Contemporanul » Modele » „Cazul” Cioran sau despre seducţia scriiturii „nedesăvârşite”

„Cazul” Cioran sau despre seducţia scriiturii „nedesăvârşite”

Acum, la început de secol XXI, cartea academicianului Eugen Simion despre Emil Cioran capătă valoare de recuperare şi restituire a adevărului despre un scriitor şi gânditor român genial. Dacă Franţa i-⁠a apreciat contribuţia culturală, iertându-⁠i excesele retorice ale tinereţii, nu ar fi înţelept din partea noastră, a compatrioţilor, să-⁠i acordăm locul binemeritat în cadrul culturii române?

Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, semnată Eugen Simion (apărută în 2014, la Bucureşti, Editura Tracus Arte), este considerată de Şerban Axinte o „carte-⁠eveniment”, seducătoare şi profundă, care reuşeşte să aducă în prim-⁠plan imaginea unui intelectual complex, contradictoriu şi excesiv, „un caz complicat”, după spusele academicianului român care i-⁠a urmărit formarea şi activitatea publicistică de la primele lecturi şi articole din adolescenţă. Această carte înmagazinează efortul scrupulos şi amplu, aplecarea totală şi analiza profundă ale criticului Eugen Simion asupra celor peste 3000 de pagini ale operei cioraniene de dinainte de 1947, pagini scrise într-⁠o limbă română subtilă şi bogată. Autorul monografiei încearcă să reconstituie deopotrivă „cronologia şi adâncimea fantasmelor”, a „miturilor ascunse” în aceste texte, de unde impresia de adevărată arheologie spirituală, intelectuală şi uma-nă întreprinsă pentru a scoate la lumină „chipul” celui mai controversat gânditor român interbelic şi poate din toate timpurile.

Dintru început, sunt prezentate multiplele ipostaze ale profilului acestui intelectual român atât de tipic pentru efervescenta perioadă interbelică românească şi europeană: „gânditorul artist” (p. 2) care-⁠şi îmbracă ideile despre existenţă, cultură, mistică şi filosofie într-⁠o substanţă ling­vistică şi stilistică de o expresivitate inedită; un moralist care se îndoieşte şi pune în discuţie doctrinele religioase, valorile umanismului european şi este preocupat de destinul filosofiei, pe care o vede eliberată de orice sistem bazat pe concepte teoretice rigide pentru a tinde spre subiectivitatea meditaţiei existenţiale. În comparaţie cu alţi colegi ai „generaţiei tragice” din interbelicul românesc, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu, Eugen Simion consideră că Cioran este „un necredincios care caută mereu argumente pentru a crede în necredinţa lui”, adică, parafrazând cuvintele lui Pascal despre Montaigne, un „incroyant-⁠croyant, mai mult un incroyant care pune mereu în discuţie temeiurile necredinţei sale” (p. 4).

„Cazul complicat” Cioran, niciodată clasat (sau clasabil), este redeschis de Eugen Simion cu o primă filă foarte importantă, definitorie chiar pentru construirea profilului intelectual al gânditorului. Este surprinsă frenezia inteligentă a adolescentului Cioran, pasionat de lecturi diverse, de la Alphonse Daudet, Anatole France, Zola şi Flaubert, Romain Rolland la Shcopenhauer, Berdiaev, Soloviov, Nietzsche şi Spengler, Kierkegaard – pentru a menţiona doar câteva nume. Acum se conturează cu temeritate teme care vor reveni ca obsesii-⁠„fantasme” mai târziu: creştinismul şi obligativitatea acestuia de a aspira către metafizică, în absenţa căreia pândeşte „neantul inconştienţei totale”; pesimismul propriu; preocuparea pentru un nou umanism, o nouă antropologie filosofică. Cioran recenzează cărţi, scrie curajos şi lipsit de complexe, cu acea îndrăzneală şi stăpânire de sine specifice tinereţii, dar aceste texte şi comentarii trădează deja „pesimismul eroic” specific eseului de mai târziu, Schimbarea la faţă a României.

Perioada studenţiei bucureştene este numită de Eugen Simion „perioadă insurecţională” (p. 26), deoarece acum sunt respinse gândirea clasică, raţionalismul şi claritatea, devenite sinonime cu mediocritatea şi superficialitatea, în favoarea „realităţii iraţionalităţii”, negaţiei, problematicului, subiectivităţii, conştiinţei morţii, ethosului tragic, dialecticii demonice, respectiv „sensul ontologic al fiinţei” (p. 20). Academicianul Eugen Simion decantează alchimic substanţele filosofiei existenţiale a gânditorului român, remarcând ponderea influenţei lecturilor din Hegel despre istorie şi a celor despre fiinţă din Kierkegaard, punctul unde tânărul moralist existenţial se întâlneşte cu unul şi se desparte de celălalt, toate pe fondul unui scepticism care devine „platforma spiritului cioranian” (p. 28), baza pe care-⁠şi va întemeia toate „contra-⁠teoriile” sale menite a pulveriza vechile şi perimatele mitologii intelectuale ale timpului său. Este surprins un Cioran efervescent, antagonic, dubitativ şi negativist care dinamitează teze şi antiteze deopotrivă, inerţii de gândire, pentru a putea clădi o re-⁠formă a spiritualităţii româneşti. Cioran incriminează excesiva plasticitate a culturii române, care s-⁠a lăsat modelată de cultura franceză, cimentân-du-⁠se în mediocru şi minor, fără posibilitatea de a avea un destin în istorie. În analiza psihologiei românilor din provinciile ţării, tonul este sceptic şi dur, limbajul este sentenţios, „agresiv şi excesiv” (p. 42): Cioran vorbeşte despre „superficialitatea, urechismul, lipsa de pasiuni mistuitoare, pe scurt, vidul românesc”, specifice culturii româneşti, devenită o „cultură parazită a Franţei”, lipsită de mesianism şi propensiune spre viitor.

Tânărul Cioran consideră că România ar putea avea şi face istorie doar printr-⁠un „salt definitiv, esenţial” de la tradiţia resemnării la ethosul eroic, de la raţionalism la metafizică, „o întoarcere radicală spre iraţional, originar, autentic, intuitiv, trăire” (p. 53), propunând, aşadar, „o revoluţie psihologică” (p. 49) şi culturală. În această perioadă de creaţie şi de formare, pentru existenţialistul Cioran nu contează decât „primatul spiritualului”, politicul fiind o categorie inferioară a socialului, aparţinând „perifericului”, „exteriorităţii”. Peste câţiva ani, însă, spiritualistul Cioran va reveni asupra consideraţiilor despre raportul spirit/ politic, considerând necesară şi obligatorie implicarea tinerilor intelectuali într-⁠un adevărat proces apocaliptic de „terapeutică” radicală a culturii româneşti „îmbătrânite”, caracterizat printr-⁠o barbarie creatoare care să aducă un haos regenerator. Cuvintele-⁠cheie ale discursului cioranian de acum sunt evidente: „nebunie”, „exaltare”, „furie”, „avânt haotic”, „vârtej demonic”, „explozie groaznică” (p. 62). Eugen Simion remarcă diferenţa majoră de ton şi substanţă estetică şi filosofică între textele „programatice”, unde „nebunia politicului obnubizează, uneori, profunzimea şi nobleţea spiritului creator” (p. 64) şi „fineţea şi capacitatea de a organiza paradoxul”, „spiritul disociativ şi negaţionist” (p. 66) al textelor despre singurătate, iubire, melancolie, disperare, caracterul eschatologic al culturii române.

Eugen Simion apreciază stilul epistolar cioranian de până în 1940, caracterizată prin aceleaşi contradicţii inerente spiritului său, trădând acelaşi intelectual „pasional, anxios („de o bestială tristeţe” – p. 72), convins că lumea merge spre dezastru” (p. 71). Poartă o corespondenţă strânsă cu Mircea Eliade, Bucur Ţincu, Ion Chinezu, Jeni Acterian, fratele său, Aurel, părinţii, Ecaterina Sândulescu, Petru Comărnescu, Constantin Noica, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu. Aici sunt dezvăluite cu sinceritate şi sensibilitate „gândurile sale întregi”, în aceeaşi inconsecvenţă bine cunoscută, Cioran fiind „un om al oximoronului şi al paradoxului” (p. 75), „o continuă şi desăvârşită hiperbolă a oximoronului” (p. 78): se mărturiseşte drept un ambiţios, un „introvertit”, un om care suferă profund, în timp ce pentru prieteni este „un cinic”. Tonul paginilor despre consideraţiile de tinereţe ale filosofului român este obiectiv şi critic, de o ironie blândă, înţelegătoare, cum se vede din comentariul cu privire la dimensiunea pamfletară a portretului intelectualului român sau din mostrele de „logică cioraniană”.

Eugen Simion consideră că opera cioraniană scrisă în limba română poate fi clasificată în două mari categorii: „cărţi doctrinare, biblice, în care negaţia atinge paroxismul” (Schimbarea la faţă a României, Pe culmile disperării, Lacrimi şi sfinţi) şi „operele unui spirit de fineţe melancolizat de scepticismul său” (Cartea amăgirilor, Amurgul gândurilor). De aceea, criticul urmează ritmul stilului cioranian şi analizează iniţial eseul-⁠jurnal Pe culmile disperării, apoi Cartea amăgirilor, urmând să exploreze dimensiunea morală a eseului-⁠„manual” Schimbarea la faţă a României. Încă din titlul capitolului V dedicat lucrării Pe culmile disperării (1934), parafrazând părerea tânărului autor al cărţii, Eugen Simion cataloghează acest pamflet la adresa filosofilor drept „o confesiune lirică şi barocă”, „o carte explozivă”. Academicianul admiră cu o sinceritate nedisimulată calitatea scriiturii, creativitatea fascinantă a frazelor negative, jocul superior al speculaţiei” (pp. 107-⁠108), extraordinarul simţ al nuanţei” (p. 109). La doar 23 de ani, Cioran opune retoricii tradiţionale o „retorică a agoniei” (Ibidem), iar moralei superficiale a timpului o „morală a exasperării” (p. 110) şi „îşi construieşte o artă poetică din refuzuri” (p. 108). Cartea amăgirilor este scrisă pe un ton pasionat şi sceptic şi cuprinde reflecţii la fel de inedite despre mistică, muzică, iubire, păcat metafizic, melancolie, sfinţenie, despărţirea de filosofie. Totul este răsturnat „pe dos” pentru a reabilita cât de cât condiţia umană aflată sub semnul conştientizării propriei exasperări. Muzica (Mozart, Bach) este adevărata cale spre fericire, erotica este ambivalentă, mistică şi mundană deopotrivă, iar în privinţa misticii, „între cel care s-⁠a jertfit pentru om şi cel care se jertfeşte pentru o iluzie, filosoful român îl alege pe eroul iluziei şi al gratuităţii” (p. 122). Schimbarea la faţă a României este, în opinia lui Eugen Simion, „o utopie neagră”, „o mitologie a negativităţilor, o reverie intelectuală a nedesăvârşirilor (reale sau imaginare, mai ales imaginare) lumii româneşti” (p. 143); este, în egală măsură, „opera unui moralist” (p. 139), exasperat şi îngrozit de lipsa de perspectivă personală şi naţională; „cartea unei disperări fundamentale” (p. 137), căreia criticul român îi găseşte, de altfel, cinci surse; „o carte testamentară, profetică, incendiară” (p. 149); „cartea care i-⁠a ipotecat destinul” (p. 186) lui Cioran. De aceea, cartea este scrisă pe un ton contestatar, vehement, într-⁠un stil lipsit de supleţea şi subtilitatea frazărilor elegante ale meditaţiilor anterioare; cele scrise de Cioran nu au nevoie de justificare sau scuză, ci de înţelegerea mesajului în raport cu intenţia morală a scriitorului care visează o Românie puternică capabilă să facă saltul istoric necesar transformării sale într-⁠o naţiune cu destin istoric.

După cum mărturiseşte, academicianul român nu respectă întrutotul principiul cronologic, astfel încât dedică un capitol întreg al cărţii sale devoalării unui resort intim al esenţei Schimbării la faţă…, respectiv admiraţia statornică a lui Cioran pentru poezia eminesciană Rugăciunea unui dac, pe care o consideră „expresia exasperată, extremă a neantului valah, a unui blestem fără precedent, lovind un colţ de lume sabotat de zei” (p. 188). Eminescu rămâne singurul om de cultură român necontestat de cel ce-⁠i iubeşte şi-⁠i pedepseşte concomitent pe români. Eugen Simion nu se opreşte la analiza scrierilor româneşti cu tema omului românesc, respectiv cultura română, căci tema ţării de origine va reveni obsesiv în scrierile în limba franceză sub diverse variante: originile blestemate, fantasma neantului, a fatalismului valah. Apar însă nuanţele inevitabilei contradicţii specifice spiritului cioranian: ţăranul din Schimbarea la faţă a României era responsabil de înclinaţia spre pasivitate şi vegetativ a poporului român, dar în Cahiers, acesta este „singurul om real” (p. 156). Cioran de la Paris devine „sentimental şi liric” (p. 165), se simte tot mai atras de originile sale, de limba sa maternă, chiar dacă întoarcerea la scrisul în limba română a devenit imposibil, simţind „incomodităţile căderii cortinei care-⁠l separa de tribul său” (p. 171). Relatările academicianului nu sunt lipsite de umor când relatează despre panica lui Cioran de a o revedea pe Sorana Ţopa sau perspectiva îngrozitoare de a vorbi continuu şi extenuant cu eventualii turişti români, la Paris.

De la discursul virulent al Schimbării la faţă…, Eugen Simion ajunge la analiza comentariului despre religie în general şi despre religia ortodoxă românească în particular al lui Cioran, din eseul Lacrimi şi sfinţi (1937): „Un eseu demitizant, scris cu o surprinzătoare fervoare de un discipol al sfintelor” (p. 199). Contestând existenţa vreunei dimensiuni pamfletare în această scriere cioraniană, Eugen Simion subliniază, în schimb, pregnanţa „scepticismului uneori agresiv, alteori liric, cu accente elegiace” (p. 201) al unui moralist sceptic interesat de „a defini în termenii filosofiei existenţiale (varianta Cioran) starea de sfinţenie şi, implicit, experienţa mistică” (p. 202). Scepticismul devine trăsătura fundamentală – după Eugen Simion – a acestui „filosof din amurgul modernităţii (putem spune chiar un filosof al postmodernităţii…)” (p. 204) sau cum va decreta cu hotărâre Eugen Simion la sfârşitul capitolului XVIII, „un antimodern modern în drum spre o postmodernitate pe care începe s-⁠o determine stilistic (…)” (p. 376). Scepticismul se acutizează în discursul despre sfinţenie, într-⁠un limbaj virulent, negativ, dar se împleteşte, în binecunoscutul stil cioranian, cu „un lirism al lucrurilor ce pier şi o poezie, foarte personală, a singurătăţii” (p. 208). După cum nuanţează cu subtilitate Eugen Simion, Lacrimi şi sfinţi anunţă despărţirea lui Cioran de teologie, înţeleasă ca dogmă şi sistem, nu de problematica religiei. Cum ne-⁠a obişnuit deja în acest amplu demers de cercetare a operei lui Cioran, Eugen Simion nu încheie în totalitate subiectele deschise, ci le priveşte mereu din unghiuri diferite spre a revela complexitatea nuanţelor din mesajul gânditorului. Deşi nu a considerat niciodată asta despre sine, Cioran dovedeşte, în opinia lui Eugen Simion, talent de scriitor, căci nu de puţine ori, mai ales la vârsta maturităţii, „face literatură” (p. 217). Se anunţă când un credincios, când un necredincios, reuşind să topească cei doi poli ai unei antinomii în propria-⁠i fiinţă, devenind, în egală măsură, un „credincios-necredincios” şi un „necredincios-credincios”.

În cartea Amurgul gândurilor scrisă în 1938 la Paris şi publicată în 1940 în ţară, adevărată „carte de decadenţă şi despre decadenţa omului candidat etern la eşec” (p. 248), Cioran reia sisific temele-⁠obsesii ale scriiturii sale, arătând că nu s-⁠a eliberat nici de religie, nici de Dumnezeu, considerând iubirea drept singura „formă de apărare de vidul existenţei” (p. 247).

Îndreptar pătimaş este considerat de Eugen Simion drept textul de tranziţie spre textele scrise de Cioran în limba franceză, cu atât mai mult cu cât unele fragmente de aici au fost rescrise în Précis de décomposition. Se desprind lamentaţiile celui care declară că nu poate trăi în două limbi diferite, „cu două identităţi, cu două stiluri” (p. 256), şi mai dezamăgit de tot ce-⁠l înconjoară. Eugen Simion sesizează un Cioran liric, poetic pe alocuri, cercetându-⁠şi originile intelectuale, situându-⁠se „printre scepticii Atenei, descreieraţii Romei, sfinţii Spaniei, gânditorii nordici şi liricii englezi” (p. 262), iar pe alocuri scandalos şi memorabil. Scris şi abandonat, eseul „demitizant” Despre Franţa, este relevant pentru un anumit mod de a gândi specific „utopiei negre” cioraniene, în centrul căreia marile culturi occidentale ale Europei colapsează din pricina faptului că se alimentează din propria glorie (p. 283).

Criticul literar constată cu tristeţe că Cioran şi Noica, mari gânditori şi filosofi români, nu mai prezintă interes pentru cercetătorii prezentului, Cioran fiind limitat la categoria de „un gânditor fără sistem, ostil filosofiei clasice” (p. 289). Nici contemporanii lui Cioran nu au fost mai deschişi întru receptarea şi acceptarea stilului său deconcertant, discursurile critice oscilând de la laudă excesivă la jigniri nepermise. Sunt trecute în revistă cronici ale lui Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, pagini din jurnalul lui Mihail Sebastian. După 1945, opera lui Cioran trece printr-⁠un alt rechizitoriu, impus de structurile partidului comunist de la putere. Este prezentată marea prietenie spirituală a celor doi mari gânditori români, care, fiecare în câte un altfel de exil şi într-⁠un stil propriu inconfundabil, au luptat din răsputeri pentru salvarea fiinţei naţionale româneşti. Cartea lui Eugen Simion se încheie rotund cu un soi de revenire asupra cursului vieţii omului şi intelectualului, până la portretul filosofului la bătrâneţe, un „Cioran colocvial şi seducător” (p. 379).

Apelând la un stil eseistic relaxat, care ascunde, însă, un efort susţinut de cercetare, soldat cu câteva renunţări anterioare, Eugen Simion scrie cu o uşurinţă şi o plăcere evidente la tot pasul despre cel mai nonconformist om de cultură român, operând pe textele acestuia o acţiune continuă de dezasamblare a profilului omului şi intelectualului pentru a-⁠l reasambla în imagini vii şi memorabile în conştiinţa cititorului. De aceea, sunt folosite drept suport argumentativ ample şi edificatoare citate atât în sprijinul ideilor exprimate, cât şi în scopul reconstituirii unui mod de a fi şi a gândi unic. Nu sunt făcute evaluări morale şi nu sunt emise justificări banale ale opţiunilor şi convingerilor lui Cioran, ci sunt „îndosariate”, cu grijă şi respect, file din dubla existenţă, a omului şi a gânditorului, cu maxima obiectivitate permisă criticului care nu se dezice de admiraţia simţită pentru obiectul cercetării sale. Pentru a fi viabilă şi de necontestat, cercetarea vizează opera cioraniană în ansamblul ei, fără amputarea pasajelor incomode: „istoria este aşa cum este şi trebuie reconstituită cu elementele ei reale, cu toate elementele ei constitutive. Numai atunci judecăţile noastre pot fi drepte şi, dacă sunt drepte, putem judeca în chip corect creaţia din interior” (p. 60). Acestui om al contradicţiei şi negativismului, Eugen Simion îi remarcă inadvertenţele ideatice ale discursului pasionat şi efervescent, pătrunzând în resorturile gândirii cioraniene pentru a-⁠i reasambla logica. Stilul inconfundabil al gânditorului este numit „cioranism”, ale cărui caracteristici sunt prezentate pe larg de academicianul român.

În concluzie, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor este o adevărată carte-⁠tribut scrisă cu pasiune şi determinare, cu respect şi obiectivitate de un intelectual matur, îndrăgostit irevocabil de o personalitate intelectuală fascinantă, pe cât de controversată pe atât de neînţeleasă. E mai uşor să respingem şi să negăm ceea ce nu ne convine, dar, ar fi bine, în primul rând, să ne cunoaştem şi să ne înfruntăm imperfecţiunile. Fie că vrem sau nu, Eliade, Cioran, Ionescu au trăit în ţara natală drama periferizării şi dorinţa de a depăşi mediocritatea şi de a se înălţa spre universalitate. Sceptic şi profund negativist, în calitate de îndrăgostit disperat de naţiunea sa, Cioran îi vede numai imperfecţiunile chipului şi visează utopic la o Schimbare la faţă a României.

Acum, la început de secol XXI, cartea academicianului Eugen Simion despre Emil Cioran capătă valoare de recuperare şi restituire a adevărului despre un scriitor şi gânditor român genial. Dacă Franţa i-⁠a apreciat contribuţia culturală, iertându-⁠i excesele retorice ale tinereţii, nu ar fi înţelept din partea noastră, a compatrioţilor, să-⁠i acordăm locul binemeritat în cadrul culturii române? Într-⁠o societate a nivelărilor de tot felul şi a globalizării, avem nevoie de scepticismul şi negativismul Maestrului, nu-⁠i aşa?

Liliana Danciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now