Contemporanul » Lecturi » Dan Munteanu Colan: Jucării, jocuri şi locuri

Dan Munteanu Colan: Jucării, jocuri şi locuri

Mama era o pasionată a acestui instrument, cânta foarte bine (a fost profesoară de pian până aproape de sfârşitul vieţii, când am adus-⁠o să stea împreună cu noi) şi, cum aveam şi o pianină în casă, a sperat că o voi moşteni

Copilăria mea a fost „itinerantă”! Cu toate acestea, şi, mai ales în ciuda vremurilor plumburii şi de izbelişte în care am trăit-⁠o, a fost minunată! Cu siguranţă mult mai frumoasă decât a multor copii din România acelor ani. Şi am fost un copil răsfăţat de toţi, părinţi, bunici, unchi şi mătuşi.

Amintirile mele din primii doi ani de viaţă sunt foarte vagi. Îmi aduc aminte de conacul de la Şoşdea, în Banat, demolat în 1949, peste care acum cresc de peste şaizeci de ani lanurile înfrăţite ale gospodăriei colective de atunci. Conacul era al bunicului meu dinspre tată, preotul Romulus Munteanu, un domn serios, foarte educat, văduv de mulţi ani, care mie mi se părea sever, deşi mă iubea ca pe comoara lui cea mai de preţ. Ţin minte grădina, mare, mie mi se părea imensă, unde de Paşti mă trimiteau să caut cuibul Iepuraşului, plin cu daruri din cele mai tentante. Pe bunicul Munteanu l-⁠am revăzut mult mai târziu, prin anii cincizeci, pentru scurt timp, la Timişoara, unde s-⁠a stins. Era bolnav şi nu prea mai înţelegea bine ce se petrece cu el.

Când aveam doi ani, părinţii mei au divorţat, şi mama, Dinora (Dolly) Colan a plecat împreună cu mine la Turnu-⁠Severin, la casa bunicilor dinspre mamă, Irene şi Constantin Colan. Bunica, omama, cum îi spuneam, era cea mai mare dintre cele cinci surori în viaţă a soţilor Kiesslinger, austrieci tirolezi stabiliţi în Mehedinţi la sfârşitul secolul al XIX-⁠lea, în timpul Imperiului Austro-⁠Ungar. Din povestirile ei ştiu că în primii lor ani de viaţă românească, străbunicul meu purta încă Lederhosen, pantalonii scurţi din piele de drac cu bretele şi nasturi din corn de cerb, haină verde sau gri cu aceiaşi nasturi, şi fireşte, nelipsita pălărioară verde cu pană. Iar străbunica, fustă lungă, bluză albă şi un fel de vestă, vestitul Djrndl. Bunicul, tata-⁠mare îi spuneam eu, Constantin Colan, era industriaş, multimilionar, auzeam prin casă. Aşa că pe la trei ani stăteam ore întregi la şantierul naval sau la atelierul de reparaţii auto, şi mişunam printre picioarele muncitorilor, care nu ştiau cum să îmi mai caute în coarne. Deh, eram nepotul patronului! De la ei am învăţat prima înjurătură, „paşli moşli”, în pronunţarea mea sui generis, foarte personală, care însemna paştele mă-⁠sii, şi eu o spuneam de câte ori auzeam cuvântul rus sau ruşi. Aşa mă învăţaseră. Asta pentru că, evident, în fabrici, pe şantierul naval, şi în casă, erau în permanenţă ofiţeri ai glorioasei Armate Roşii. Nu le port recunoştinţă, fiindcă din cauza prezenţei lor n-⁠am putut învăţa decât nişte rudimente de germană, pe ascuns. Mama şi bunica vorbeau germana literară. Aşa că acasă se vorbea în egală măsură româna şi germana. Mai ales că locuia la noi şi o fată care ne ajuta la treburile casei, refugiată din Basarabia, Gina. În cele din urmă, după ce s-⁠a măritat cu un neamţ român, au fost obligaţi să ia calea Bărăganului, unde au stat câţiva ani. A vorbi germana în acea vreme echivala cu deportarea în Transnistria, aşa că au avut noroc! Bunicii mă mai duceau şi la Izvoru Bârzei, pe râul Topolniţa o comună la vreo 12-⁠15 km. de Turnu-⁠Severin. Acolo, tata-⁠mare avea o moară de care se ocupau Ion morarul şi soţia lui Lenuţa. Aveau o fetiţă, Nataliţa, cam de vârsta mea, şi ne jucam împreună la malul râului sau în hambar. O dată am mâncat acolo faguri de miere. Ce delicateţe! Dar am mâncat prea mult şi mi s-⁠a făcut rău, spre spaima şi disperarea gazdelor. Eram cam lingav pe atunci.

Aveam foarte multe jucării, care de care mai frumoase şi mai deosebite. Mi le aducea tata, avocatul Mircea Munteanu, moşier şi proprietar al unei fabrici de obiecte de piele, care venea de la Timişoara să mă vadă, destul de des. Ţin minte printre multe altele câteva jocuri de cuburi, soldaţii de plumb, cu tancurile şi armele lor, mai mulţi hopa-⁠mitică (nu se sparge, nu se strică, în picioare se ridică), o maimuţică care urca şi cobora singură pe o scară de lemn, un tractor verde cu remorca lui, care funcţiona cu cheie, o şalupă în miniatură cu cârmă şi pilot, care avea în interior un rezervor ce se umplea cu apă cu o pipetă, şi sub rezervor se punea o mică lumânare aprinsă. Căldura făcea ca apa să scoată vapori care ieşeau pe două mici ţevi de eşapament şi propulsau şalupa într-⁠un lighean cu apă sau în cadă, când făceam baie. Era foarte distractiv. Mai aveam şi un costum de piei-⁠roşii din pene colorate, cu coif, manşete şi glezniere, scut, spadă şi arc cu tolbă şi săgeţi, nemaivăzut, un baston de bambus cu mâner de corn, pentru statura mea, şi un joc de popice. În curte, tata-⁠mare construise un fel de punte de lemn pe pământ din două scânduri lungi de vreo trei metri şi late fiecare de vreo 40 cm., unite între ele şi perfect orizontale, o pistă ideală pentru aruncarea bilelor. Şi nu pot să uit un automobil cu pedale, tricicleta şi trotineta. Nu toţi copiii aveau aşa ceva, aşa că atunci când ieşeam din curte şi copiii din vecini mi le cereau „să se dea o dată”, o făceam cu mare plăcere. Dar atracţia cea mai mare era un mic proiector cu baterie, cu vreo treizeci-⁠patruzeci de filme alb-⁠negru de desene animate: Albă ca zăpada, Scufiţa roşie, Mickey Mouse, Popeye marinarul, Betty Boop, Pat şi Patachon, şi mai ales, mai ales, îmi plăceau cel mai mult, câteva filme cu Max şi Moritz, doi puştani care făceau o grămadă de năzdrăvănii. De fiecare dată când prietenele mamei veneau în vizită cu copiii lor aveam o sesiune de film, spre marea delectare a tuturor. Aceştia au fost primii mei prieteni: Şerban Foarţă, fraţii Dorin şi Cornel Georgescu, Virgil Mazilescu, pentru scurt timp, şi alţi câţiva ale căror nume nu îmi amintesc şi le cer smerit iertare. Ceva mai târziu, l-⁠am cunoscut şi pe Virgil (Gigi) Ogăşanu, mai mare decât noi; era la şcoală când noi ne mai jucam încă.

Ne jucam acasă la fiecare dintre noi, pe rând. Nu lipseau cercul, coarda, de-⁠a baba-⁠oarba, de-⁠a v-⁠aţi ascunselea, de-⁠a prinselea, şi cam toate jocurile copilăriei de atunci. Pe la cinci-⁠şase ani am început să ne jucăm şi de-⁠a hoţii şi vardiştii.

Îmi amintesc că Şerban avea un avion mare (în orice caz mai mare decât noi) de culoare roşie, care zbura! Avea o elice care se punea în mişcare cu o bandă groasă de cauciuc în interior, ce se răsucea la maxim cu ajutorul elicei, şi, când dădeai drumul elicei, avionul îşi lua zborul. O minunăţie! Într-⁠o zi, la noi în curte, Şerban a vrut să imite zborul avionului său; s-⁠a urcat pe o stivă de lemne şi, cu mâinile în lături asemenea unu Icar, şi-⁠a dat drumul. Bietul de el s-⁠a agăţat cu dinţii din faţă într-⁠o sârmă de uscat rufele, chiar la înălţimea lui când a sărit, şi şi-⁠a rupt un dinte din faţă. Ce durere, cât sânge, ce spaimă! Din fericire, erau dinţii de lapte.

Altă bucurie a noastră, a copiilor, era să mergem în parc la Monumentul Eroilor, întotdeauna însoţiţi de câte un „om mare”, şi să ne jucăm cu leii de piatră. Cred că nu era copil în oraş care să nu aibă poze la monument şi călare pe câte un leu.

Apoi am primit un joc mecano, compus din diferite piese, rotiţe, colţare, şuruburi şi scule, toate cu găurele de diametrul şuruburilor, ca se le poţi îmbina şi construi o mulţime de lucruri interesante (toate desenate şi explicate într-⁠o cărticică): de la scaune, mese, cărucioare până la macarale, camioane, pendule şi altele. Acest joc m-⁠a pasionat atât de mult că adesea preferam să stau acasă şi să construiesc ceva decât să mă văd cu prietenii.

Jocurile şi jucăriile îmi ocupau doar o parte din zi. De pe la patru ani m-⁠a fascinat literatura. La început îmi citeau poveşti mama sau bunica sau Gina. Aşa am făcut cunoştinţă cu basmele lui Petru Ispirescu, şi îmi închipuiam că sunt „voinicul cel cu cartea în mână născut”; cu basmele lui Ion Creangă, poveştile lui Charles Perault, ale lui Hans Christian Andersen şi ale fraţilor Grimm. Pe urmă am început să citesc singur. La început, cărţi pentru copii, Emil şi detectivii, Timur şi băieţii lui, dar şi versuri, pe care le învăţam pe dinafară. Se pare că aveam o memorie bună. În orice caz i-⁠am uimit pe ai mei şi pe toţi prietenii familiei când le-⁠am recitat integral „Mama” de George Coşbuc (din auzite), după ce mai înainte învăţasem o poezioară de vreo douăzeci de strofe care începea aşa: „Trei surcele, trei nuiele, trei găteje mititele / a strâns raţa ca să facă foc cu ele…//. Ca să nu mai vorbim de cântecelele pentru copii pe care mi le cânta bunica: „Vulpeo tu mi-⁠ai furat gâsca / Dă-⁠mi-⁠o înapoi, dă-⁠mi-⁠o înapoi, / Că nu de eu vin cu puşca şi cu doi copoi, / Că de nu eu vin cu puşca şi cu doi copoi.// […]. Pe la opt ani citeam cu nesaţ Jules Verne, Cei trei muşchetari, Walter Scott. Nu înţelegeam foarte bine tot, dar a fost o excelentă şcoală de cultură generală.

Tot atunci am început să iau lecţii de pian. Mama era o pasionată a acestui instrument, cânta foarte bine (a fost profesoară de pian până aproape de sfârşitul vieţii, când am adus-⁠o să stea împreună cu noi) şi, cum aveam şi o pianină în casă, a sperat că o voi moşteni. Dar pianul nu mi-⁠a plăcut. Cred că mai ales pentru că trebuia să exersez mult. Aşa că, în ciuda faptului că am studiat pianul şapte (!) ani – ajunsesem să cânt chiar unele sonatine de Beethowen – , în cele din urmă am renunţat şi eu şi… mama. Mai ales după ce, la un concert unde trebuia să interpretez o piesă, am uitat o parte şi am fost nevoit s-⁠o iau de la capăt, spre marea mea ruşine. Acum regret că nu am continuat să studiez pianul, pentru plăcerea de a cânta pentru mine şi, eventual, pentru prieteni, cum făcea mama.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest