Lecturi - Despre Cărți

Ştefan Borbély: Angela Marinescu – integral

Ca şi Maria Magdalena odinioară, ea porneşte înspre sublim din moarte, de pe un câmp presărat cu ruine, la orizontul cărora mijesc cele trei cruci pe care se leagănă cadavre.

Poezia este, în cazul Angelei Marinescu (Subpoezie. Ediţie integrală, de autor. Ed. Charmides, Bistriţa, 2015; cu o prefaţă de Al. Cistelecan), o funcţie a unei căutări de ordin metafizic, dominată – în opinia critică a majorităţii celor care s-⁠au aplecat asupra ei – de o percepţie de tip apofatic, având în centrul ei golul, neantul. Engrama acestei căutări – s-⁠a spus pe bună dreptate – o reprezintă Maria Magdalena: femeia sublimă şi execrabilă totodată, care primeşte harul prin intermediul inevitabil al corpului, încercând mai apoi să-⁠l transforme în putere şi energie, să facă din el o funcţie a extazului, părăsirii de sine şi a inteligenţei. Spre deosebire, însă, de o parte însemnată a exegezei dedicate poeziei pe bună dreptate decretate majore, pe care o scrie Angela Marinescu, sunt personal de părere că nu golul sau neantul guvernează această fervoare a sublimării visceralului în spiritual, ci, dimpotrisubpoezie-angela-marinescu-copvă, dramatica, chiar tragica voinţă de a le face pline la tot pasul, de a le trăi ca plenitudine. „Lirismul pe care îl pot concepe – scrie poeta în eseul programatic întitulat Implozia, publicat în revista Vatra, în 1986 – este lirismul care poate fi atins prin interiorizarea metafizicii limbajului propriu până la implozie. De fapt, cea mai importantă caracteristică a metafizicii (şi care abia în acest secol a devenit evidentă), singura care mai poate fi luată în discuţie, este aceea a individualităţii ei intrinseci. Dacă fondul metafizicii ar putea fi «nimicul» (Heidegger) atunci acest «nimic» este chiar fondul primitiv, confuz şi enorm al instinctelor.”

Acesta e, de altfel, şi textul în care ea vorbeşte de „mingea metafizică” a poemului, pentru a sugera că orice creator devine, din chiar clipa în care aşterne primul cuvînt pe hârtie, actantul unui „vârtej” superior sieşi, derivat din histrionism metafizic, din marele „joc cosmic”. Aşa se explică repetata inserţie a „clovnului trist”, a saltimbancului şi grotescului hohotitor în poemele Angelei Marinescu, care nu pregetă să vorbească, de mai multe ori, despre „saltimbancul sugrumat” pe care-⁠l „poartă în sine”. Ne aflăm, sintactic şi terminologic, în faţa unui sistem poetic extrem de riguros, foarte precis, de o incandescenţă matematică întinsă la extrem, calculată, care nu lasă nici un cuvânt, nici un vers sau epitet să circule în voie, fără să fie integrat unei voinţe expresive.

Există poeţi ale căror cuvinte „o iau razna”, experimentează o „libertate” în care ajunge să fie angrenat, în cele din urmă, şi creatorul lor. Mulţi dintre aceştia fac caz de faptul că sunt „scrişi de către text” în acest fel, purtaţi în direcţii surprinzătoare, necunoscute, fertile, pe care nu le-⁠au preconizat de la început. Nu e cazul Angelei Marinescu, care-⁠şi domină – sau „biciuieşte” – versurile cu o putere lucidă, cel mult cinică şi autodestructivă, incapabilă de concesii contrare. Indiciul exterior al acestei puteri e exactitatea, „circumcizia ebraică” a experienţei: matematizarea extremă a discursului („stau în genunchi în interiorul unui câmp pătrat/ cu marginile exacte” – Fugi postmoderne), controlul riguros al tuturor articulaţiilor sale, închise într-⁠o voinţă de sistem care face ca, indiferent de unde le citim, de unde le extragem, conceptele să fie aceleaşi, să aibă acelaşi înţeles, încarcerate fiind într-⁠un sistem autoreferenţial perfect articulat, care-⁠şi dobândeşte prima expresie integrală în volumul Blindajul final (1981), nemodificându-⁠se, apoi, până la capăt.

Acesta e primul volum major în care Angela Marinescu defineşte poezia ca „spasm de o precizie metafizică”. În Var (1989), se vorbeşte de un „creier desprins definitiv”, „plutind pe orbita rece”, şi de „mâinile introduse în creier/ cu precizie violetă, de sânge”. Obsedată de halucinanta matematică a existenţei, poeta nutreşte „repulsii calculate”, elogiază algebra superioară a „eşecului” („eşecul luminează viaţa, o stabilizează şi o redeschide mereu” – Satul prin care mă plimbam rasă în cap, 1997) şi vorbeşte obsesiv de „perfecţiune”: „am vrut perfecţiunea şi perfecţiunea s-⁠a dovedit a fi nebunie” (Parcul, 1991). Obsesia e predeterminată biografic, într-⁠o accepţiune care poate fi, la o adică, chiar psihanalizată. De pildă, în Jurnalul scris în a treia parte a zilei (2003), care ne transmite şi eterna frustrare a notorietăţii („sunt un hybris pe care o literatură ca şi a noastră îl elimină ca pe un corp străin”), Angela Marinescu îşi aminteşte de sadismul matematic cu care a fost bătută de către tată până la o vârstă avansată, fiindcă era prea liberă, prea nestăpânită („tatăl meu m-⁠a bătut cu cureaua până târziu de tot”), dar şi de faptul că, în copilărie, jucându-⁠se „de-⁠a medicul şi bolnavii” cu ceilalţi copii, obişnuia să îi lovească pe aceştia cu o exactitate dureroasă, sadică. Nu întâmplător, matematicul reapare în viaţa ei cu o regularitate sistemică, reprezentând „colacul de salvare” al tuturor momentelor când existenţa ei tinde să o ia razna, să o destabilizeze. De pildă – regăsim acest detaliu tot în Jurnalul scris în a treia parte a zilei -⁠, după absolvirea facultăţii, când se descoperă, subit, în proximitatea unei libertăţi excesive, posterioară orarului aproape cazon al vieţii de studentă, o avortează ferm, organizând-⁠o ca pe o „disciplină metafizică”. Tot matematic se construiesc şi celelalte valori-⁠reper din viaţa ei, cum sunt repulsia faţă de ceilalţi, ura fisională, plăcerea sexului sau poezia, singura condiţie fiind aceea ca ele să atingă intensităţi „absolute”, să fie „totale”. La marginea extremă a matematicii existenţiale se află combustia: cenuşa, înţeleasă ca substitut vremelnic al diamantului spre care ea tinde („mâinile îmi sunt pline de cenuşă. […] cenuşa e moartea).

„Monstruosul matematic” oferit ca „impersonalitate metafizică”, domină, aşadar, integral momentele de viaţă ale Angelei Marinescu, explicând aproape tot, de la impresia de fiinţă atroce, înspăimântătoare, dominatoare pe care o lasă celor din jur, la limbajul uneori scatologic al unor poeme de altfel sublime, din categoria acelora pentru care Angela Marinescu este considerată – cu teamă, sau chiar cu oripilare de către circumspecţi – ca fiind cea mai bună dintre poetele de care dispune în momentul de faţă literatura română. „Vocaţia libertăţii este de o precizie înfricoşătoare” – scrie ea în interpretarea la Evanghelia după Toma (1997)⁠, afirmaţie care ne duce, în mod inevitabil, înspre „exactitatea generoasă” de care se vorbeşte în Textele risipite.

De altfel, numeroase notaţii au un caracter definitiv, asertoric, căzând în ochii cititorului ca un stilet rece, care străpunge retina: „numai sacrificiul total naşte spirit. Cu cât sacrifici mai mult, cu atât eşti mai independent” – Evanghelia după Toma. O interpretare posibilă, 1997). Sau: „cât pământ, atâta credinţă” (Var, 1989) – adică în chiar volumul în care se vorbeşte peremptoriu, înainte de Revoluţia din decembrie 1989, de „rasa de metal” care am devenit, într-⁠o „vârstă” degenerescentă, a fierului. Revolta nu e nouă, deşi ea nu ajunge la disidenţă: cu ani înainte, poeta se ridicase în picioare la Teatrul Naţional, în mijlocul unei audienţe înfricoşate, pentru a-⁠şi acuza colegii scriitori de oportunism. Azi, e la fel de algebric de neconcesivă, împărţind lovituri şi verdicte cu o directeţe surdă, cinic calculată. Pe bună dreptate, stârneşte anxietate peste tot pe unde apare („îmi place să mă cert” – scrie ea într-⁠un text reflexiv), numai că dacă te uiţi atent, violenţa ei nu e gratuită, ci aparţine fiinţei care trăieşte orice clipă la intensitatea ei cea mai de sus, ca pe o combustie de moment spasmodică, totală. Nimic nu e relativ sau doar convenţional în convorbirile, relaţiile sau cuvintele Angelei Marinescu. Dimpotrivă, sunt arderi totale, din care nu rămân resturi. Puţini îi rezistă, majoritatea dau bir cu fugiţii sau se afundă în tăcerea cea mai circumspectă. Citiţi paginile de jurnal sau eseurile, reunite între coperţile volumelor pe care Marin Mălaicu-⁠Hondrari le editează generos la Charmides: pe lista incriminaţilor figurează nume celebre, culpele lor fiind, şi ele, farmaceutic analizate şi dozate. La fel se întâmplă cu bolile prietenilor sau ale duşmanilor, diagnosticate precis, de către un om care nu uită să-⁠şi amintească de o mai veche carieră, vremelnică, din lumea medicală.

Cauzal şi biografic, matematizarea existenţei îşi este sieşi impusă de către poetă ca pe un exorcism, fiind direct legată de boala pe care medicii i-⁠o descoperă şi diagnostichează la o vârstă la care te aştepţi la alte perspective existenţiale decât la acelea de „condamnare” sau „handicapare” prelungită (două cuvinte tari în economia sintactică a poetei de care ne ocupăm). Boala transformă viaţa în sacrificiu (de sine), deopotrivă cu sacrificarea inevitabilă – de cele mai multe ori voluptuoasă – a celorlalţi. Dar tot ea induce în viaţă o tensiune insuportabilă, cotidiană, permanentă, prin mutarea morţii dintr-⁠o virtualitate îndepărtată într-⁠un factor de obsedantă proximitate. „Sunt moartea din pieptu-⁠mi mort de silă şi de bucurie” – scrie poeta în Structura nopţii (1979). „Ce poate fi mai asemănător cu moartea decât viaţa?” – se întreabă ea în acelaşi loc, vorbind, totodată, de o „crucificare abstractă, imagine violentă a unui întreg absolut”.

Consecinţa, fructuoasă inclusiv pe planul creaţiei, o reprezintă trăirea vieţii la modul extatic, ca pe o combustie „de sânge şi carne”: „materia nu există. ceea ce, acum, aud,/ ca pe o şoaptă infinită, suprapusă fiinţei mele,/ dezmăţată, dezlănţuită, nepăsătoare/ nu este decât propria-⁠mi prăbuşire.” (Blindajul final) Din viziunea extincţiei derivă anatomia spasmodică a universului poetic al Angelei Marinescu: voluptatea de a se vedea cu viscerele la vedere, de a-⁠şi decoperta creierul, de a-⁠şi oferi sieşi şi de a le oferi celorlalţi („impudoarea de a trăi în văzul lumii, de a-⁠mi exhiba neliniştea, spaima, orgoliul şi plictiseala” – Texte risipite) spectacolul copleşitor al unei anatomii permanent eviscerate: „scrisul mă şterge cu sânge, scrisul de deşert cu sânge în loc de nisip” (Parcul, 1991).

Fervoarea specifică a golului care se cere avortat, umplut cu „materie”, agresat şi sufocat cu prea-⁠plin defineşte cât se poate de precis direcţia primară a poeziei Angelei Marinescu, constituind planul de la care orice căutare a ei porneşte. Ea ne va ajuta să descifrăm şi să definim sintaxa metafizicii particulare pe care această poezie o propune („neexperimentală, vizionară la nivelul conştiinţei, intelectuală ca structură, existenţială”), cu o exactitate – am văzut deja acest lucru – matematică, cerebrală. Ea îi permite poetei să aspire înspre un spaţiu aflat „în afara poeziei” sale, pentru a contempla, integral, „întunericul” din care poezia se hrăneşte şi pe care ea tinde să îl edifice („mâinile mele au fost întotdeauna pline de întuneric” – Parcul; „când scriu, sunt cu ochii pe noapte” – Fugi postmoderne).

Definiţia particulară a metafizicii pe care o gândeşte Angela Marinescu derivă pieziş din etimologia sa prearistotelică, accentul căzând aici pe physis, adică pe ceea ce este „natural sau „materierial”. (V. Francis E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, ed. rom. 1993, pp. 225-⁠227) Speculând logic etimologia, ajungem la concluzia că, în acest context, physis-⁠ul (adică ceea ce e doar materie) reprezintă doar un impas, doar o piedică în efortul cuiva de a trece „dincolo”, într-⁠un spaţiu al ideilor pure, care se află deasupra materiei. O accepţiune foarte modernă, însă, privilegiată şi de către expresionişti (pe o mai veche filiaţie gnostică, via Nietzsche) pune lucrurile într-⁠o lumină diferită. Pentru adepţii acestei convingeri, „saltul dincolo” (adică „transcenderea”) pot fi atinse nu neapărat depăşind materia, trecând de ea într-⁠o dimensiune suprasenzorială, ci aducând-⁠o pe aceasta într-⁠o stare „extatică”, de fervoare energetică, făcând-⁠o să intre în „implozie”. Este ceea ce spunea, în esenţă, Rilke: nu părăsirea pământului reprezintă „cheia” unei existenţe artistice împlinite, ci „transfigurarea metafizică a pământului”, prin inducerea în el a unei extaze, a unei fervori.

Într-⁠o asemenea formulă de transfigurare „orfică” (privilegiată şi de către Maurice Blanchot, într-⁠o interpretare superbă), cea mai „pământeană” dintre facultăţile omeneşti – adică instinctualul – joacă un rol decisiv, fiindcă – aşa cum spunea şi Nietzsche în siajul Naşterii tragediei – nu intelectul sau cerebralitatea fac ca universul să devină dionisiac, ci senzorialul depozitar de energie. „…Numai în prezenţa instinctului este posibilă devenirea metafizică – scrie, la rândul ei, Angela Marinescu în Spaţiul moral al tăcerii (Vatra 1986). […] Şi fără metafizică poezia rămâne doar literatură.”

Metafizica Angelei Marinescu e metafizica instinctului dezlănţuit, realizat ca plenitudine. „Acest obiect filosofic (cerul) este singurul lucru care îmi mai aminteşte de instinct” – citim în Var (1989) „Singurătatea mea este materie. obiect – scrie ea în Blindajul final –, este brutală, violentă.” Pentru a aduce materia la „implozie”, poeta pune în mişcare o întreagă „furie a concretului”: înghesuie, spasmodic, în vers, „materie. umbră deasă”, îşi surprinde mâinile „pline de cenuşă. cenuşa e moartea”, se flagelează, îi biciuieşte, îi iubeşte şi îi urăşte pe cei din jur, totul cu scopul dinamizării a ceea ce este „adormit”, al inducerii unei „nebunii” în „structură”.

Neavând altă „materie” cu care să umple „golul”, poeta îşi sacrifică de regulă, într-⁠un mod spasmodic şi halucinant, corpul, prin intermediul erosului: viscerele intrate în combustie, senzualitatea galopantă, sexul hipertrofiat, ridicat la rang de substitut existenţial – şi chiar creierul. Ca şi Maria Magdalena odinioară, ea porneşte înspre sublim din moarte, de pe un câmp presărat cu ruine, la orizontul cărora mijesc cele trei cruci pe care se leagănă cadavre.

Total 1 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button