Contemporanul » Modele » Adrian Dinu Rachieru: Un ucenic „stihurgos”

Adrian Dinu Rachieru: Un ucenic „stihurgos”

Vânând sonorităţi livreşti, Horia Zilieru propune gesticulant o aluzivă erotică ceremonioasă, în decor funebru, o „neagră nuntă” printre „candeli şi ruini”, când „agonizează crinii în cetate”,
cu amanţi pali, parcuri siderale, roze putride

„Denunţat” ca orfic nemântuit, „vândut livrescului”, de o impresionantă cultură poetică, dar fără morgă doctorală, Horia Zilieru (pe adevăratul său nume Gheorghe Iancu) şi-⁠a oferit, cu câţiva ani în urmă, o monumentală antologie (808 p.) în colecţia Ediţii critice a casei editoriale Princeps Edit. Reluând un titlu vechi (Astralia, 1976), opusul pomenit era o selecţie riguroasă, beneficiind de o prefaţă a lui Daniel Corbu, un buchet bogat de referinţe critice plus un studiu doct, în chip de postfaţă, semnat de Ioan Holban. Argeşean din Racoviţa (n. 21 mai 1933), „ieşenizat definitiv”, Horia Zilieru este – ştie toată lumea – un poet spectaculos-sentimental, virând spre un lirism ermetizat, fiind un discipol declarat al lui Arghezi şi Ion Barbu. El recidiva editorial, reamintim, în 1961, în celebra colecţie Luceafărul, cu volumul Florile cornului tânăr, prefaţat de Otilia Cazimir; din care Astralia (2008) foloseşte doar trei texte. Ar mai fi vorba, la un examen scrupulos, de o plachetă locală, uitată (Fluierul, 1959), adunând zvâcniri lirice, din care n-⁠a reţinut nimic. Să nu uităm că veritabilul debut fusese girat de George Mărgărit (Iaşul nou, 1952), pe linia unui tradiţionalism delicat, aparţinând unui orfevru topind varii influenţe. Fiindcă, în timp, cel care se anunţa fie tumultuos, publicând, de pildă, Melancolie de vulcan (2001, 2004) sau se replia elegiac, invocând religios „floarea paştei” (vezi Mirii paradisului pierdut, 2000) şi-⁠a câştigat şi a impus un stil (inconfundabil!), vădind o invenţie lexicală neostoită, împinsă în răsfăţ, estompând dramaticul (presupus) şi, cu zel experimentalist, un „suprarealism calofil” (enciclopedism, exhibiţionism, chiar dadaism pe alocuri). Caligraf împătimit, aşadar, cordialul Horia Zilieru este şi ceremonios, declamativ-⁠jubilativ, teatral pe fundalul unei sensibilităţi baroce, devenind fastuos-⁠criptic. Încât astfel de preţiozităţi baroce, livrate de un imaginativ febril şi subtil, cu abilităţi de prestidigitator, interesat de cantabilitate, de asociaţii insolite, divulgând un răsfăţ ludic, cu împerecheri şi înşiruiri în abuz (calamburul, sincopa etc. sunt la mare cinste), aglomerează mesajul, cu dorinţa (supremă!) de a-⁠l estetiza. Trubaduresc, îmbătat de calofilie, poetul – deşi îşi comunică stările, bântuit de „atavica melancolie” – nu pare, finalmente, interesat de conţinut, ci doar de „spunerea” lui, într-⁠un anumit fel, tangentă gratuităţii, cochetând cândva cu nevroza simbolistă (observase Eugen Simion), deloc preocupat, însă, de mareele modei (literare). Nesincronic deci, el pare, mai degrabă, îndatorat recuzitei macedonskiene. Odată cu Orfeu îndrăgostit (1966), Horia Zilieru recunoştea (implicit) descendenţa simbolistă; iar Gh. Grigurcu vedea în poetul pe veci ieşean („am venit, ca să nu mai plec”, spunea el într-⁠un interviu, tras de limbă de N. Busuioc), „un ultim descendent al şcolii Literatorului”.

