Contemporanul » Lecturi » Alexandru Surdu: Filosofia românească şi Marea Unire

Alexandru Surdu: Filosofia românească şi Marea Unire

Mulţi filosofi au fost persecutaţi, arestaţi şi chiar ucişi în puşcăriile comuniste. Mânia comuniştilor a durat aproape o jumătate de secol. Abia din 1990 am început să ne refacem rândurile. Mulţi n-⁠au mai răspuns la apel, iar alţii ne-⁠au trădat

La împlinirea celor 100 de ani de la Marea Unire (1918) a românilor din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia cu România, Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-⁠Motru” al Academiei Române, a răspuns la iniţiativa Domnului Acad. Victor Spinei, Vicepreşedinte al Academiei Române, cu elaborarea unui Compendiolum, cum îi zicea Dimitrie Cantemir, al filosofiei româneşti. Aceasta, în momentele actuale, când filosofia românească, mai ales după Marea Unire, a fost deja sistematizată în câteva volume monumentale, referitoare unele la subdiviziuni ale acesteia, de exemplu, un volum de peste 700 de pagini referitoare numai la logica românească, precedat de o sinteză cuprinzătoare, şi două volume de estetică românească. La acestea se adaugă numeroasele contribuţii din celelalte domenii filosofice, care se tot adaugă la cele două volume de Istoria filosofiei româneşti. Numai lucrările menţionate totalizează peste 3.200 de pagini.

Amintim acest lucru pentru a evidenţia dificultatea acestei întreprinderi rezumative, dar şi pentru a scoate din discuţie, fără alte comentarii, teza după care n-⁠ar exista nicio filosofie românească.

Chiar şi în formă rezumativă, o astfel de lucrare are menirea de a justifica apariţia şi dezvoltarea filosofiei româneşti, cu etapele sale de avânt sau de regres în funcţie de condiţiile istorice favorabile sau nu.

Există, de bună seamă, şi ţări sau populaţii lipsite de filosofie proprie, care au sau nu vreuna de import. Nu este cazul, fireşte, să ne referim la populaţiile înapoiate care n-⁠au cunoscut încă nici scrisul, ci la unele dintre cele mai civilizate ţări ale lumii. Altfel spus, nu există o necesitate obiectivă, universală de apariţie a filosofiei oriunde şi oricând. Pe de altă parte, acolo unde apare, datorită unor condiţii speciale, poate să şi dispară, datorită altor condiţii, cum poate să dispară, de altfel, şi populaţia care i-⁠a dat naştere.

Existenţa unei filosofii naţionale presupune, după Mircea Vulcănescu, unul dintre primii exegeţi ai filosofiei româneşti, 1) o activitate autentică de filosofare, 2) un mediu adecvat de difuzare şi 3) o problematică (orientare) specifică. Or, aceste condiţii erau îndeplinite cu prisosinţă în România după Marea Unire. Existau trei universităţi: la Bucureşti, la Cluj şi la Iaşi, la care predau filosofia cadre didactice bine pregătite. Existau numeroase publicaţii: cărţi, reviste, cursuri, manuale, căci disciplinele filosofice se predau şi la nivel gimnazial şi liceal. Adică existau şi mijloace de difuzare şi un „mediu” adecvat de receptare. În plus, majoritatea lucrărilor publicate erau de interes naţional, referitoare la trecutul şi la istoria românilor, la menirea şi la destinul acestui popor. Ele fiind de interes şi pentru populaţiile învecinate şi chiar pentru cele occidentale. Datorită relaţiilor extinse cu ţările occidentale, cadrele didactice aveau posibilitatea de a studia filosofia şi de a-⁠şi perfecţiona studiile în cele mai importante centre culturale europene, din Austria, Germania şi Franţa, şi de a reuşi astfel sincronizarea filosofiei româneşti cu cea occidentală şi, în anumite cazuri, chiar de a obţine performanţe.

O istorie a filosofiei româneşti are însă şi menirea de a oferi cititorului interesat şi premisele care au făcut cu putinţă aceste performanţe, unele dintre ele fiind remarcate şi chiar recunoscute în literatura de specialitate încă de la începuturile filosofiei occidentale, căci apariţia unei filosofii naţionale, ca şi a filosofiei în genere necesită şi ea anumite condiţii.

Diogenes Laertios, unul dintre cei mai calificaţi istorici ai filosofiei antice greceşti, în ciuda mândriei, justificată pe deplin, a grecilor faţă de toate celelalte popoare antice, recunoaşte că au existat şi „Unii autori care afirmă că studiul filosofiei a început la popoarele străine”. Printre înţelepţii dintre care au fost selecţionaţi apoi pe diferite liste cei mai cunoscuţi se numără şi patru traco-⁠geţi: Salmoxis, Orfeus, Pittacos şi Anacharsis. Despre toţi patru deţinem date multiple şi, în contextul primilor înţelepţi, cu certitudine „străini” faţă de greci, adică raportaţi la egipteni sau babilonieni, de exemplu, putem conchide că reprezentau populaţii numeroase, sedentare şi civilizate, care aveau o anumită cultură materială şi spirituală; o limbă aparte în care puteau să exprime sentinţe memorabile traductibile în limba greacă, prin care au şi fost menţionaţi alături de ceilalţi înţelepţi.

În legătură cu Salmoxis şi Orfeus se cunosc relatări remarcabile psihico-⁠medicale (chiar şi la Platon) care îndreptăţesc considerarea lor ca întemeietori, dacă nu de şcoli filosofice, cel puţin de secte (salmoxismul şi orfismul) cu iniţieri specifice şi ritualuri adoptate şi de greci, comparabile, chiar de către autorii antici, cu cele pitagoreice.

Există date arheologice şi istorice care dovedesc faptul că în zonele acestea au existat primele încercări de scriere cu mult înainte de cea sumeriană, că populaţia traco-⁠getă avea aşezări de tip rural, cetăţi, centre comerciale şi erau pricepuţi în ignotehnică, în tehnica extragerii şi prelucrării mineralelor; că micenienii în sud şi scandinavii în Nord aveau spade (rapiere) cu semnul spiralei, simbolul faurilor traco-⁠geţi din Transilvania.

Cei patru înţelepţi, pe care i-⁠au cunoscut grecii, au fost numai o mică parte dintre cei mulţi care erau la conducerea acestor populaţii din zona boreală, inaccesibilă şi necunoscută grecilor şi nici romanilor până la colonizarea Daciei Pontica.

Populaţia daco-⁠romană dinaintea năvălirilor barbare din secolul al VI-⁠lea al erei noastre a fost continuatoarea celei traco-⁠gete şi s-⁠a menţinut până în zilele noastre în ciuda condiţiilor extrem de grele prin care a trecut. Din marele teritoriu al traco-⁠geţilor, despre care vorbeşte Herodot, adică din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică şi din Nordul Munţilor Carpaţi până în Peloponez şi în Anatolia (Asia Mică), astăzi a rămas doar România, restul latinităţii orientale fiind exterminat sau asimilat cu pierderea identităţii naţionale, a limbii, a obiceiurilor şi a tradiţiilor.

O istorie a filosofiei româneşti trebuie să meargă pe filonul istoriei până la primele începuturi, căci numai astfel poate fi explicată amploarea filosofiei româneşti din ultimele secole, nu ca un miracol născut din nimic, ci, dimpotrivă, ca rezultatul unui proces îndelungat de mare amploare, făcut de urmaşii celui mai numeros popor din istoria Europei, cum o spune Herodot, care se făcuse vestit prin înţelepţii săi chiar înainte de apariţia filosofiei greceşti.

Străromânii daco-⁠romani s-⁠au făcut însă vestiţi şi pe vremea primelor scrieri teologico-filosofice din secolele III-⁠VI d.Hr., care s-⁠au păstrat în limba latină pe care o vorbeau aceştia la Dunărea de Jos. Scrierile lor au fost, pentru Occidentul care începea să fie creştinat, o călăuză spre viaţa monahală a dreptei credinţe şi a legăturii permanente cu Divinitatea, pe care n-⁠au reuşit niciodată s-⁠o realizeze, cum au făcut-⁠o şi o mai fac, până în zilele noastre, isihaştrii ortodocşi.

Dominaţia slavonă, grea şi îndelungată, a pus la încercare tăria daco-⁠romană aproape un mileniu. Mulţi dintre noi au pierit sau li s-⁠a pierdut urma. Dar unii au încercat şi au reuşit să răzbată în veşmintele unei limbi străine să-⁠şi facă auzite „învăţăturile”, cum a făcut-⁠o marele voievod Neagoe Basarab şi toată preoţimea românească obligată să scrie în limba slavonă.
Cu timpul au păstrat numai scrierea chirilică pentru cele mai curate vorbe den betrani.

Dar vremurile s-⁠au întors, ca şi noii stăpânitori ai Ţărilor Române, şi ne-⁠am trezit din nou sub dominaţia grecească, din 1640 şi până în 1821. Şi marii noştri cărturari au început să scrie din nou în greacă şi latină, cum o făcură străromânii. Cel puţin unul dintre aceştia, Dimitrie Cantemir, a fost ales, în 1714, ca membru al Academiei din Berlin. Dar vremurile grele au rămas, căci în acelaşi an, la Istanbul, un paşă sângeros l-⁠a ucis prin tăierea capului, pe cel mai credincios, mai drept şi mai cinstit dintre români, pe Domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, pe cel care apucase să ridice, la Sâmbăta de Sus, Cetatea lui Dumnezeu (civitas dei, despre care scrisese, în acelaşi an, filosoful german G.W. Leibniz).

În 1877 românii scăpară şi de turci, dar au fost (în 1917) la un pas de a pieri pentru totdeauna de mânia tuturor vecinilor (germani, austrieci, unguri, bulgari şi turci). Dar Bunul Dumnezeu i-⁠a ajutat. Cu multe jertfe au realizat Marea Unire şi firul istoriei noastre a început să fie ţesut pe îndelete, în limba noastră românească, de care marii noştri filosofi, ale căror nume au intrat în legendă încă de pe când trăiau, s-au folosit.

Dar fericirea n-⁠a fost de lungă durată, ci numai de trei decenii. Veniră apoi vecinii de la Răsărit, la fel de răi şi de păgâni. Mulţi filosofi au fost persecutaţi, arestaţi şi chiar ucişi în puşcăriile comuniste. Mânia comuniştilor a durat aproape o jumătate de secol. Abia din 1990 am început să ne refacem rândurile. Mulţi n-⁠au mai răspuns la apel, iar alţii ne-⁠au trădat. Au mai rămas însă destui filosofi adevăraţi printre români, conştienţi de trecutul şi de tradiţiile lor, care sunt capabili să ducă mai departe năzuinţele metafizice milenare ale latinităţii orientale, care este, din păcate, pe cale de dispariţie.

Filosofia românească nu este însă altceva decât, vorba lui Hegel, rezultatul propriei sale istorii; o istorie frumoasă în felul ei, cu începutul pierdiut în negura mitologiei, cu numeroase lupte, cu înfrângeri şi victorii, dar mereu cu speranţe. O istorie, să nu uităm, stropită cu lacrimi şi sânge, ca şi istoria acestui popor care i-⁠a dat naştere. O istorie care, cu voia Bunului Dumnezeu, nu s-⁠a sfârşit încă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest