Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Caragiale în scrisori

Constantin Coroiu: Caragiale în scrisori

La Berlin ori în călătoriile pe care le face în diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei sau în alte locuri din Europa, Caragiale, cu o curiozitate irepresibilă, aşteaptă mereu veşti şi poveşti din ţară, dar şi scrie, la rândul său telegrame sau lungi epistole.

„În ţara asta, dac-⁠ai scris o piesă de teatru, nu poţi să bei o bere liniştit”, zicea Nenea Iancu. Îmi place să cred că, dincolo de amărăciunea jucată a genialului histrion, fraza aceasta exprimă o realitate care lui Caragiale nu i-⁠a displăcut deloc. Dimpotrivă! El a plecat totuşi din „ţara asta” în mai civilizata şi austera Germanie. A părăsit România, în 1904, cu şapte ani înainte de moarte, dar nu şi limba şi cultura ei. Mai ales limba română – „această scumpă Carte de boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”, cum o caracteriza într-⁠o scrisoare. Fapt e că şi în vremea când Caragiale şi-⁠a creat opera, ca şi acum, aici valorile nu erau înţelese, răsplătite şi apărate cum se cuvine. Iată ce-⁠i scria din „ţara asta” autoexilatului la Berlin, Pompiliu Eliade, directorul general al Direcţiei Generale a Teatrelor, ca răspuns la oferta dramaturgului făcută Teatrului Naţional din Bucureşti privind cedarea drepturilor de autor acestei instituţii: „Dragă prietene,/ Am primit scrisoarea d-⁠tale şi am să mă conform în întregime. Ai foarte multă dreptate: piesele d-⁠tale, cari au interesat şi vor interesa mult pe publicul nostru, nu mai sunt, deocamdată, din pricina abuzului ce s-⁠a făcut cu dânsele, timp de mai bine de 20 de ani, aşa de bine primite – şi nu aduc atât câştig cât s-⁠ar crede direcţiunii şi autorului. Să le retragem Teatrului. Trebuie să se mai odihnească un an, doi bietele capodopere. Întrebarea e, însă, dacă până atunci ele trebuie să redevină proprietatea autorului sau să devină proprietatea naţiunii, adică a Teatrului Naţional. Îmi aduc aminte că, acum câteva luni, ai venit d-⁠ta singur cu o propunere în acest sens şi mi-⁠ai pomenit o biată ţifră, pe care, crede-⁠mă, am uitat-⁠o. Vrei să mi-⁠o reaminteşti? Căci doi prieteni vechi ca noi, dar mai ales Teatrul Naţional şi Caragiale, trebuie să sfârşească prin a se înţelege – în folosul amândorora./ Nu te superi dacă amân executarea cererii d-⁠tale oficiale până la primirea răspunsului? Şi nu mă execuţi până atunci?/ Cu dragoste adevărată şi veche, Pompiliu Eliade. P. S. – Mă rog, îţi mai datorăm ceva parale? Ţi-⁠am istovit sărmanele piese în anul trecut şi nu ştiu dacă a mai rămas vreo mică sumă neplătită…”.

Comentariul lui Caragiale la epistola pe care am reprodus-⁠o, ambele apărute în ziarul ieşean „Opinia” (suntem în primăvara lui 1909), spune mult despre: „Cuvintele pe care le-⁠am subliniat în scrisoarea amicului meu – dintre care, cu deosebire «bietele capodopere», «mică sumă neplătită» – m-⁠au descurajat, fireşte… Şi precupeţ să fii, să te cheme de dimineaţă cu pui de găină o gospodină mărginaşă şi să te întrebe: «Cât cei, măi băiete, pe mortăciunile astea?» înţelegi dumneata atunci cum vine vorba dumneaei delicată. Aşa am înţeles şi eu că nu e de stat de vorbă cu amicul meu în privinţa cedării drepturilor mele de autor şi, drept răspuns, împreună cu cele mai distinse salutări, i-⁠am înaintat încă o dată petiţia prin care îmi retrăgeam piesele./ Dar asta n-⁠are a face, cred eu, cu părerile personale despre teatru – păreri pe cari şi d. Pompiliu Eliade, şi eu, ni le-⁠am arătat categoric prin publicitate încă de demult – şi sper, prin urmare, că asta nu va tulbura întru nimic vechea prietenie şi stima bună ce i-⁠o port d-⁠lui Eliade, ca unui bărbat de elită, incapabil vreodată de o micime de suflet – fiind sigur că d-⁠sa ne manquera jamais, cum se zice pe franţuzeşte, de me rendre gentiment la pareille”.

Pompiliu Eliade intuise bine. Nu avea să scape de „execuţie”. Nici n-⁠ar fi putut. A fi onest şi „bărbat de elită” nu e suficient pentru a-⁠i ţine piept lui Caragiale!

La Berlin ori în călătoriile pe care le face în diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei sau în alte locuri din Europa, Caragiale, cu o curiozitate irepresibilă, aşteaptă mereu veşti şi poveşti din ţară, dar şi scrie, la rândul său telegrame sau lungi epistole prin care, între altele, fixează întâlniri la el acasă ori în alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol şi cu alţi iluştri compatrioţi pentru a afla ce se mai întâmplă aici, la porţile Orientului, ceea ce îl tonifiază sufleteşte. O teamă de alienare pare să-⁠l stăpânească în capitala teutonă. Aerul puternic oxigenat, la propriu şi la figurat, din marele centru al Europei, care era Berlinul, îl satisface până la un punct. Îi lipseşte însă mereu ceva. „Rogu-⁠te, trimite-⁠mi negreşit gazetele Adevărul, Epoca, Protestarea şi Voinţa în care s-⁠a vorbit despre cancanul Bădărău-⁠Greceanu. Aştept răspunsul tău graţios; scrie-⁠mi mult şi multe, însă fără multă filosofie, mă rog ţie… Nu trebuie” – îl implora pe prietenul său Petre Missir, într-⁠o scrisoare datată 1 iulie 1906. Caragiale nu poate trăi rupt total de atmosfera de „mare trăncăneală” de aici unde Mache şi Lache, drăguţii de ei, discută, nu-⁠i aşa, la o bere, competent şi adânc, despre revizuirea Constituţiei, precum atoatecunoscătorii tokşoişti de astăzi.

Un lucru e cert: cu scrisul său de profesor de caligrafie, de o claritate şi o eleganţă aproape feminine, Caragiale ne-⁠a lăsat un important corpus epistolar. Talentul său de epistolier este enorm. Scrisoarea în care relatează vizita lui Barbu Ştefănescu Delavrancea la Berlin este o capodoperă a genului. Citindu-⁠i corespondenţa ai sentimentul că în perioada berlineză era profund interesat de destinul operei sale, nu şi de sporirea ei, fiindcă o considera încheiată. Geniul lui Caragiale nu e unul cantitativ. Mâncând pâinea exilului, pare a fi preocupat acum mai mult de ceea ce latinul numeşte primum vivere. Moştenirea Momuloaiei i-⁠a schimbat fundamental existenţa. În repetate rânduri, el anunţă sau promite prietenilor din ţară să scrie literatură, dar promisiunile întârzie să fie ţinute ori rămân uitate. Cel care se străduieşte să-⁠l convingă a da curs unuia sau altuia dintre proiecte este mai ales Al. Vlahuţă. Nu o dată, acesta îl dojeneşte cu delicateţea şi fervoarea sufletească ale unui frate devotat: „Iubite frate Caragiale, să fiţi sănătoşi. Asta-⁠i temeiul. Celelalte vin de la sine – adecă de la tine – mai curând ori mai târziu, dar vin (Dacă e să vie!). O, cum aştept eu piesa! („Titircă, Sotirescu şi C-⁠nia” – nota mea. C.C.). Când ai şti! Am şi visat-⁠o într-⁠o noapte… Vorbeşte, frate Caragiale, – pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte! Până mai e timp. Spune cuvântul tău cel de veci, care, de nu-⁠l vei spune tu, pe veci va rămânea nespus. Pe veci nespus! Pe mine mă-⁠nfioară gândul acesta”. Vlahuţă avea toate motivele să fie patetic, mai ales că pe el – atât de sincer – îl prindea.

Corespondenţa lui Caragiale atestă enormul talent de epistolier al Scrisorii pierdute. Epistolele sale sunt adeseori nişte ample relatări sau analize detaliate ale unor evenimente. Este interesat de fapte, de evenimente şi de semnificaţia lor în contextul în care se produc, nu de teorii şi idei abstracte (mofturi, nu-⁠i aşa?!). Se simte adeseori frustrat că prietenii din ţară îi scriu prea scurt, ceea ce le şi reproşează; de pildă, lui Constantin Dobrogeanu Gherea: „Când voi fi în stare a veni (în ţară – nota mea), lucru ce-⁠l doresc a se-⁠ndeplini cât mai degrabă, îţi mai scriu. Până atunci, dragă Costică, fii băiat de treabă şi scrie-⁠mi şi tu câteva rânduri recomandate, şi mai recomandabile decât o simplă exclamaţie entuziastă…”.

De regulă, amicii din România se conformează şi, nu o dată, misivele lor îl satisfac prin conţinutul bogat în veşti, amintiri, confesiuni, dar şi laude la adresa sa. Iată ce-⁠i scria tot Vlahuţă, din localitatea vrânceană Plaineşti, după o întâlnire şi un dejun cu prietenul comun Barbu Ştefănescu Delavrancea, venit la Focşani pentru a-⁠l apăra, într-⁠un proces, pe un tânăr care îl omorâse cu o lovitură de baston pe un alt tânăr: „– Iubite frate Caragiale, bag seamă că ne vezi bine de-⁠acolo. Nu-⁠i vorbă ne şi ştii. Ba, poate, prea ne ştii. Îmi schiţai odată, în fulgerări de linii, planul unei nuvele: «Eşti jos, pe malul unei ape mari, – de partea cealaltă e un munte înalt, drept, descoperit; sus, în vârful lui, pe marginea celei mai ascuţite stânci, un om, un desperat, se pregăteşte să-⁠şi dea drumu-⁠n hăul fioros ce se deschide subt el – şi tu vezi asta, vezi nenorocirea ireparabilă cum se urzeşte clipă cu clipă-⁠naintea ta, şi n-⁠ai nici o putere, nu poţi să strigi, nu poţi s-⁠alergi, nu poţi să chemi pe nimeni – e pustiu, e departe, eşti numai tu martorul acestei drame, – te uiţi, şi tremuri, ca subt apăsarea unui vis rău… ». Îţi mai aduci aminte? Or fi vreo şaisprezece ani de-⁠atunci. – De câte ori nu ne vei fi văzând, din depărtarea-n care te găseşti, tot aşa, zărindu-⁠ne pe margine de prăpastie, ca desperatul din nuvela pe care – vei scri-⁠o, nu vei scri-⁠o, eu o am în minte, ca şi când mi-⁠ai fi citit-⁠o”.

Pe 20 ianuarie, acelaşi devotat Vlahuţă îi trimite lui Caragiale textul unei scrisori primite de la Emil Gârleanu: „Voim să sărbătorim pe maestrul Caragiale. Dacă vine în dimineaţa zilei de 29, să-⁠l primim toţi scriitorii şi toţi elevii cursului superior liceal, precum şi studenţii, la gară. Seara să-⁠i facem o manifestaţie cu lampioane, supt ferestrele D-⁠tră, unde sigur va trage în gasdă. A doua zi un festival, la ora 4, la Ateneu; seara reprezentaţie teatrală, din opera lui. În aceeaşi seară la toate teatrele din ţară şi cercurile culturale şi de citire, teatru şi citiri din opera maestrului”. Pentru a-⁠l omagia pe Caragiale este conceput un program de către Societatea Scriitorilor Români, Ministerul Instrucţiei Publice, Societatea Autorilor Dramatici şi Sindicatul Ziariştilor. Revistele care acordă evenimentului cea mai mare importanţă sunt Luceafărul de la Sibiu, al lui Octavian Goga, şi, bineînţeles, Viaţa Românească, în paginile căreia apare, sub semnătura lui G. Ibrăileanu, un eseu ce va deveni clasic: „Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-⁠un sens, este singurul creator, pentru că numai el, singur, în toată literatura română, face concurenţă stării civile”. Astăzi, când literatura noastră este mult mai bogată şi mai diversă, niciun cuvânt din aceste memorabile fraze nu şi-⁠a pierdut actualitatea.

O scurtă scrisoare adresată lui Ibrăileanu precede ultima călătorie a lui Caragiale în „ţara asta”, la Iaşi: „…vin într-⁠adins pentru a vă vedea pe amicul Stere şi pe D-⁠ta. O să-⁠mi permit a vă prezenta pe un debutant în litere, care doreşte să capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia Vieţii Româneşti”. Debutantul era Mateiu. La Iaşi, a petrecut o noapte întreagă împreună cu Vlahuţă, Ibrăileanu, Topîrceanu, Mihail Sevastos, D.D. Pătrăşcanu, Calistrat Hogaş, Mihail Codreanu şi, fireşte, Constantin Stere, cu care a avut o întâlnire tête-⁠à-⁠tête. În aceeaşi zi fusese oaspetele redacţiei Vieţii Româneşti. Admiraţia pentru scriitorii de la faimoasa revistă îi era potenţată şi de modul cum aceştia înţeleseseră să-⁠l omagieze la aniversare. Întors la Berlin, la puţin timp, Caragiale murea, cu convingerea că – ar fi spus el într-⁠o ultimă confesiune către un membru al familiei – „a dat României un mare om”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest