Contemporanul » Lecturi » Liliana Danciu: Despre „timpul îndrăcit” al creaţiei

Liliana Danciu: Despre „timpul îndrăcit” al creaţiei

Conform unui model mitic cosmogonic, cu fiecare univers poetic nou creat, în opinia Rodicăi Braga, poetul-⁠demiurg consumă ceva din propria fiinţă. Timpul creaţiei nu este un timp al gloriei manifestate „public”, ostentativ şi cu pompă, ci un „timp îndrăcit”

Titlul Timp în derivă (Editura Contemporanul, 2016) plasează poemele volumului doamnei Rodica Braga sub semnul unei temporalităţi lipsite de direcţia propriei cursivităţi, purtată în voia unei puteri superioare. Cronos, marele guvernator implacabil al creaţiei, stăpân al secundelor şi al veacurilor, îşi abandonează navele în voia unei curgeri devia(n)te şi haotice. Alături de Marele Anonim al filosofiei lui Lucian Blaga, Cronos devine Marele Absent. Când timpul este în derivă, omul are obligaţia de a-⁠şi guverna bucăţica de temporalitate acordată şi de a-⁠i imprima sens şi direcţie pentru a conta. Cunoscând formaţia de filolog a poetei, nu trebuie neglijat nici sensul strict gramatical al verbului „a deriva” = „a proveni, a-⁠şi avea cauza”, ceea ce sugerează, poate, aceeaşi „sete de repaos” a Hyperion-⁠ului eminescian, de oprire a curgerii înseşi din propria curgere, a timpului însuşi din propria-⁠i trecere, printr-⁠o reîntoarcere a fluxului său spre izvoarele de dinaintea oricărui început. Pe de altă parte, forma nearticulată a substantivului „timp” anulează, mai degrabă, valoarea cosmică, majoră a Timpului ca legitate universală pentru a impune ideea unui timp oarecare, anonim şi lipsit de valoare transcendentală. Timpul mort devenit veşnicie, din viziunea eminesciană, intră în matca unui timp individual, personal, conţinut în însăşi fluiditatea solară a sângelui. Doar în corpul poemelor, în mod paradoxal, substantivul „timp” se articulează hotărât în cadrul expresiei impersonale „e timpul”, căpătând caracterul implacabil şi definitiv al momentului împlinirii unui soroc, al unei suficienţe, al unei limite.

Există un timp al curgerii şi un timp al nodurilor, un timp al solarităţii stinse din ochii orbi ai semenilor „ermetic închişi în bunăstarea/ lor neştiutoare” (duminica orbului, sau cum altfel, p. 85) şi un timp al dragostei solare, un timp dureros al poemului ce strigă viu în sânge, un timp al tăcerii şi unul al ţipătului, un timp al strălucirii şi al risipei clipelor şi unul al eclipsei şi al furtului de timp, oferit cu zgârcenie. Sărit de pe axa tridimensionalităţii profane, văduvit de legitatea liniarităţii istorice sau de ciclicitatea mitică, acest „timp în derivă” presupune implicit rătăcirea fiinţei într-⁠o spaţialitate străină, dar şi zădărnicia căutării unui sens al vieţii văduvite aprioric de orice sens. Prezentul este cu predilecţie „un timp inclement” (alchimii deturnate, p. 109), al „dezordinilor fatale”, al unei „lumi sleite”, câtă vreme copiii ei sunt absorbiţi din lumea vie în false şi înşelătoare „lumi virtuale” (Ibidem). În dimensiunea alterată a unui prezent mereu altul, nu e de mirare că geografia locurilor şi structura interioară a fiinţei se schimbă, iar ploaia, canicula, cerul şi oamenii nu mai sunt ceea ce au fost (nici ploaia nu mai e ce a fost, p. 108). Din perspectivă ontologică şi simbolică, găsirea sensului ar însemna, pe de altă parte, însăşi anularea lui, după modelul Graalului care continuă a simboliza idealul câtă vreme rămâne imposibil de atins. În ciuda derivei generale, întrebarea esenţială trebuie, totuşi, în continuare, (auto)adresată de către fiecare individ în parte, fără a fi risipită prin căutarea unui răspuns în afară, întrucât răspunsul stă „ascuns” în interior: „tu eşti propria destinaţie,/ în tine e totul./ tu eşti întregul sens” (nelămurit sensul vieţii, p. 5). Esenţa cunoaşterii totului se condensează în socratica sau poate gnostica cunoaştere de sine.
Primul poem al volumului deschide, aşadar, direcţia confesiunii lirice a poetei, care se abstrage voit derivei spaţio-⁠temporalităţii existenţei „din afară”, pentru a se direcţiona spre sine, pentru a auzi cântecul îndurerat al inimii-⁠ciocârlie „pierdut în înalt”(după colţ ne pândeşte neprevăzutul, p. 6) şi a-⁠l capta ulterior în „tăcerea din cuvânt” (tăcerea din cuvânt, p. 7), pentru a aduna durerea surdă a viscerelor răscolite de disperarea de a fi şi a o grămădi în transparenţa unei lacrimi. Interioritatea se dezvăluie drept un peisaj organic insolit, de o concreteţe mai degrabă abstractizată decât materială, o coincidentia oppositorum după modelul arghezian al „altoiului de stea” prins pe „aluatul de noroi” (Adam şi Eva). Iată, spre exemplu, cum „ziua de mătase albastră” a unei primăveri ce „mişună prin oase/ ca un bondar smintit”, zburătăcind zglobie „între omoplaţi”, „în ochi”, „spre promontoriul inimii”, „peste plexul solar”, provoacă o gamă de senzaţii atât de vii, încât naşte sentimentul putinţei de a înflori ca un măr (ziua de mătase albastră, p. 71). Într-⁠un altfel de peisaj, oceanul timpului decolorează şi dizolvă culorile vieţii într-⁠o interioritate devenită vale a plângerii. Verticalitate şi statornicie, unitate şi primordialitate se topesc într-⁠o imagine în oglindă a femeii-⁠copac şi a copacului-femeie, simbol al feminităţii totale (nimic nu se mai trăieşte, p. 53). Între reperul vag precizat al trecutului, „cândva” şi cel concret al prezentului, „acum” se află povestea copacului-femeie ce înfruntă moartea „cu gureşia sevelor” (dez)golit între timp şi devenit biet „steag obosit” (Ibidem, p. 53). Viaţa e prezenţă a timpului, dar se epuizează prin fiecare clipă ce-⁠o animă şi-⁠o consumă deopotrivă, o binecuvântare metamorfozată în blestem.

În volumul Timp în derivă, este prezent şi poemul gnomic, cu reflecţii filosofice profunde despre viaţă şi timp, despre arta de a trăi înţelept, cum este cazul poemului viaţa e o sfoară înnodată. Viaţa devine o liniaritate de-⁠a lungul căreia omul trebuie să dobândească deopotrivă gnoza („să ştii”) şi intuiţia („să ghiceşti”) de a lăsa timpul să curgă sau să-⁠l înnoade. O povară prea mare a nodului sau o subţirime prea firavă a firului ar provoca colapsarea propriului destin. Simbolismul magic al fusului şi imaginea mitică a torcătoarei răzbat din discursul filosofic, platonian şi gnostic al necesităţii eliberării spirituale: „fiecare, încarcerat în realitatea/ casabilă, se mişcă după nevoia/ lui de a fi liber sau prins/ în capcană” (p. 84). Este prezent deopotrivă poemul „didactic” cu valoare de avertisment, împânzit de afirmaţii sentenţioase de tipul „e periculos să te laşi/ în voia cuvintelor” sau „e periculos să te laşi/ cuprins de apa lenevită (…)” şi „e periculos să crezi/ că în lumea aceasta speranţa e totul” (e periculos să te laşi, p. 86), urmate de interpretarea lor din perspectiva vieţii. Cum ar spune Ştefan Viziru, personajul principal al Nopţii de Sânziene, de Mircea Eliade, omul poate alege să trăiască viaţa sau să se lase trăit, devorat de timp sau, în termenii poeziei Rodicăi Braga, „să accepţi, placid,/ cântecul şi jocul” (Ibidem).

Conform unui model mitic cosmogonic, cu fiecare univers poetic nou creat, în opinia Rodicăi Braga, poetul-⁠demiurg consumă ceva din propria fiinţă. Timpul creaţiei nu este un timp al gloriei manifestate „public”, ostentativ şi cu pompă, ci un „timp îndrăcit” (Ibidem, p. 64). Din nou, poeta exersează registrul simplu al limbii pentru a crea efecte metaforice şi simbolice incredibile, căci „timpul îndrăcit” trimite atât la imaginea interiorităţii creatoare, cât şi la demonismul creator pe modelul mitic românesc al perechii Frate/ Nefrate. Fratele îşi descoperă alter egoul creator, Nefratele, în oglinda apelor haosului, simbol al abisului unei interiorităţi încă neexplorate şi, împreună cu acesta, creează universul. În absenţa unui demonism interior, omul nu poate crea opera de artă, ci rămâne la suprafaţa calmă a raţionalităţii sale.

Valorificând o altă viziune mitică, inspirat de o legendă talmudică, poemul care încheie volumul valorifică imaginea unui Creator tânăr, aflat în cursul iniţierii în propriile potenţe creatoare, care, abia după ce învaţă şi înţelege puterea „cuvântului dintâi rostit” (la început, Dumnezeu, p. 124), îl dăruieşte altruist lumii. Păşind pe „o mare de întuneric” (Ibidem), tânărul Creator îşi explorează abisul interior până la descoperirea Eului „într-⁠o uriaşă scoică/ perla sidefată a luminii” (Ibidem), pe care o numeşte, în şoaptă, cu sfială şi cu mare nedumerire. Nu întâmplător, „sufletul” divinităţii este redat prin imaginea perlei din scoică, izomorfism al feminităţii transcendentale, căci actul cosmocratic al decantării luminii de întuneric devine sinonim cu procesul alchimic al unei „individuaţii” divine. Prin procesul autocunoaşterii totalităţii fiinţei sale, Dumnezeu se creează pe sine şi, implicit, universul, după „chipul şi asemănarea sa”. Numele luminii devine izvor al cuvântului creator însuşi, ale cărui litere aflate în „coroană” au început „să-⁠şi revendice dreptul/ la existenţă” (Ibidem). „Coroana” cuvântului dintâi este ipostaza sefirei superioare Kether a arborelui sefirotic cabalistic, imagine a creativităţii şi imaginaţiei divinităţii, de unde izvorăsc toate lumile.

Într-⁠un alt poem, poeta lansează tuturor o provocare, cerând cuvântul unic „care să definească moartea” (daţi-⁠mi un singur cuvânt, p. 72), dar constată (in)suficienţa cuvintelor acestei lumi de a cuprinde nemărginirea ei înspăimântătoare. Cuvintele nu sunt, aşadar, doar „de prisos”, ci şi „neputincioase” pentru a exprima taina absolută a morţii, a cărei gnoseologie aparţine „altui alfabet, unui abecedar/ necunoscut şi unei limbi/ neînvăţate de nimeni/ vreodată pe acest pământ” (Ibidem, p. 72). Pentru divinitatea demiurgică primordială a fost necesar un singur cuvânt ca să creeze universul şi, implicit, viaţa. Este sugerat că, dacă umanitatea ar descoperi cuvântul unic ce ar defini moartea, poate ar reuşi să o anuleze, astfel încât viaţa, în ipostaza mării, ar asalta nisipul-⁠moarte, înecându-⁠l în uitare. Urmând modelul exemplar al divinităţii, Poetul/ Poeta parcurge coordonatele aceleiaşi explorări interioare, smulgând lumina cuvântului creator din tenebrele dionisiace ale sufletului pentru a o desăvârşi în strălucirea raţiunii apolinice. Dumnezeu a dăruit lumii Logosul, Poetul/ Poeta dăruieşte Poemul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest