Contemporanul » Lecturi » Alina Bako: Exoficţiunea în romanul românesc

Alina Bako: Exoficţiunea în romanul românesc

Asumându-⁠⁠şi ceea ce numea Yves Citton „ficţiuni contrafactuale”, scriitorul francez îşi imaginează un secret ce ar putea revoluţiona lumea culturală – manipularea absolută prin cuvânt

Cea de-⁠⁠a şaptea funcţie a limbajului, îşi imaginează Laurent Binet (laureat al premiului Interallié) într-⁠⁠un roman publicat în 2015, este aceea care se adaugă celor şase arhicunoscute din teoria lui Roman Jakobson şi ar fi legată de valoarea magică a cuvântului, de puterea pe care o generează rostirea. Subiectul este inedit şi oferă ca nadă pentru cititorul avid de senzaţional reinterpretarea sfârşitului vieţii lui Roland Barthes, mort în urma traumatismelor provocate de un accident rutier, în 1980. Ipoteza de la care pleacă Binet este una imaginată, prin care accidentul ar fi fost o crimă, iar investigarea acesteia devine pretextul pentru desfăşurarea narativă ulterioară. Asumându-⁠⁠şi ceea ce numea Yves Citton „ficţiuni contrafactuale”, scriitorul francez îşi ima­ginează un secret ce ar putea revoluţiona lumea culturală – manipularea absolută prin cuvânt. Un exemplu de istorie contrafactuală stă la baza ficţiunii şi construieşte o pânză de păianjen în jurul unui document pierdut, un fel de piatră filosofală, în căutarea căreia pleacă într-⁠⁠o aventură poliţistă de tip Sherlock Holmes poliţistul Jacques Bayard şi ajutorul său, interpret al lumii semiotice, Simon Herzog. Taina păstrată şi deţinută de Barthes priveşte descoperirea unui mod de comunicare ce poate permite vorbitorului să deţină controlul asupra celor cărora li se adresează: o a şaptea funcţie a limbajului, una „magică sau incantatorie”. „Moartea autorului” se transformă, aşadar, în pretext: „Un roman nu e un vis: se poate muri în roman. Asta înseamnă, bineînţeles, că nu este omorât personajul principal, decât poate la sfârşitul naraţiunii. Dar dacă nu vine niciodată sfârşitul naraţiunii (…)? Cum să ştim când am ajuns la ultima pagină? (…) Fiecare individ nu se crede el eroul propriei existenţe?” scrie Binet. Hăţişul narativ în care se rătăceşte Boyard circumscrie neputinţei de a înţelege cuvântul scris, ironica formulă la adresa intelectualilor „Este un puzzle. Ai naibii intelectuali”. În calitate de personaj, Umberto Eco mărturiseşte că puterea celui ce deţine secretul ar fi ilimitată, ar putea „provoca revoluţii” sau „construi imperii”. O pendulare permanentă între adevăr şi ficţiune, cu personaje din realitate (Kristeva, Sollers, Foucault, Guattari, Deleuze, Derrida, Althusserl), în situaţii imaginate sau cu fundament real din biografii, romanul răspunde unei nevoi mărturisite a societăţii contemporane, aceea de a trăi în acelaşi timp în realitate şi ficţiune, în adevăr şi imaginaţie. Cartea lui Laurent Binet se înscrie într-⁠⁠o tendinţă evidentă în ultima vreme în literatură, aceea a scrierii de romane cu subiect istoric, întoarceri în trecut şi o reinterpretare fantezistă a realităţii şi ne foloseşte în acest demers drept pretext pentru a introduce romanele din literatura română contemporană, cu filon istoric şi imaginar amplu. Fie că ar putea aparţine categoriei laxe a ficţiunii speculative, fie că s-⁠⁠ar apropia de istoria contrafactuală, interpretată literar, de metaficţiune sau de ceea ce numea Philippe Vasset „exoficţiune”, acest tip de naraţiune tinde să determine o direcţie literară solidă. Încercarea de încadrare într-⁠⁠o formulă certă este împiedicată de ansamblul definiţiilor care s-⁠⁠au dat pentru a surprinde o schemă narativă eficientă. Situată sub semnul probabilităţii, al speculaţiei de tipul „ce-⁠⁠ar fi fost dacă…”, proza de acest tip propune un răspuns ce implică date concrete din realitate, interpretate (nu întâmplător îşi situează cartea Binet sub semnul interpretării derridiene) fantezist şi apelul la dorinţa de decriptare a sensului pe care mizează autorul. Literatura română urmează, aşadar, aceeaşi direcţie, proza Simonei Antonescu, de exemplu, fiind tot o formă de exoficţiune, prin recursul la un personaj din exterior, imaginat, pentru a descrie personalităţi istorice. Astfel de personaje liant, observatori ai realităţii, sunt: Franz Mayer (din „Fotograful Curţii Regale”, avându-⁠⁠l, probabil, drept model pe Franz Mandy – fotograf al Curţii Domneşti), Serafim („Darul lui Serafim”) sau Ruxandra („Hanul lui Manuc”), fiecare devenind povestaşi în umbra unor personalităţi care au marcat istoria, de la Malaxa, până la Manuc, nume care definesc secolul al XX-⁠⁠lea, prin moştenirea lăsată pentru stabilirea unei identităţi a spaţiilor culturale româneşti. Tehnica de construire a textului este atent prezentată: „Crâmpeie de întâmplări petrecute separat par să nu se potrivească între ele, până când omul aşteptat nu ajunge la locul lui, unind totul. Şi atunci, cu o ultimă mişcare imperceptibilă, un mic declic, toate se aşază exact pe locurile lor, potrivindu-⁠⁠se într-⁠⁠un mecanism uriaş, care ne depăşeşte înţelegerea, dar declanşează schimbarea, trecerea către veacurile ce vin.” Recurgerea la acest procedeu de alipire de situaţii veridice şi imaginate şi personaje istorice sau inventate duce la o naraţiune ce obligă la cooperare, „maşina leneşă” a lui Eco fiind pusă în mişcare prin apelul la cunoştinţele anterioare ale lectorului şi prin stârnirea curiozităţii lui. Romanul deja foarte cunoscut al lui Filip Florian „Zilele regelui” spune povestea personajului Joseph Strauss, observator discret al lumii monarhice, anii de domnie a lui Carol al II-⁠⁠lea fiind analizaţi prin recursul la imaginaţie. Sunt brodate întâmplări fantastice, creionate personaje iluzorii, alte măşti animaliere, precum motanul Siegfried, grefate pe date istorice reale, devenite astfel un schelet stabil al naraţiunii. Revendicându-⁠⁠se, chiar dacă nu explicit, din amplele naraţiuni istorice sadoveniene, romanul lui Filip Florin începe să coaguleze o lume observată prin lentile măritoare. Acelaşi motiv al străinului, întrebuinţat încă din secolul al XIX-⁠⁠lea, devine un mod de a povesti lumea, cu mirarea celui ce o vede pentru prima dată. Tot o temă istorică este şi cea care îşi găseşte punctul de plecare în secolul fanarioţilor. În 1987 apăruse un roman ingenios, al lui Silviu Angelescu, „Capulzanii” (adică „falsificatorii de bani”, o aluzie gideană, ce sugerează componenta parodică şi metatextuală a cărţii) care spunea o poveste din vremea lui Nicolae Mavrogheni, utilizând tehnica „manuscrisului”. Recurgând la un limbaj cronicăresc, romanul merită menţionat în acest context mai ales datorită explorării istoriei reale cu instrumente ficţionale. În 2015, Doina Ruşti se apleca asupra aceleiaşi perioade pentru a scrie „Manuscrisul fanariot”. Grija pentru detaliu, înregistrarea amănuntului semnificativ, transpunerea într-⁠⁠o epocă în care prin „Balcani bântuia un vânt aducător de schimbări” fac din roman un text savuros. Fraza amplă, barocă, voluptoasă curge, satisfăcând curiozitatea şi apetitul cititorului. Volutele discursului mărturisesc despre pasiunea pentru litera scrisă, „hârtiile instigatoare”, „numele lungi şi cremoase”. Fascinaţia cuvântului şi funcţia sa magică (imaginata a şaptea funcţie a limbajului, în viziunea lui Binet) sunt propovăduite de autoare, oricine fiind în pericol să fie fermecat „printr-⁠⁠un singur cuvânt rostit cum trebuie şi înfipt în creierul nătâng al străinilor”. Aceeaşi valoare incantatorie a cuvântului este exploatată în „Mâţa Vinerii”, în care Doina Ruşti spune povestea micii vrăjitoare plecate din Braşov în marele spaţiu pestriţ al Bucureştiului. Tot în categoria ficţiunii istorice se încadrează şi romanele lui Radu Paraschivescu – „Fluturele negru” sau cel al lui Ştefan Agopian – „Tache de catifea”, ambele identificând o osatură istorică, reală, pe care încarnează elemente fantastice, imaginaţia expansivă creionând texte hibrid.

Reconstituirea fictivă a unei epoci, evidentă în romanele citate, plecând de la elemente reale pe care se grefează cele imaginate propune o direcţie coerentă şi insuficient exploatată în literatura română. Scrierea profundă, cu ancore în istorie, care nu numai că oferă veridicitate textului, dar şi satisfac nevoia de concret a cititorului contemporan, poate fi o posibilă soluţie pentru „revrăjirea” lumii prin literatură. Depăşirea perioadei în care, ca într-⁠⁠un proces de exorcizare, s-⁠⁠au scris romane despre viaţa în comunism, echivalează cu o reînnoire şi o reetanşare a supapelor literaturii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest