Contemporanul » Lecturi » Ghenadie Postolache: Pastorala

Ghenadie Postolache: Pastorala

Ghenadie Postolachi (n. 2 aprilie 1964, Teleneşti, Republica Moldova), cunoscut şi ca Ghenadie Postolache, este un poet, prozator şi scenarist, autorul şi coscenaristul filmului de animaţie rusesc Cneazul Vladimir. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, Ghenadie Postolache a publicat trei cărţi de poezie – Nike (1989), Isaia (1992), Rafail (1995) – şi o serie de romane şi volume de nuvele: Sezonul cerşetorilor (1998), Rondul (2000), Cavaleri şi paharnici (2003), Coffee-house (2006), Şapte mii (2007), Foc grecesc (2009), Ore particulare de fotosinteză (2012), Elegia unui picaj (2013), Lupul de foc şi prinţesa sciţilor (2014), Pastorala (2017), afirmându-⁠se ca unul dintre vârfurile „generaţiei în blugi”. De asemeni, a creat o serie de scenarii de film de, bunăoară, Князь Владимир (Cneazul Vladimir), coautor de scenariu pentru film de animaţie de lung metraj, studioul „Солнечный дом”, Moscova (2005); Petru Rareş, documentar istoric, „Moldova-⁠Film” (2006); Alexandru cel Bun şi cel Nou, documentar istoric, „Moldova-⁠Film” (2006); 11:30, scurtmetraj de ficţiune, „Academia de Muzică Teatru şi Arte Plastice” (2013); Canon, scurt­metraj de ficţiune, „Moldova-⁠Film” (2016).

Nu ştiu să fi auzit cineva scrâşnetul de dinţi al unei femei. Al unei fete. Încleştarea spasmodică a fălcilor premerse zbaterii puternice, în urma căreia bărbatul se pomeni proiectat la marginea patului. Riscând aievea să se dea cu capul de perete. Se uită la ea năuc.

Fata o făcuse însă nu pentru vreo nesimţită mişcare a lui, ci numai pentru scrânteala propriei pofte, când nu mai contau zorii altei zile, când totul se juca pe demenţa băloasă a clipei, unde târfa Babilonului pornea să ofere în neştire întunecate delicii. Asta o trăise în repetate rânduri. Cu voie sau fără…

Nu se ruşină de el, nici de sine însăşi. Simţea ce ar fi urmat, indiferent dacă îşi strunea ori ba pornirile. Băiatul era pierdut. Şi ea la fel.

Aşa se izvodiră lucrurile, printr-⁠o poruncă de taină nepătrunsă, oneroasă şi absolvitoare deopotrivă. Înseamnă că ăsta-⁠i fu ursitul. Cu faţa lui pistruiată, ciolănoasă, comună, dar şi cu trupul aparent deşirat, fără pic de grăsime; trup albicios de ţăran, de fiu de ţăran, cu mădularele grele şi muşchii trasaţi vag sugestiv; surprinzător – semn al unei rezistenţe fizice de invidiat, ancestrale.
Astfel arăta mirele. Şi mireasa, Liza, care printr-⁠un nedezminţit fler feminin simţise adineauri că va fi chemată să-⁠i fie soţie, se împăcase cu gândul într-⁠o fulgerătoare spăsire, care din gura multora ar suna: „aşa-⁠i scris…”. Zâmbi. Şi nu era zâmbetul consimţirii unui joc şiret al destinului. Era zâmbetul miresei. Uşor prudent, uşor chinuit, afânat de o putere de aiurea ce nu se voia nici măcar cercetată.

Culmea că pentru moment uitase cum îl chema. Chicoti înăbuşit.

Băură vin. Petrică ţinea totuşi să o îmbete, pentru că simţi, o! simţi fiara din el, că putea să rateze – în simpleţa firii sale – specialităţi de aşternut rarisime, incendiare! Cu adevărat, simpleţe a firii! Fata dacă adulmecase prada, mai mult – prada în chipul propriei străpungătoare resemnări, în chipul albit de miracol al miresei, nu mai voia, nici sub primejdia morţii, să redevină „fetiţa stricată”, pipiţa sărită de pe fix, excentrică, brutală şi disperată.

Mai mult, anume Petrică, coleg mai în vârstă, de la ultimul an al Universităţii Agrare, specializat în sisteme de irigaţie, cu vocaţie mai degrabă de şef de brigadă într-⁠un colhoz din anii `40, care părea să nu conteze în economia schimbării bruşte, irevocabile a Elizavetei, conta mai presus ca orice – oricine – pentru că aici, în clipa asta se născuse o pereche, nu doar atât – o altă fiinţă. „Unde dai şi unde crapă”, ar fi strecurat cineva bilios, dintre cei care o cunoscuseră pe Lisa, printre dinţi.
Dar asta e o altă istorie, altă mâncare de peşte. Cu mireasa, voi, unii, ce aveţi?!

* * *

Nunta urma să fie făcută într-⁠un sătuc din codrii Orheiului, în localul ridicat de nişte băieţi întorşi de la muncă din Italia, unde se desfăşurau în răstimpuri discoteci, serate de absolvire, mese de pomenire şi te miri ce încă.

Era unul din puţinele sate din zonă care nu se depopulase critic, ba şi şcoala nu fusese „optimizată” conform spiritului vremii, indus expert şi neabătut din foruri depărtate.
Nunta lui Petrică, băiat fără merite, nu putea să nu acapareze în totalitate atenţia sătenilor. Bunelul lui Petrea însă avusese la timpul său o faimă de răzvrătit, de bătăuş, de ins şezut la pârnaie din motive amestecate – zvântase în bătaie un soţ gelos, dar se răstise şi împotriva puterii sovietice –, încât toţi cei ieşiţi din familia Vârlan păreau a purta frânturi de lucire din gloria tot mai difuză şi mai statornică a celui plecat acum câţiva ani, lucid, pe picioare, trăsnit de ictus exact la legatul viei.

Avea zâmbetul de samurai, atunci, în sicriu. Calitatea acelui zâmbet Petrea o descifrase mult mai târziu, când urmări filmul „Zatoichi”, cu Takeshi Kitano. Enigma chipului victorios al lui bunelu-⁠său îl obseda pe Petrică adesea. Pe cine biruise, cui îi zâmbea aşa, în cine îşi împlântase imaginara catana în delirul apoteotic al ultimei clipe?! Mai cu seamă că tata lui Petrea, de o forţă fizică notorie, se dovedi tăcut, adâncit în sine, părăsind grabnic orice gâlceavă, lăsându-⁠le mai pe toate în seama nevestei. O foarte ciudată prudenţă la taică-⁠său. Parcă se temea să nu fi omorât pe cineva, pe nepusă masă, dintr-⁠o mişcare necalculată, conştient, s-⁠ar părea, de fiara cruntă ce vegeta în adâncurile făpturii sale diforme.

De aceea satul urma să se prezinte negreşit la nunta lui Petrea, viitor inginer.

Era totodată una din puţinele aşezări din Moldova – conform unor legi nescrise, rod al frământatei existenţe strămoşeşti, prea poate, pentru că de aici mulţi, altădată, merseseră în cam-
paniile răsunătoare ale lui Ştefan – unde nunta, în subsolul evenimentului propriu-⁠zis, nu se deschidea festiv-⁠lăcrimos către extatice şi tulbure zări.

Cu caracter de ispăşire, de corvoadă în parte, cu bruma de desfătări amăgitoare şi petrecerea prudentă a răgazurilor, nunta se asemăna cu instalarea solemnă şi asumată, implicând tot setul de îngrijiri şi cordialităţi, lângă patul unui muribund, unde vaga speranţă de refacere se însoţea covârşitor cu sentimentul precarităţii universale.

De aici şi chipul distins-⁠luminat al atâtor ţărani, e adevărat, plecaţi mai toţi în lumea celor drepţi.

Liza, cu părul ei deschis la culoare şi ochii verzui-⁠aurii, deveni un vârtej de elan, voie bună şi îngăduinţă. Iar la înţelegerea ce premersese numaidecât nunţii, nu se supără nici pe maică-⁠sa, cu aerul ei uşor oţărât, uşor surprins, nici pe mama lui Petrea, cu tăcerile ei lungi, melancolice, mustrătoare la adresa nu se ştie cui.

Tatăl vitreg al Lizei murise, iar cel drept, dacă se trezise din şirul strâns de beţii, accepta orice alegere a fetei, pentru că ţinea la ea disperat, de atâtea ori plângând şi muşcându-⁠şi buza, atunci când îl suna Liza, fără a-⁠i fi trecut fetei prin gând vreodată că vocea veselă cu note vinovate a bărbatului se îmbină incredibil cu hohote de plâns ascunse. Viaţa lui se dusese de râpă şi totuşi nu-⁠şi deplângea soarta ticăloasă. Murea de ruşine că nu putuse să-⁠şi ajute fata mai cu nimic, că nu fusese un tată bun, altfel spus, deşi fetei, încă din clasele primare, i se prezisese un parcurs nobil şi sunător, atât de senină, gingaşă şi ordonată arăta Liza, fără a şti, sau a dori s-⁠o afle mai ales, că asemenea copii îi încântă pe cei din jur şi le trezesc adesea sentimente de nemeritată binecuvântare.
Tatăl lui Petrea însă surâdea blajin ori de câte ori se uita la viitoarea noră, îşi turna rachiu din struguri în pahar şi nu înceta a se bucura molcom de ceva care îi desfăta ochiul, dar mai mult, se pare, răspundea unor jinduri ale sale apuse definitiv, jinduri care, orice ar fi crezut mama lui Petrea, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu vreo niscaiva tresăltare a cărnii.

Şi pe când lumea toată porni a se pregăti de plecare, atunci, la înţelegere, deloc deprimată, dar nici radioasă, cu excepţia Elizavetei, ba şi, neaşteptat, a viitoarei soacre mari, care strânsese complice mâna Lizei înainte de a se ridica de la masă, îşi făcu apariţia un ins înalt, cărunt, cu albastrul ochilor spălăcit şi aerul abstras-condescendent, aer de combinator, învechit în învârteli de tot genul, căruia dacă nu i-⁠au venit de hac până acum, de aici încolo chiar nu aveau cum. Culmea, se dovedi a fi aievea contabil-⁠şef la o unitate producătoare de sucuri şi conserve de legume.

Luci răpitor dintele de aur, pe care urma să-⁠l schimbe în câteva ore la Chişinău, pentru că distona provocator cu tendinţele vremii.

Mâncă pe nerăsuflate două farfurii de răcituri, jambon, vânătă cu usturoi, caş, bău trei ori cinci pahare de vin, fără a da vreun cât de mic semn de toropeală, alunecă fugar cu ochii peste chipul celor din jur, se fixă mai mult asupra figurii nepotului, căci era fratele mamei lui Petrică, acea privire însă nu-⁠l avea deloc în vedere pe nepotu-⁠său, ci mai degrabă pe Liza, le promise tinerilor o călătorie la munte la Slănic-⁠Moldova ori în Grecia, de ce nu, slobozi nişte fraze scurte, piperate la adresa unor autorităţi din capitală cu taxele lor scrântite, îi învălui pe toţi, spre final, cu un zâmbet cald, anonim, unde Liza citi o notă de amărăciune, abil camuflată, ceva care putea ascunde o putere a firii aparte, neglijată, respinsă, convertită în materie mai puţin epică, fără a fi culminat, până una alta, în cinism generic.

Şi Vadim, aşa se numea unchiul lui Petrea, pieri subit în cadrul uşii, precum şi apăru acum o jumătate de ceas ori mai puţin.

■ Fragment din romanul Pastorala

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest