Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Alecsandri şi ieşirea din tranşeele latinităţii estice

Constantin Coroiu: Alecsandri şi ieşirea din tranşeele latinităţii estice

Modele: Alecsandri • 200

European pur-⁠sânge, Alecsandri era, totodată, un patriot luminat şi inflexibil, dincolo de aerul său jovial şi tolerant, în orice împrejurare; atunci când păşea pragul palatelor pariziene şi al cancelariilor occidentale sau când se reîntorcea la conacul din Lunca Siretului

Vasile Alecsandri a venit pe lume cu un secol înainte de Marea Unire, până la care a trebuit să fie înfăptuită însă cea a Pricipatelor Române, act istoric fundamental pentru naţiunea şi statul român, printre ai cărui făuritori de frunte s-⁠a aflat el însuşi ca mare scriitor şi om politic cu vocaţia întemeierii. La scurt timp după proclamarea Independenţei, în 1878, Alecsandri este încununat la Montpellier pentru oda Cântecul gintei latine. Tradusă în mai multe limbi, poema nu a avut, şi nici nu putea să aibă, ecoul unei capodopere artistice. Numai că ea însemna mult mai mult decât o scriere literară, fiindcă depăşea prin semnificaţia sa inaugurală sfera esteticului, a literaturii. Alecsandri nu era doar un poet, un artist, un „bard”, eventual revoltat sau „disident”. Era şi om politic şi un rafinat diplomat, care contribuise în mod esenţial la impunerea în conştiinţa europeană a statului naţional unitar român, după ce el şi iluştrii săi prieteni de idei şi idealuri, între care cel ce devenise primul conducător al noului stat de pe harta Europei, Alexandru Ioan Cuza, îl creaseră. Predestinat „începuturilor de calendare”, Alecsandri ştia bine că la temelia unor mari construcţii nu e neapărat nevoie să pui capodopere. Mai importantă decât capodopera este perspectiva capodoperei. Mai importantă decât valoarea în sine a Cântecului gintei latine era atunci deschiderea pe care poema o genera printr-⁠o recunoaştere a unui juriu european. Era o ieşire din tranşeele latinităţii estice, o deschidere premeditată, fără îndoială, de Alecsandri şi, mai mult ca sigur, de Mistral însuşi care propusese acordarea premiului. Pentru că, la urma urmei, nimic nu e întâmplător în lume şi în istorie…

European pur-⁠sânge, Alecsandri era, totodată, un patriot luminat şi inflexibil, dincolo de aerul său jovial şi tolerant, în orice împrejurare; atunci când păşea pragul palatelor pariziene şi al cancelariilor occidentale sau când se reîntorcea la conacul din Lunca Siretului. De altfel, spaţiul cel mai prielnic şi fecund al scriitorului l-⁠a constituit casa de la Mirceşti, astăzi muzeu literar. În „Dimineaţa poeţilor”, Eugen Simion schiţează un admirabil portret al poetului proiectat în decorul acesteia: „Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată atunci deoparte, fără remuşcări, până ce un nou val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. Fără de ele, Alecsandri nu se poate apropia de masa de lucru. N-⁠are, cum se zice, stare. Nici o forţă din interior şi dinafară nu-⁠l poate hotărî să-⁠şi înfrângă inerţia şi să se apuce să scrie dacă nu există ambianţa favorabilă: cabinetul de lucru bine încălzit, candelabrul aprins, ceaiul aburind pe masă, focul pâlpâind vesel în sobă”.

Interesant, ba chiar definitoriu, este tabloul receptării evenimentului de la Montpellier în ţară. Impactul în conştiinţa intelighenţiei româneşti a vremii a fost puternic şi din multe puncte de vedere simptomatic. Succesul de la Montpellier a consolidat regalitatea literară a lui Alecsandri proclamată de Mihai Eminescu, ca şi de Titu Maiorescu: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-⁠a putut întrupa într-⁠o formă poetică… Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-⁠a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie, în inimile celor mulţi dintre noi, el le-⁠a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru el a descris-⁠o… Când societatea a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-⁠i comedii şi drame; A lui liră multicordă a răsunat la orice adiere ce s-⁠a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui”.

Ştefan Cuciureanu, neuitatul profesor de Lingvistică romanică la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, mi-⁠a prezentat la începutul anilor ’70, textele a două manuscrise pe care le descoperise la Biblioteca Academiei: o emoţionantă epistolă a lui Ciprian Porumbescu adresată lui Alecsandri şi un omagiu liric adus poetului semnat de Alexandru Odobescu, Lui Vasile Alecsandri – se intitulau stihurile lui Odobescu: „Din apa rece a Cernei / Pe care zeul iernei / A descântat-⁠o-⁠n vin, / Din undele nebune, / Ce-⁠n veci o să răsune / De dulcele-⁠ţi suspin, / Eu umplu azi pahare / Şi chiar din depărtare / În numele-⁠ţi-⁠nchin, / Poete, ce cu fală / Duci hora triumfală / A neamului latin”. De la Stupca, Ciprian Porumbescu îi scria lui Alecsandri, la 30 iulie 1878: „Prea onorate Domnule, Unde totul admiră şi e cum mai mândru încântat de splendidul triumf al Domniei Tale, şi prin Domnia Ta şi a naţiunei noastre ce o ai înălţat prin «Cântecul gintei latine», acolo şi eu, un modest încercătoriu de a cultiva muzica noastră naţională, nu puteam să nu simt asemeni palpitări de admiraţiune pentru Domnia Ta şi dulce mândrie, căci sunt şi eu fiu al acelei naţiuni al cărei Mare Poet eşti Domnia Ta şi atâta onoare i-⁠ai adus în faţa întregei lumi…”

Poetul a fost primit la Iaşi cu onorurile cuvenite. Municipalitatea (primarul Iaşilor era Dimitrie Gusti) a conferit numele poetului unei străzi din centrul istoric al capitalei Moldovei, strada pe care este situată casa vornicului Alecsandri, tatăl scriitorului, şi care se numea Sf. Ilie. Pentru unii dintre prezumtivii cititori ai acestei pagini, ar fi poate necesară o precizare. A conferi atunci numele cuiva aflat în viaţă, fie şi o personalitate ilustră, unei străzi ori unei instituţii publice într-⁠un oraş ca Iaşii constituia un fapt cu totul excepţional. Suntem departe, inclusiv moralmente, de moravurile buimacei epoci postdecembriste, când am ajuns să avem mai mulţi „cetăţeni de onoare” decât cetăţeni, precum şi o puzderie de străzi ce poartă nume ale unor eroi de mucava.

În linia nefericitului obicei românesc, premiul obţinut la Montpellier a generat şi multe invidii, a răscolit patimi, laureatul fiind vehement contestat de Macedonski, iar mai apoi de Delavrancea, de Vlahuţă, de Traian Demetriescu şi de alţii. Peste toate cele omeneşti şi trecătoare a rămas însă răsunătorul succes al Poetului şi ecoul pe care l-⁠a avut „Canticum latinae gentis”: Celebres inter terrae gentes/ Tum dites magnas. Tum potentes/ Latina gens adest Regina,/ Cui insidet stella divina,/ Quae luxit, lucet luce rara/ Per saecula omnino clara: /Voluntas eius est processus,/ Elate suos regit gressus./Est gentium dux ceterarum/ Et vera lux orbis terrarum…

În aprilie 1852 avea loc la Iaşi premiera absolută a Chiriţei în provincie. Începea atunci fulminanta carieră a piesei: un reper permanent în repertoriul celui dintâi Teatru Naţional al României, al cărui patron spiritual este autorul „Chiriţei”, personajul fiind întrupat în travesti la Iaşi de actori legendari ca Matei Millo sau Miluţă Gheorghiu, căruia rolul Chiriţoaiei i-⁠a fost încredinţat de Mihail Sadoveanu, pe când creatorul Crengii de aur era directorul Naţionalului. Miluţă Gheorghiu a întrupat-⁠o pe Chiriţoaia în peste 1500 de spectacole, record actoricesc greu de egalat. Personajul lui Alecsandri ajunsese să se identifice cu inegalabilul său interpret. Şi invers. Mai ales invers.

În anii ’90 Chiriţei i-⁠au dat o nouă înfăţişare tot în travesti şi tot la Teatrul Naţional din Iaşi alţi doi actori: Petru Ciubotaru şi Teodor Corban în viziuni regizorale ce respectau tradiţia şi spiritul epocii evocate de piesa lui Alecsandri, aducând personajul în actualitatea tranziţiei postdecembriste cu moravurile şi comportamentul contemporanilor noştri în diverse situaţii: în magazine, pe stradă, în tramvai etc., unde, pe lângă femei distinse, de bun simţ şi de o eleganţă discretă, se mişcă multe parvenite, îmbrăcate scump, dar cu un desăvârşit prost gust, semidocte preţioase cu ifose ridicole, coane Chiriţe cu telefon mobil, coborând din maşini luxoase, însoţite de mitocani în costume Armani şi cu degetele pline de ghiuluri, accesorii ce nu fac decât să le releve şi mai mult grosolănia şi vidul din tărtăcuţe. Oricum, Chiriţele moderne şi postmoderne sunt departe de naturaleţea şi pitorescul celei de odinioară; când o vezi pe aceea, devii melancolic şi îţi vine să spui, cu vorbele lui Caragiale contemplându-⁠şi eroii: uite, mă, ce drăguţă e! Paşaportul care i se aduce Chiriţei actuale, pentru a călători, nu-⁠i aşa, în Europa, nu are viză Schengen! Încât te întrebi dacă drumul de la Bârzoieni la Paris de acum 165 de ani s-⁠a scurtat ori s-⁠a lungit?! Nu e uşor de dat un răspuns. În felul ei, până şi ambiţioasa şi „franţuzita” isprăvniceasă are „viziune” europeană. Primind paşaportul de la Leonaş ea i se adresează: „Să-⁠ţi spun drept… mare comedian ai mai fost!”. Replica lui Leonaş nu întârzie: „Apoi… nu ştii că lumea-⁠i un teatru plin de comedieni?” După ce încuviinţează – „Bine zici!…blagoslovită să-⁠ţi fie vorba!…” – Chiriţa arată spre public şi înaintează în avanscenă (este indicaţia lui Alecsandri) intonând: „Credeţi-⁠mi mie: cei mulţi în lume,/ Fie din Londra sau din Focşani,/ Fie cu stare, cu rang, cu nume…/Joc ades roluri de comediani./ Cela ce strigă că ţara pere/ Păn’ce apucă vre un ciolan,/ Şi cât îl roade stă în tăcere…/ Cine nu-⁠l ştie că-⁠i comedian?”.

Dar, pentru ca nu cumva să plecăm de la teatru trişti, Alecsandri – „veselul Alecsandri” – îi reuneşte în tabloul final pe toţi eroii în jurul Chiriţoaiei şi îi pune să cânte împreună, pe notele lui Flechtenmacher, celebrul cuplet care defineşte în definitiv condiţia actorului şi creează, o dată în plus, fluidul inefabil ce se produce între lumea de pe scenă şi cea din sală şi de dincolo de ziduri: „Astfel e lumea…. o comedie!/ Iar noi, artiştii care-⁠o jucăm,/ N-⁠avem dorinţă alta mai vie/ Decât aplauze să merităm”.

Poate că ochii spectatorului se umezesc de o lacrimă, dar nu într-⁠atât încât să nu vadă că nemuritoarea Chiriţă în provincie este o lecţie de teatru în teatru, ba chiar de teatru total.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest