Rămâne un ortodox practicant, chiar dacă nu lipsit de un anumit spirit ludic atunci când tratează subiecte religioase. Şi totuşi, nu reuşeşte să se smulgă cu totul dintr-o mentalitate care este comună întregului spaţiu post-bizantin, impregnat încă de o anumită viziune medievală: există o logică a lumii, ca manifestare a intenţiilor divinităţii, ca desen al lui Dumnezeu.
De ce comite Cantemir astfel de deformări ale simbolurilor consacrate, cu prestigiu, care trimiteau la valori tari, de primă importanţă ale creştinismului? Dintr-un spirit pur iconoclast, raţionalist, de respingere a gândirii religioase? Acesta ar fi răspunsul cel mai la îndemână, dar şi cel mai lipsit de nuanţe. Dintr-un spirit de frondă, dintr-o „eliberare” de modelul religios predominant în epocă (aşa cum, tezist, explicau lucrurile monografiile apărute în anii ’50)? Ar fi o ipoteză mult prea avântată şi nerealistă. Cornel Mihai Ionescu rezumă perfect perspectiva căreia îi rămâne fidel tânărul autor: „«Paradigma» oricărei scriituri posibile rămâne, pentru Cantemir, Biblia. Cartea prin antonomază, efigie cosmică, adică, în acelaşi timp, «imago mundi» şi analogon discursiv al ştiinţei «infuze». Întrucât reproduce un model sacru, oricare scriitură deţine posibilitatea de a desfăşura în discurs instantaneitatea unei intuiţii originare. Prin acest sentiment de sacralitate a scrierii, Cantemir se menţine în sfera unei civilizaţii a caligrafiei, mai precis a hierografiei, pe care invenţia tiparului şi reproducerea mecanică a textului o vor anula”.
Preocupările de mai târziu ale autorului demonstrează clar că el nu traversează o criză religioasă. Rămâne un ortodox practicant, chiar dacă nu lipsit de un anumit spirit ludic atunci când 
tratează subiecte religioase. Şi totuşi, nu reuşeşte să se smulgă cu totul dintr-o mentalitate care este comună întregului spaţiu post-bizantin, impregnat încă de o anumită viziune medievală: există o logică a lumii, ca manifestare a intenţiilor divinităţii, ca desen al lui Dumnezeu. Pe de o parte, această logică poate fi desluşită din lectura „cărţii naturii”; pe de alta, ea devine vizibilă mai ales prin frecventarea cărţii sfinte, care continuă să fie percepută ca un reper obligatoriu, ca imago mundi.
Şi atunci? Cum se explică procedeul manifest al lui Cantemir de a răstălmăci, într-un spirit laic, iconoclast, simboluri tari ale creştinismului? Risc un răspuns mai subtil. Autorul construieşte, în Istoria ieroglifică, o lume lipsită de orice criteriu etic, de orice orientare spirituală, o lume coruptă, putredă, ierarhizată în funcţie de rapacitate, de versatilitate, de savoarea de a comite răul; pe scurt, o „lume pe dos”, în care valorile sunt răsturnate. Cele câteva personaje pozitive nu reuşesc să echilibreze această impresie de Sodoma & Gomora. Lumea păsărilor şi animalelor din Istoria ieroglifică merită, e clar, o pedeapsă. Una pe care autorul nu se mulţumeşte să o realizeze doar la nivelul intrigii, al factologiei ficţionale, fiind el totuşi constrâns de un anumit pact cu realitatea pe care încă îl mai respecta, măcar în linii mari. E drept că uneori comentariile naratorului/ autorului trădează satisfacţia sau dispreţul, sila sau, după caz, dezamăgirea, revolta faţă de anumite evenimente, fapte, pe care însă caută să nu le deformeze, mulţumindu-se să le sancţioneze prin comentariu sau prin exerciţiul livresc al moralizării (de aici şi justificarea efortulului de a colporta peste 760 de sentenţii). Dar asta nu era suficient. Autorul se mai răzbună şi în alt mod. Dacă personajele sale ar fi purtat măşti nemodificate, aşa cum existau ele fixate în memoria colectivă prin intermediul bestiarului creştin, dacă ar fi respectat litera simbolurilor creştine, ar fi însemnat, implicit, că ele respectă ordinea impusă de Dumnezeu, că fac parte din planul divin, că nu se abat de la regulile de conduită impuse prin legea sfântă. În fine, ar fi însemnat că acţiunile lor sunt efectul unei intenţii divine. Comportamentul pe care Fiziologul şi, în genere, bestiarul moralizator creştin îl atribuie animalelor are această trăsătură fundamentală: ele sunt extrase din logica strâmtă şi sterilă a manifestărilor lor reale şi amplasate într-un rol cu potenţial simbolic, alegorizant. În această nouă realitate, care o sufocă pe cealaltă, animalele devin simptome ale planului divin; ele transmit mesaje, trasează direcţii; reprezintă materializări, încarnări ale unor valori spirituale de care creştinul are nevoie stringentă pentru a avea permanent sub ochi direcţia către mântuire. Atât „naturile” bune ale fiarelor, cât şi cele rele sunt tot rezultatul planului divin. Câtă vreme se mişcă în acest desen, ele au o funcţie pedagogică, deci rămân utile în scenariul mântuirii. Apariţia figurilor zoomorfe echivalează cu tot atâtea teofanii. Cum personajele cantemiriene sunt însă departe de orice armonie divină, era absolut logic ca, ataşate chipului lor, măştile să se deformeze. Simbolurile animaliere se contorsionează, creând adevărate „anamorfoze”, sub presiunea fondului, a realităţii pe care ar fi trebuit să o controleze şi să şi-o supună. Lumea din Istoria ieroglifică nu este una în acord cu ordinea manualelor de conduită creştină. Prin urmare, autorul nu avea cum să nu schimbe contururile, cum să nu modifice normele de reprezentare.
Interesant este faptul că Dimitrie Cantemir interpretează el însuşi lucrurile în acest mod: într-o scurtă lucrare intitulată Monarchiarum Physica Examinatio (Studiu asupra naturii monarhiilor), scrisă în Rusia, ca un corolar la un panegiric închinat împăratului Petru cel Mare, autorul dezvoltă o teorie conform căreia şi monarhiile s-ar dezvolta urmând o logică prestabilită de divinitate, care poate fi desluşită din profeţiile lui Daniil: ca tot ceea ce este viu, şi monarhiile se nasc, cresc, decad şi dispar. Atunci când una dintre monarhii nu se dezvoltă conform legilor naturii, impuse de Dumnezeu, ea strică un echilibru şi seamănă cu un „avorton”: „Când ceva străin împiedică dezvoltarea normală, în acest caz se naşte un avorton, fie un monstru cu un caracter respingător sau care creşte contrar legilor şi ideii naturii.” Sigur, îmboldit de interesul său de a-şi recăpăta tronul, dorind ca Petru să redeschidă conflictul cu turcii, principele identifică acest monstru care păcătuieşte prin neconformitatea cu natura cu Imperiul Otoman. Dar ceea ce ne interesează este modul în care vede el lucrurile. Teoria sa continuă în aceeaşi direcţie: „Există şi o altă lege adevărată a naturii, care spune că ceea ce este natural rămâne aşa cum s-a născut, de unde reiese clar că ceea ce a fost conceput necorespunzător cu natura nu durează mult. Şi deci totul trebuie să se reîntoarcă la locul ce-i aparţine şi-i este firesc – o, Dumnezeule drept şi natură raţională! Îndeplineşte aceasta!” Or, în mentalitatea medievală şi în cea a veacului al XVIII-lea din Răsăritul Europei nu mai puţin, „natural”, „corespunzător cu natura” înseamnă conform voinţei divine, conform planului lui Dumnezeu. Pentru Cantemir, ca şi pentru contemporanul său Miron Costin, remarcă şi Ioana Em. Petrescu, fără a recurge la scurtul text mai sus invocat, ordinea socială, ca şi cea naturală, sunt rodul unei decizii divine.
La ce ne foloseşte această teorie? Faptul că tiranul Corb, pasăre din cea de a doua tagmă, ocupă, prin întâmplare, tronul creează o dizarmonie a lumii, o „încălcare a ordinii legice”; la fel, impunerea grotescului hibrid Strutocamila pe tronul împărăţiei patrupedelor este percepută ea însăşi ca o anomalie cu reverberaţii cosmice (vezi plângerea Inorogului…) Monarhia Corbului, ca şi cea a Strutocamilei sunt împotriva naturii, deci nu au cum să fie legitime. Depăşind net desenul pe care planul divin li-l impusese în cartea lumii (a cărei imagine o reflectă bestiarul biblic, Fiziologul în special, ca apendice al Bibliei), personajele perturbă însuşi echilibrul lumii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea ele nu pot respecta modelul lumii care poartă pecetea armoniei divine, aşa cum poate fi el desluşit din simbolistica creştină. Acesta este mesajul adânc al deformărilor din Istoria ieroglifică.
Prin urmare, deşi conştient de vasta tradiţie creştină a reprezentărilor animaliere, Dimitrie Cantemir este obligat, din consecvenţă faţă de realitate sau, mai precis, faţă de viziunea sa subiectivă asupra realităţii, să deformeze şi să trateze ludic, aparent raţionalist sau iconoclast, o serie de simboluri zoomorfe creştine, pentru a ilustra schimonosirea unei lumi care nu mai are salvare, care nu se mai lasă inclusă în lumea ordonată, armonioasă a lui Dumnezeu. Această operaţie nu este însă semnul unui scepticism, al unei neîncrederi faţă de realitatea spirituală a adevărurilor creştinismului, pe care simbolurile zoomorfe le transmit, ci semnul unei atitudini critice faţă de lumea pe dos, colcăitoare de vicii, care strică acest echilibru. Pe scurt, atitudinea profundă a lui Cantemir nu este cea a unui raţionalist, ci aceea a unui om care îşi vede sistemul de valori năruit prin acţiunea meschină a unor personaje malefice. De aceea, el le refuză accesul în lumea bestiarului moralizator, care este oglinda perfecţiunii divine.
1. Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p. 30.
2. Dimitrie Cantemir, Monarchiarum Physica Examinatio (Studiu asupra naturii monarhiilor), tradusă de Gh. Haupt, în Gh. Haupt, „Studiu asupra naturii monarhiilor. Un document inedit al lui D. Cantemir”, în „Studii. Revistă de istorie şi filosofie”, Anul 4, ianuarie-martie 1951, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, p. 221.
3. Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 90-91.
