Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: „Dosarul Bacovia” la final

Constantin Coroiu: „Dosarul Bacovia” la final

Fapt este că – aşa cum observă biograful şi exegetul său cel mai autorizat – Bacovia „a devenit, nu de azi de ieri, o referinţă: «Plouă ca-⁠n Bacovia»; «Ninge ca-⁠n Bacovia»; «E trist şi pustiu ca-⁠n Bacovia» etc.” Cosmosul şi sufletul nostru îşi identifică astfel o pregnantă dimensiune bacoviană

Descopăr în arhiva mea textul unui splendid discurs rostit în 1995, la Bacău, în cadrul Festivalului Naţional Bacovia, de Nicolae Breban, discurs din care reproduc aici un fragment: „…Alături de cei doi maeştri ai mei – Feodor Mihailovici Dostoievski şi Friedrich Nietzsche – este un al treilea, românul George Bacovia. Mărturie stă primul meu roman Francisca – unde am pus o dedicaţie din Glossa lui Bacovia. E vorba de o tânără fată care face o confesiune inteligentă şi puţin masochistă. Începe cu «Priveşte savant cu inima beată de iubire». Avem de-⁠a face, vă rog să observaţi, privind cele trei personaje emblematice, cu un anarhist şi doi preoţi. Anarhistul este, bineînţeles, Dostoievski, iar preoţii Nietzsche, prost mascat, şi Bacovia, un poet al Singurătăţii, şi despre care cred, spre deosebire de Călinescu şi Manolescu, că este un mare expresionist, nu simbolist. De aceea poate fi comparat cu Trakl, cum a şi fost uneori comparat. Poetul Bacovia ne reprezintă mult mai mult decât antecesorii noştri; el a avut ghinionul să fie cu adevărat genial, cu adevărat original într-⁠o ţară în care chiar şi cei mai mari scriitori imită mari modele. Am riscat de multe ori să creez scandal spunând despre Bacovia că este mai original decât Eminescu; este oricum cel mai original poet român în acest secol, mai original decât Barbu, care e un fiu mallarméan, decât Blaga, care este un strălucit elev al lui Rilke, decât Arghezi, care este elevul lui Baudelaire şi al lui Rilke, fireşte, elev în forme înal­te, creatoare. Bacovia, care nu seamănă cu nimeni, îşi aşteaptă marea exgeză, marea înţelegere”.

Au trecut 23 de ani de când marele romancier exprima această legitimă aşteptare. Şi, iată, putem spune astăzi cu toată gura că ea are un răspuns pe măsură. Bacovia şi-⁠a aflat biograful şi exegetul cel mai devotat, cel mai aplicat şi mai profund care ni l-⁠a revelat la adevăratele sale dimensiuni pe autorul Plumbului şi al Stanţelor burgheze. Descins cu aproape 55 de ani în urmă din Nordul de veche şi nobilă spiritualitate al Bucovinei în târgul Bacăului, criticul, istoricul literar şi profesorul Constantin Călin s-⁠a dedicat timp de peste patru decenii cu prioritate studiului biografiei şi operei celui „adormit pe cărţi într-⁠o provincie pustie”. Până acum, apăruseră, începând cu anul 1999, trei masive volume, însumând 1500 de pagini, din „Dosarul Bacovia”, cum sugestiv şi-⁠a intitulat Constantin Călin vasta lucrare. Descriere, portret, evocare, document, mărturie inedită şi, bineînţeles, analiză şi psihanaliză, toate concură la refacerea traiectoriei destinului unui mare poet al secolului trecut şi la conturarea profilului acestuia pe fundalul unei istorii nu o dată ostile. Descriind urbea lui Bacovia aşa cum arăta ea la finele veacului XIX şi în primele decenii ale secolului XX, criticul conturează cu o pană pe cât de sigură, pe atât de inspirată, tabloul târgurilor de provincie din Moldova de odinioară cu a lor dominantă culoare cenuşie. De altfel, una dintre temele „Dosarului Bacovia”, tratată direct sau implicit, este tema provinciei. Mai întâi, istoricul culturii ia în discuţie ideea de provincie, văzută diacronic, care „s-⁠a modificat de câteva ori”. Îndeosebi în perspectiva Marii Uniri, când „răspunderile morale şi materiale pe care «centrul», capitala politică şi culturală a ţării, le are nu numai faţă de provinciile româneşti din afara hotarelor, ci şi faţă de «provinciile» aflate în interiorul lor”, dar, cum era firesc, îndeosebi după 1918. Din păcate, Marea Unire s-⁠a produs însă „înainte ca problemele politice, economice şi sociale (între ele, cea mai gravă aşa numita «cestiune ţărănească») să fi fost rezolvate”. Încât, după euforia acelui decembrie astral din 1918 – „prind să iasă la iveală inegalităţile, diferenţele de nivel, sub raportul dezvoltării, între provincie şi centru”. Inegalităţile şi diferenţele de dezvoltare economică – nu şi culturală, după opinia mea – aveau să se menţină şi în anumite privinţe să se accentueze. Constantin Călin defineşte provincialismul ca fiind „o stare neprielnică modernizării”, ceea ce se vede „în reacţia oamenilor”, în preocuparea lor pentru lucrurile derizorii, în mizele mici, „în complexul de inferioritate”, dar şi „în lipsa spiritului critic şi scurtimea memoriei culturale, în degradarea «scării de valori»”. Bacăul, tenebrosul târg din vremea lui Bacovia, pare, totuşi, să-⁠i fi convenit poetului, ba chiar să i se fi potrivit. Oricum, observă Constantin Călin, „ca orice sceptic, Bacovia are înţelepciunea de a nu protesta împotriva sorţii”. Mai mult, „această lipsă de pretenţii îl transformă într-⁠un observator cu vederi juste, care, formulate în modul cel mai simplu, devin memorabile. Sensul lor e antiprovincial”. Dar antiprovincială este, desigur, mai ales opera sa.

De un interes aparte sunt consideraţiile lui Constantin Călin privind domeniile multiple la care trimite lirica lui Bacovia. Diversitatea acestora poate părea paradoxală, cu atât mai mult cu cât el însuşi constată: „Bacovia reprezintă cazul unui mare poet fără imaginaţie. În aproape tot ce spune, el trece rareori dincolo de propria biografie, de spaţiile familiare, de mişcările şi gândurile obişnuite”. Dată fiind amintita diversitate, criticul face atente şi, aş spune, pasionante incursiuni şi în alte teritorii decât cele ale istoriei literare cu care lirica bacoviană relaţionează. În fine, incitante sunt observaţiile şi evocările lui Constantin Călin despre mahala, un spaţiu integrat în geografia bacoviană, sau cele referitoare la „personajul” Bacovia, care, scrie memorabil biograful său, „suferă încontinuu de proasta întrebuinţare a propriei vieţi”. Analiza este extinsă şi lui Constantin Călin îi reuşesc admirabile microeseuri despre anotimpuri, faună, floră, tropisme, materii. Un capitol li se rezervă tropismelor: Pustiul, Solitudinea, Melancolia (Bacovia situându-⁠se aici în tradiţia lui Eminescu şi a lui Baudelaire), Tăcerea, Angoasa, Plictiseala, Nevroza, Visul, Anarhismul (Bacovia fiind un „anarhist în domeniul esteticii”, cum se caracteriza el însuşi într-⁠un interviu pe care i-⁠l lua I. Valerian).

Devenit „o legendă” la finele anilor ’30, distins cu Premiul Naţional de Poezie, în 1934, peste un deceniu tipărindu-⁠i-⁠se ediţia definitivă de Opere, Bacovia a fost, totuşi, multă vreme în publicistica românească, un marginal, un cvasinecunoscut. Constantin Călin numără doar opt interviuri cu el. În astfel de condiţii, cine i-⁠ar fi putut prevedea lui Bacovia o posteritate atât de spectaculoasă, ca să preiau epitetul pe care îl folosesc doi importanţi critici: Mircea Iorgulescu şi Ion Pop?! Nu puţine dintre reflecţiile lui Constantin Călin sunt de natură să explice acest fenomen ce s-⁠a produs în conştiinţa literară românească. Criticul crede că „secretul artei sale nu stă în «figuri», combinaţii, ci, oricât de simplu ar părea, în cuvânt, «cuvântul greu»… cu polisemie latentă, egal sau mai greu decât frazele, paragrafele sau paginile altora. El justifică economia scrisului bacovian şi abundenţa comentariilor pe care le provoacă. Cine se îndoieşte, să recitească versuri ca: «Ninge secular, tăcere, pare a fi bine…», «O, cum omul a devenit concret…», «Dorm volumele savante-⁠n îngheţatele vitrine» etc. Încerce apoi să înlocuiască pe secular, prozaici, concret, savante şi va observa imediat efectul”. Când identifică însă aspectele ce ţin de ceea ce numeşte „expresivitatea retro la Bacovia”, Constantin Călin atrage, în fond, atenţia asupra datării limbajului bacovian şi, implicit, ne strecoară în suflet o îndoială faţă de evoluţia posterităţii „spectaculoase” a poetului: „Noi continuăm să investim nu numai intelectual, ci şi sentimental în Bacovia. Suntem, poate, ultimii care mai înţelegem ce spun versuri ca: «Trist cu-⁠o pană mătur vatra, solitar…», «Şi-⁠acum când geamuri triste se aprind», «Bate gol, în poloboace, butnăria», «Tabla tuburilor sună aiurarea tuturor…» şi vibrăm când le citim”.

Cu cel mai recent apărut volum al său, intitulat Triumful unui marginal (Editura Babel, Bacău), Constantin Călin încheie „Dosarul Bacovia”. Criticul precizează că acest volum înseamnă pentru el „lichidarea unei datorii”. Cartea, care, ca şi precedentele, a presupus o laborioasă şi îndelungată cercetare, ce pare să epuizeze subiectul, este consacrată receptării lui Bacovia, pas cu pas, pe fundalul general al mai multor epoci istorice şi literare ce s-⁠au succedat de la debutul poetului în Literatorul (1889) şi apoi, în volum, cu Plumb (1916) şi până în prezent. Autorul trece în revistă până la cel mai mărunt amănunt „atât elementele care au favorizat receptarea operei bacoviene, cât şi obstacolele care au întârziat-⁠o sau au afectat-⁠o”. Între altele, studiul lui Constantin Călin ilustrează un fapt pe care tot el îl semnalează: „După Eminescu şi Caragiale, Bacovia e scriitorul român de care lumea îşi aminteşte cel mai des pentru a-⁠l aproba. Deşi epocile s-⁠au schimbat, nu o dată una negând-⁠o complet pe cealaltă, la fel şi discursurile lor, ceva din cuvântul său nu s-⁠a trecut şi nu se va trece, fie că se referă la adevăruri «politice», fie la adevăruri psihologice, fie la manifestări ale naturii. Avertisment al unui Ecleziast modern, opera sa e un corectiv al optimismului orb şi al certitudinilor pretins inebranlabile”.

Niciun alt scriitor român nu a beneficiat de o istorie critică a receptării operei şi a evoluţiei întregii sale imagini în conştiinţa literară românească precum cea pe care Constantin Călin i-⁠a consacrat-⁠o lui Bacovia în studiul „Triumful unui marginal”. Cum va fi receptat de aici încolo „cel mai dens dintre poeţii români”?! Cel despre care marea poetă Ileana Mălăncioiu afirmă că este poezia însăşi!? Greu de prevăzut. Fapt este că – aşa cum observă biograful şi exegetul său cel mai autorizat – Bacovia „a devenit, nu de azi de ieri, o referinţă: «Plouă ca-⁠n Bacovia»; «Ninge ca-⁠n Bacovia»; «E trist şi pustiu ca-⁠n Bacovia» etc.” Cosmosul şi sufletul nostru îşi identifică astfel o pregnantă dimensiune bacoviană.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest