁠⁠am salutat eu. Nu cred că am vorbit amândoi de şase ori, însă de vorbă n-⁠⁠am stat niciodată, o sfială m-⁠⁠a ţinut departe de toţi contimporanii mei: teama de a nu-⁠⁠i cunoaşte prea mult decât trebuie. Trăim paralel fără să ne fi întâlnit”. La lectura misivei lui Arghezi, criticul izbucneşte în lacrimi, aşa cum mărturiseşte în epistola de răspuns publicată în „Informaţia zilei” din 31 mai 1943, adică cu o lună şi jumătate înainte de moarte. Citez câteva secvenţe din scrisoarea de răspuns a lui Lovinescu, care, ca şi cea a lui Arghezi, este o capodoperă a genului epistolar şi confesiv. În ea, remarcă Eugen Simion, „se uneşte elegia cu reculegerea şi demnitatea filosofică în faţa negurilor ce-⁠⁠l aşteaptă de după porţile de aramă ale vieţii”: „M-⁠⁠am născut cu o sumbră viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-⁠⁠am clădit pe afecţie şi pe prietenie; când mi-⁠⁠am dat-⁠⁠o totuşi, prin nu ştiu ce miracol, şi dincolo de orice consideraţii spirituale, ea s-⁠⁠a lichidat în piaţa publică, după mai bine de treizeci de ani, în condiţiile cunoscute de toţi, acum câteva luni; analizei unei peniţe afectuoase dar incisive şi discriminatoare în drepturile ei, i s-⁠⁠a răspuns cu o lectură bumerang (trimitere la un articol injurios al lui Victor Eftimiu – nota mea). Sutele de tineri şi de persoane mature ce au trecut şi trec încă prin faţa mea nu le-⁠⁠am privit printr-⁠⁠o latură afectivă, umană; nu le-⁠⁠am privit decât în calitatea lor intelectuală, pe măsura talentului real sau închipuit. N-⁠⁠am văzut oameni, ci scriitori; afecţiile mele pur cerebrale s-⁠⁠au mulat astfel pe un conţinut de cerneală şi hârtie… Din zece tineri ce-⁠⁠mi calcă pragul, numai doi-⁠⁠trei îşi găsesc climatul spiritual şi rămân cât pot; trei-⁠⁠patru se resemnează situaţiei de fapt şi se retrag, păstrând totuşi o decenţă datorită creşterii sau temperamentului; ceilalţi devin «adversari», de care sunt pline foile zilei (…) Până la această vârstă destul de înaintată am aşadar impresia că sunt înconjurat numai de fantome literare, fiecare cu manuscrisul şi cu îngrijorarea destinului său de scriitor, în loc de afecţie, le-⁠⁠am răspuns cu aprecieri, preţuire, când era cazul şi, când s-⁠⁠a putut, cu asistenţa penei mele. N-⁠⁠am dat afecţie şi nici n-⁠⁠am aşteptat; am literaturizat bătăile inimii. Boala mi-⁠⁠a deschis o lume nouă, necunoscută şi m-⁠⁠a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omeneşti. Uluit mă ţin acum de zidurile prăbuşite ca după un cutremur, căci, în timpul ei, mi s-⁠⁠a arătat atâta interes, dragoste, devotament, din partea atâtor persoane, mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decât… răbdare şi cifre de evaluări, încât întregul meu univers moral s-⁠⁠a zguduit din temelii (…) Te-⁠⁠am considerat totdeauna ca un mare artist al cuvântului; articolele dumitale din urmă mă întăresc în convingerea că nu eşti numai un artist, ci şi un vraci, sub degetele căruia vorbele se îmbină în sensuri nouă, în imagini nemaiîntrebuinţate, în care fermentaţiile putrede ale pământului şi ale vieţii se topesc cu nu ştiu ce zvonuri, cu nu ştiu ce viori aeriene, într-⁠⁠o armonie unică. Înfioraţi, ne strângem uneltele sărace de lut şi ascultăm torsul stelelor”.

Pe drept cuvânt remarcă Eugen Simion că acest text, unul dintre cele mai frumoase scrise de Lovinescu, apreciază criticul, şi cel la fel de tulburător al scrisorii lui Arghezi „trebuie să rămână necomentate”. Altfel spus, ele îşi conţin toate comentariile. În definitiv, e de-⁠⁠ajuns că, citind aceste superbe poeme în proză, suntem înfioraţi de tragismul existenţei pe care îl degajă.

Într-⁠⁠un comentariu privind „Posteritatea critică a lui E. Lovinescu”, criticul Bogdan Creţu, unul dintre liderii generaţiei sale, încă tinere, aprecia că Eugen Simion a fost în toată epoca postdecembristă cel mai atacat personaj al lumii literare – „responsabil, în ochii multora, pentru toate relele posibile şi imposibile”. Aflu, bunăoară, acum, că până şi un critic echilibrat şi civilizat cu care s-⁠⁠a aflat cândva pe aceeaşi baricadă estetică l-⁠⁠a atacat, postulând că artistul nu trebuie să se refugieze în „ţarcul apolitismului”. Metaforă „rurală şi proletcultistă”, o califică prompt Eugen Simion, care o înlocuieşte pe cea a turnului de fildeş. În treacăt fie zis, numai având în vedere conţinutul ideologic şi dogmatic ce le-⁠⁠a fost conferit ele pot fi comparate, căci turnul de fildeş e o metaforă de o nobilă suavitate faţă de cea a ţarcului…

M-⁠⁠am referit şi cu alte prilejuri la acuzele absurde ce i s-⁠⁠au adus şi încă i se aduc lui Eugen Simion. Nu vreau să revin, ci doar să exprim o impresie pe care mi-⁠⁠am făcut-⁠⁠o, aşa-⁠⁠zicând, pe teren: cei care au crezut că îi vor afecta invidiabilul prestigiu cu asemenea atacuri nu au făcut decât să i-⁠⁠l sporească şi să-⁠⁠i pună şi mai mult în lumină statura seniorială, cu vorba lui Horia Bădescu, de mare critic şi cărturar cu o bibliografie impresionantă şi o solidă operă de fondator şi coordonator al unor construcţii culturale de anvergură ce vor dura fără îndoială.

În ultimele capitole ale masivului volum de 500 de pagini, format mare, ce se citeşte ca o naraţiune în care Lovinescu e subiect, dar şi pretext, sunt evocate, repet, istoria şi lumea literară românească din ultimele epoci, cu cele mai importante momente şi dezbateri ce s-⁠⁠au succedat şi le-⁠⁠au marcat, cum ar fi, de pildă, cea a sincronismului şi protocronismului, Eugen Simion abordează o temă altfel recurentă: binecunoscuta comparaţie Lovinescu–Călinescu, „spirite înalte” care „fac din critica literară, pe urmele lui Maiorescu, o veritabilă creaţie şi, putem spune, o creaţie superioară de multe ori operelor pe care le comentează”. În fine, doi mari critici care „se înţeleg în ceea ce priveşte definiţia esteticului”. Prilej ca în acest context Eugen Simion să se confeseze autodefinindu-⁠⁠se:
„Este superior G. Călinescu în acest maraton al criticii româneşti? Personal, trecând peste simpatiile, adeziunile mele, m-⁠⁠aş feri să dau un răspuns limpede. Când este vorba de mari modele în literatură, este de evitat comparaţia între atributele sublimităţii. Şi dacă, totuşi, aş fi silit să mă decid între E. Lovinescu şi G. Călinescu, aş spune: aspir să fiu în critica literară un călinescian care ia ca model moral şi intelectual pe E. Lovinescu în timp ce îi citesc, cu creionul în mână, pe noii critici şi pe noii noi critici din epoca mea”.

Un motiv în plus ca noii critici şi noii noi critici, având exemplul strălucitei generaţii ’60, generaţia lui Eugen Simion, să recepteze eseul consacrat posterităţii lui Lovinescu, ca pe o provocare, ca pe „o mănuşă aruncată”, aşa cum îl consideră chiar unul dintre ei, Bogdan Creţu. A fi magistru înseamnă mai întâi să fii discipol. Eugen Simion a ştiut să fie discipol.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest