Contemporanul » Modele » 100 de ani de la naşterea academicianului Nicolae Cajal

100 de ani de la naşterea academicianului Nicolae Cajal

Pasionată de emisiunea de televiziune a Eugeniei Vodă „Profesioniştii”, ale cărei înregistrări le reascult de nenumărate ori, atât pe internet, cât şi pe CD‑urile pe care le‑am cumpărat în România, am fost impresionată în mod deosebit de dialogul cu regretatul academician NICOLAE CAJAL (1919‑2004). Emisiunea avea loc cu ocazia apariţiei volumului omagial, la vârsta de 80 de ani; anul acesta ar fi împlinit 100 de ani.

L‑am cunoscut personal pe academicianul Nicolae Cajal în anul 2000, când am fost cu soţul meu în vizită în România, ca să particip, la Muzeul de Istorie, la comemorarea Maestrului Rudolf Schweitzer‑Cumpăna, care mi‑a fost profesor de desen şi pictură. Nu numai că m‑a cucerit ca om, dar mi‑a povestit de legătura care a existat între tatăl domniei sale, dr. Marcu Cajal, şi tatăl meu, Valentin Saxone, avocat renumit în perioada interbelică, fiind chiar avocatul familiei Cajal. Perioada de care‑mi povestea începea de pe vremea când părinţii mei locuiau pe strada Stelea din Bucureşti – lângă Templul Coral – prima lor locuinţă după căsătorie.

Respectul şi admiraţia cu care mi‑a vorbit despre părinţii mei mi s‑a dus la inimă.

Studiind ce s‑a scris despre familia Cajal, am ajuns la concluzia că în emisiunea „PROFESIONIŞTII” găseşti informaţiile cele mai autentice, povestite fiind de însuşi academicianul Nicolae Cajal. Îi urmăreşti fizionomia, înregistrezi vibraţia vocii sale şi retrăieşti cu intensitate fiecare moment din viaţa sa. Totul ţi se întipăreşte adânc în memorie.

Discuţia porneşte de la generozitatea sau, cum o numesc ei, „cumsecădenia” prin care se făcuse renumit savantul. Interesantă este afirmaţia sa, că generozitatea este de fapt o formă de egoism, cel care face un bine simţind o bucurie. A fi bun este o calitate normală. Este o calitate cu care te naşti, dar care vine şi din educaţia de acasă. Părinţii săi aveau o pasiune din a face bine.

Academicianul Nicolae Cajal s‑a născut în casa părintească, în cabinetul tatălui său, pe 1 octombrie 1919. Fiul, Ştefan, s‑a născut, în 1949, tot în aceeaşi casă, soţiei savantului fiindu‑i teamă că la spital ar fi putut fi schimbat cu alt copil. Ştefan trăieşte la Montreal, în Canada, şi reprezintă a treia generaţie de medici în familia Cajal, specialist în geriatrie.

Tatăl academicianului Nicolae Cajal, dr. Marcu Cajal (1885‑1972), a fost un renumit medic pediatru sau, cum se spunea pe vremea aceea, medic de copii. Cu umorul care‑l caracterizează pe academicianul Nicolae Cajal, acesta povesteşte că tatăl său, când şi‑a pus firma „Medic de copii”, a avut ca prim pacient un bolnav de epilepsie, numită în mod popular „boala copiilor”.

Dr. Marcu Cajal, împreună cu profesorul Mihail Manicatide (1867‑1954), a scris un tratat de „Terapeutica infantilă”, despre tratarea bolilor de copii. Din nou, acest lucru mi‑a trezit amintiri. Dacă nu ar fi existat profesorul Manicatide nu aş fi rămas în viaţă. La vârsta de 5 ani am avut dublă pneumonie şi, întrucât tatăl meu n‑a putut face rost de penicilină, profesorul Manicatide m‑a salvat cu vechea metodă care consta din înfăşurarea în cearceafuri reci şi ţinută tot timpul în braţe, ca să nu se încingă plămânii. Parcă‑l văd şi astăzi pe profesorul Manicatide: locuia pe str. Luterană nr.19, vecin cu mătuşa mea, mic de statură şi îmbrăcat deosebit, purtând când papion, când lavalieră.

Întorcându‑ne la academicianul Cajal, el mărturiseşte că a lucrat în cercetare şi în învăţământul universitar, aşa cum de altfel şi‑a dorit, formând mii de studenţi. A continuat să lucreze peste vârsta de pensie – excepţie fericită – fiind susţinut de colegii săi, mulţi dintre ei foşti studenţi ai lui.

Intervine iar umorul. Eugenia Vodă îl întreabă ce defecte are. Răspunsul este: „Tatăl său spunea că, dacă ar fi fost femeie, ar fi fost cocotă, pentru că nu ştie să spună nu”.

A fost de un optimism debordant. Simbolic se poate spune că vedea brânza din schweitzer, ignorând găurile. Ştia să se bucure din plin de tot ce a făcut şi nu se gândea niciodată la ce nu a făcut.

Povesteşte, printre altele, că avea obiceiul să se plimbe printre nebuni, să vorbească cu ei; trăind drama lor umană, a apreciat mai mult viaţa. Se gândea că aceşti oameni s‑au degradat deşi au fost odată şi ei normali. Nu există vindecare în aceste boli, cel mult ameliorări. Şi aici, ajunge la virusologie declarând că este convins că există forme de schizofrenie virotică.

Fiind studentul academicianului Ştefan Nicolau (1896‑1967), la cursul de inframicrobiologie, şi fiind fermecat de acesta, ajunge să‑i devină colaborator, devenind specialist în virusologie. Mi‑a plăcut explicaţia pe care o dă virusurilor (la plural să nu se spună „viruşi”). Virusul este un element patogen mai mic decât microbul (de un milion de ori mai mic). El se cultivă numai pe celule şi ţesuturi vii şi este totdeauna patogen. Şi microbii sunt îmbolnăviţi de virusuri. Virus se numeşte astăzi şi pericolul care ne pândeşte în calculatoarele electronice. Singurul VIRUS agreat şi iubit a fost câinele familiei, care purta acest nume.

Nicolae Cajal îl citează pe mentorul său, Ştefan Nicolau, care spunea că în cercetarea ştiinţifică „este nevoie de pregătire, muncă şi noroc!”

„Sunt un om norocos, spune el. Întâi am avut noroc cu familia mea, cu soţia mea Bibi, pe care am întâlnit‑o pe când era soră la Spitalul Caritas. Mai târziu s‑a reprofilat, fiind marionetistă la «Teatrul Ţăndărică». Am învăţat de la ea, mărturiseşte el, să „trag şi eu sfori”, dar „sfori pozitive”. În fine, a avut noroc cu mentorul său, savantul Ştefan Nicolau.

Tatăl, dr. Marcu Cajal, iubea enorm copiii. Plânsul sau gălăgia copiilor îl încânta. El ştia să spună NU. Mama era mai dură, i se spunea „doamna procuror”, dar şi ea era „bolnavă să facă bine”.

Ceea ce m‑a impresionat în mod special este faptul că, la fel ca şi mine, credea în „spiritul părinţilor”, iubea lucrurile din casă care‑i aminteau de ei.

Nicolae Cajal a făcut liceul la Matei Basarab, ca şi tatăl, şi fiul lui, şi mulţi dintre colegii săi. Pot să mă laud şi eu că atât tatăl meu, cât şi soţul meu au învăţat la Liceul Matei Basarab…

A început să studieze medicina la Cluj, ca să înveţe să fie independent de „fusta mamei”. S‑a reîntors la Bucureşti deoarece se apropia războiul. În anul al III‑lea a fost exmatriculat din motive rasiale. Tatăl său – dr. Marcu Cajal – a înfiinţat „Şcoala de la Caritas”, unde studenţii evrei excluşi de la medicină şi‑au putut continua studiile în perioada persecuţiilor rasiale. O placă comemorativă la Cimitirul din Şoseaua Giurgiului îi aminteşte pe matematicianul Ernest Abason, inginerul Martin Bercovici şi medicul Marcu Cajal, care, în acele vremuri de restrişte, au creat şcoli superioare pentru studenţii evrei, atât în domeniul tehnic, cât şi în domeniul medicinii. Excluderea de la facultate a fost un eveniment traumatic pentru el, s‑a simţit umilit, dar optimismul nu l‑a părăsit, a considerat că este ceva trecător. El continua să vadă viaţa în culori tandre.

S‑a lovit în viaţă şi de multă făţărnicie. N‑a ţinut un Jurnal, dar într‑un caiet a notat, după ce a cunoscut mai multe personalităţi, această constatare tristă: „Cei mari au devenit mari pentru că au fost lichele sau au devenit lichele după ce au ajuns mari.”

I‑a cunoscut personal pe Eugen Ionescu, un om de foarte mare spiritualitate, pe Mihail Sebastian, un om speriat şi deziluzionat, pe George Enescu, sesizând nepotrivirea dintre marele muzician şi soţia sa, ş.a.

La dispariţia Şef Rabinului Moses Rosen a devenit Preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti. A abordat teoria real‑semitismului, care susţine că evidenţierea contribuţiei evreilor în toate domeniile de activitate este cea mai bună cale de combatere a antisemitismului. A învăţat de la tatăl său că „dacă trebuie să mături, s‑o faci cât mai bine!”. Această teorie o avea un artist plastic german care nu picta, nu sculpta, dar a rămas în Istoria Artelor prin teoriile lui: „Tot ceea ce faci, să faci cu ARTĂ, pentru că în orice activitate există artă!”. A păstorit Comunitatea Evreiască cu artă, dragoste şi respect faţă de om.

Academicianul Nicolae Cajal ne‑a lăsat tuturor un model de viaţă, în care generozitatea, bunătatea sunt semnele unei reale inteligenţe superioare, a demnităţii de a‑ţi asuma şi împlini menirea de a fi om. Ne‑a învăţat să căutăm să fim utili şi să ne bucurăm de viaţă.

Academicianul Nicolae Cajal ne‑a părăsit în 2004.

Fiica sa, dr. Irina Cajal, a pornit imediat la organizarea unei fundaţii în memoria sa, dar şi pentru a perpetua numele de Cajal, care îşi are originea la Ramon Cajal din Spania, cel care a luat şi Premiul Nobel, şi care era rudă cu familia printr‑un bunic. Asta au descoperit cei din România foarte târziu, când unul dintre băieţii lui Piedro, care avea mai mult de 80 ani, le‑a scris de la Paris şi le‑a comunicat că sunt rude cu vestitul Ramon Cajal.

Fiica Irinei Cajal este şi ea doctor, printre primele 10 doctoriţe în domeniul infertilităţii din SUA, iar ginerele, chirurg pediatru. Nepoţii, fiind întrebaţi la şcoală ce sunt părinţii, au răspuns spontan: „Mama face mulţi copii, iar tata îi taie cu foarfeca”.

Fundaţia Academician Nicolae Cajal sprijină cercetarea ştiinţifică medicală dedicată prevenirii şi tratamentului unor boli cu impact major asupra sănătăţii publice. Fundaţia susţine iniţiative care cresc credibilitatea noilor descoperiri medicale şi eforturile de a le face accesibile practicii clinice.

Între proiectele promovate de Fundaţie, un loc important este ocupat de colaborarea între clinicieni şi cercetătorii din domeniul biomedical, pentru identificarea de noi posibile ţinte terapeutice, pentru dezvoltarea de trialuri clinice. În acest context, se organizează anual simpozioane care promovează colaborarea dintre laborator şi clinică.

Dr. Irina Sanda Marin‑Cajal este la ora actuală una dintre cele mai complexe personalităţi ale comunităţii evreieşti din România. Este Subsecretar de Stat la Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, membră fondatoare a Fundaţiei Nicolae Cajal, membră a Asociaţiei internaţionale a Criticilor de Artă, a Fundaţiei Culturale Libra, a Asociaţiei Jewish‑Heritage, iniţiat de B’nai B’rith International din Washington, a Asociaţiei de Ştiinţe Etnografice din România etc.

Deşi nu se consideră o persoană deosebit de religioasă, Irina Cajal a ţinut toată viaţa câteva obiceiuri evreieşti moştenite din familie. De asemenea, s‑a ocupat de‑a lungul anilor în mod intens de proiecte ce vizează readucerea în atenţia publicului a subiectului Holocaustului. Dacă o veţi întreba pe Irina ce a moştenit de la regretatul ei tată, o să răspundă că bunătatea şi dorinţa de a face bine. Acesta este darul cel mai preţios…

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea academicianului Nicolae Cajal. De la bunicul Marcu la tatăl Nicolae şi la fiica Irina, un lanţ de familie care ne onorează prin realizări pe toate planurile şi mai ales în folosul obştei.

Liana Saxone‑Horodi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now