Vânând sonorităţi livreşti, Horia Zilieru propune gesticulant o aluzivă erotică ceremonioasă, în decor funebru, o „neagră nuntă” printre „candeli şi ruini”, când „agonizează crinii în cetate”, cu amanţi pali, parcuri siderale, roze putride etc. Altfel spus, invitându-⁠ne în „ocna de roze”, el reactivează, s-⁠a observat, „figurile simbolismului astenic” şi dovedeşte, în plină narcoză (invocând, ritualic-⁠adorator, hymera, crinii, roza, nevroza etc.) şi „zburdălnicie filologică”, împinsă într-⁠un „ludic lexical”, artificializând – prin ingenioase jocuri lingvistice – melancolia grea şi „urgiile amorului”. Evident, nucleul erotic, reverberând într-⁠o imagistică barocă, este centrul de greutate al universului său liric. Dar, să notăm imediat, o limbă măiestrită „lucrează” în slujba unui cavalerism anacronic, ferit de accese de mizantropie ori suspiciuni insalubre. Acest pathos erotic, slujit de vocabule rare, trezind la viaţă pagina cronicărească (arhaisme, dar şi cuvinte inventate, tăgăduind cumva efortul belferesc), visează muzicalitatea, vânând „sunete eleusine”; suavitatea imaginativă şi dispoziţia ludică îşi dau mâna pe tipar suprarealist. Ca mag muzical, cum s-⁠a spus, Horia Zilieru, închipuind – în „stupina cărţii” – o „patrie nirvană”, vădeşte abilităţi tehnice îndelung probate. Experimentalismul său, acea râvnită „stare acrobată”, se bazează – nu fără caznă – pe o impresionantă forţă de absorbţie, intimizând variate coduri culturale. Îl ajută, negreşit, şi „grefa valahismului”. Presiunea intertextuală rodeşte; dedat la jocuri lexicale, manevrând dexter combinatoria, el stăpâneşte „limba cu altoi şi spini” (cum zice într-⁠un Cântec de adormit Joshua-⁠Emmanuel, dedicat nepotului ajuns „printre streini”). Un orfevru, aşadar, acest poet venit parcă dintr-⁠o altă lume, descins dintr-⁠un univers floral, populat sufocant cu roze şi crini: „În roză-⁠i templul nostru pe vecie”. Şi care, acuzând „sindromul rozei” (putridă), vestind metamorfoza fluturelui (altă prezenţă obsesivă) din „crisalida de neant”, anunţă şi teama de murire: „Acu Doamne la-⁠înserare / gura plânge a smerare” (v. Patimile după Anton Pann). Travaliul său, filtrând virilul chin, zăvorând tâlcuri şi descoperind depozitări arhaice („viruşii din vremi patriarhale”, „tăbliţele hittite”) pe claviatura rafinatelor sale exerciţii poeticeşti, pendulează, fără încrâncenare, între extaz şi deşertăciunea humei, vizând momentul po(h)etic. Care nu întârzie a se înfăţişa nici în cea mai proaspătă „fantasie eroticoComică”, adică în cea mai recentă carte a sa (Exodul cuielor însângerate, Editura Junimea, 2017), trimiţând, se înţelege, la jertfa cristică; adică „la sorginte”, redeşteptând un „vlăguit melos”.

Suspectat că ar fi protocolar-⁠histrionic, cântând cu exces imagistic „melancolia cărnii ticăloase”, poetul învaţă „liubovirea”; retorica sa amoroasă cade însă în abstract. Meditaţia elegiacă devine o geometrie criptică, cantabilă, totuşi. Afişându-⁠şi blazonul de cuceritor (insaţiabil!), înscenând cu virtuozitate, dar şi cu preţiozităţi stilistice (obositoare prin aglomeraţie) un zel curtenitor afectat şi aferat, Horia Zilieru se dovedeşte de fapt un contemplativ. Rafinat, desigur, trubaduresc-⁠ermetic, plonjând în gratuitate. Elanul său erotic nu e şi donjuanesc; mai degrabă propune, anunţând reţeta brebaniană, „descrierea” ca posesie, descărcându-⁠se prin volute romantice „în gol”, într-⁠un „cer imaginar”, în numele unei iubiri astrale (invocând „atomi de-⁠amor”). Drama, dacă e, se consumă la nivelul limbajului. Iar truverul din Levant, dedulcit la aventura limbajului, un „vechi amant printre fantome”, dincolo de ceremonie, teatralitate şi preţiozitate, cosmicizează Erosul şi are ca scop suprem estetizarea lui. Pe urmele lui Aurel Sasu, putem spune şi noi că poetul trubaduresc, „travailleur”, oficiază neobosit o absenţă, digitaţiile sale chemând platonic o muză inocentă, de sursă livrescă: „E-⁠atâta elegie în fereastră / şi-⁠aştept, aşa din cărţi să te desprinzi / în rochia subţire şi albastră / Ca irişii grădinii suferinzi”. Stilizându-⁠şi suferinţa, barochizând galanton, cu irepresibile delicii livreşti şi efecte muzicale, acest „prinţ trist” pare a alerga după o himeră; contemplativismul său, căzut în adoraţie, evocă umbra paradisului (altfel spus, frigul erotic), fără a trezi, însă, jelania ori suspine hohotitoare, precum odinioară Conachi şi alte „spirite întemeietoare” din zorii poeziei. E vorba aici de amorul sacru, temperând efluviile senzualităţii şi ispitele carnale (chiar dacă anatomia feminină se insinuează obsesiv), sublimând prin filtru cerebral dezlănţuirile pasionale: „în carne încolţind melancolii”, zice într-⁠un loc poetul; sau, în altă parte: „un pal boboc în piept melancolia”. Ceea ce, în lectura lui Daniel Dimitriu, într-⁠o veche şi excepţională analiză, ar însemna o castitate polară, descătuşând voluptăţi imaginare.

Să nu uităm că frenezia declamativă, de un ceremonial desuet, cu flexiuni arhaizante, se consumă într-⁠un decor macabru-⁠artificios. Poetul vorbeşte despre „putrida auroră”, „viermi de safir”, „albul de lingoare”, „fagurii humii”, plimbându-⁠ne printre urne şi osuare. Şi încă: „tenebre de ninsoare pură”, „roze în comă”, „floare de cadavru” etc. Într-⁠o astfel de lume în destrămare, dezvrăjită, populată cu imagini funerare, gestul său se vrea salvator. Chiar dacă, sedusă de subtilităţi formale, poezia sa, de o vetusteţe voită, păcătuind prin fervoare şi abundenţă, vizitată de pericolul (real! al) autopastişei, îndatorată unei „matriţe” se comunică „la nivelul sonorităţilor”, nota – pătrunzător – acelaşi Daniel Dimitriu.

Trecut (nedrept) la dicţionarizaţi în istoria manolesciană, Horia Zilieru, navigând cu duh ludic printre efuziuni, patetisme şi răsfăţ, vădeşte răbdare artizanală şi nu îmbrăţişează reflexivitatea uscată. O bucurie livrescă, mereu proaspătă, întovărăşeşte traiectoria sa lirică. E curios cum, în generaţia sa, re-⁠descoperind febril, recuperator, poetica naturalului şi nevoia de sinceritate după eclipsa dogmatică, el s-⁠a îndreptat decis înspre ermetism (personalizat, fireşte), navetând manierist între scenariul orfic şi gramatica erosului, cum ne reamintea Daniel Corbu în acea „scurtă disertaţie” însoţitoare. În tabloul liricii de azi, autorul Astraliei, un poet-⁠spectacol, ocupă un loc distinct; gesticulant, clamoros-⁠simpatic, el pare o „statuie vivantă”, crede (şi nu se înşeală) concitadinul său Călin Ciobotari. Pentru Horia Zilieru, presimţind „sublima înnoptare”, implicit eclipsa fiinţei, poezia, purtând „ştampila personalităţii” rămâne colacul de salvare, anunţând reabilitarea sinelui, împotrivirea la rău şi dezordine, refuzând ura care nu oboseşte în lume. Adică viaţa (lui) magică.

Faţă de congeneri, Horia Zilieru, păcătuind prin „imagism excesiv”, pare a suferi tocmai de un deficit de imagine. Gratuita sa poftă inventivă, scoţând efecte speciale, bine strunită prozodic sub armura versului clasic, în pofida debordanţei, n-⁠a trezit decât un ecou surdinizat. Dar poetul oficiază „ca un ispirat”, constata Liviu Grăsoiu. Varietatea prolixă, rafinamentul cantabil, calofilia, teatralitatea etc. l-⁠au fixat (definitiv?) sub lespedea unor judecăţi false. A vedea în Horia Zilieru doar un spectator manierist, restrâns la partitura unui elegiac solar, eclipsând conştiinţa tragică, înseamnă a păgubi vinovat încărcătura problematizantă a cărţilor sale. Volum-⁠sinteză, Astralia îi provoca lui Theodor Codreanu ispita de a cerceta acribios „cum a fost primită” poezia orficului Zilieru, altoind valahismul în spaţiul ieşean, ca „spaţiu arhetipal” al poeziei. „Dansul în armură” al poetului îl conducea, inevitabil, spre o concluzie fermă: dincolo de afinităţile elective cu Ion Barbu şi „slăbiciunile” argheziene, dincolo de adopţiunile stănesciene, nucleica temă orfică recuperează, prin recosmicizare, sensuri uitate şi încearcă, în pacea posterităţii, o „împăcare” între coloşi. Ca împătimit orfevru, Horia Zilieru rămâne un arbitru al eleganţei.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest