Bogdan‑Alexandru Stănescu avertizează că în Soarele negru (Editura Trei, 2024), neprecizat ca roman, „opera de ficțiune” e întregită și cu realitate (efect de realism ilimitat), iar asta o face un scriitor‑dictator, care are, așadar, toată puterea, un rebel artistic în propria cauză, făuritor de adevăr(uri). Mottoul din Fr. Rabelais dă cu sarcasm în incredulii săi.
(Meta)romanul este substanțial, dens, articulat cu subtilitate, îndeosebi în legăturile problematice, poate mai puțin în arhitectura narativă decât Abraxas, nu în ultimul rând acaparant stilistic.
Romancierul continuă facerea epică nu numai prin delegarea naratorului, dar și prin intermediari‑actanți de sorginte romantică, barocă, adică ambigui, impuri existențial. Tina Romaniuc, mama prietenului din facultate, Cristi, contabilă, o femeie fizic istovită, cu un soț dipsoman, e‑n spirit foarte vie. Ea e descendentă din admiratul Jean Bart, autorul romanului Europolis, de vastă deschidere, plecat din mica, dar mitologica Sulina: „Oraș plămădit din materie onirică și tragedie”. Vis și destin: cuprinse în dialectica poetică. Un realism nețărmurit cantonează în aparență. Credința ei e extremă, nihilistă: „Legile sunt fum și istoria la fel”. E diferită, dacă nu opusă mamei personajului‑narator, Smaranda, de care autorul din roman se îndepărtează în adolescență. Ca pentru autorul semnatar al romanului, și pentru Tina Romaniuc, „nu conta granița dintre fabulație și realitatea documentară: amesteca legenda cu poveștile pe care le‑am verificat”.
Literatura e vis, precizează și romancierul‑personaj: „pentru mine toată literatura e vis, e negativul vieții”. Negativul vieții sugerează un onirism textualist, dar aici s‑ar spune că onirismul mai și evadează din realitate, nu doar o invadează, cum enunța polemic și poetic Dimov. Însă negativul vieții nu elimină viața, realitatea, doar extinde o parte a lor, aceea cu minus. Conduce în polul minus, nu în barbianul pol plus. Romanul nu e lipsit, dimpotrivă, de cadru istoric general. Apar nume, fixate sumar biografic, din realitate, Florian Martinescu, Ristea Priboi, Gogu Rădulescu, Fane Spoitoru, Melek Amet, Ion Cristoiu; din „sfere” diferite, se vede bine. Și numele psihiatrului prezent într‑o treime a romanului, Vasile Predescu, e atestat în „sfera” științifică.
Romanul începe cu un fel de parabolă mitică despre visul unui alt vis, simbolic, cu un bărbat mort, devenit strigoi, recunoscut într‑un baobab. El posedă funcția de generator al epicii. Romanul impune o radicalizare a oniricului prin dublarea lui, ca „vis în vis”. Citim că modista‑filoloagă Ileana este „un personaj puternic (…) dintr‑o lume onirică mai adâncă, dacă nu cumva ești la rândul tău visată”. Visul este dualitate prin el însuși. Viitorul psihiatru, Vasile Predescu, în studenție, are un „vis baroc”, lubric‑luminos.
Onirismul dimovian îi e într‑un pasaj consubstanțial, când evocă „visul sertarelor de carne, ca și cum domeniul oniric ar fi prins o fisură din ființa mea pe care n‑o ghicise până atunci și ar fi invadat realitatea (s. m.)”. Și aici visul invadează într‑adevăr realitatea. Ileana, fiica de preot ortodox, posibil incestuos, are „un vis recurent”, în care „un diavol gras, purtând anteriu, o vizita noaptea în camera de copilă și o rănea”. Visul capătă puterea de a abate realitatea, integrând‑o. Fiica dezvăluie violul tatălui asupra ei și a fratelui, dar: „Dar nimic nu era cert, totul se împletea cu materia lânoasă a visului”. Ileana, făptură baudelairiană, își depășește teribila schizofrenie chiar prin visare taumaturgică: „visul începe acolo unde se termină mișcarea și sunt o femeie înaltă cât un munte”.
Mottoul din Osip Mandelstam include, pe lângă raportul originar mamă‑fiu, titlul romantic‑baroc, sinergizând contrariile, din care redau: „Eram luminat/de razele negrului soare.” Mottoul din Laurence Sterne, despre cumpătare, împacă extremele. Soarele negru e o parte din romanul cu același titlu scrisă în studenție: „Adevărata mea literatură, pe care o ascundeam (…) după acele poeme à la Valéry”.
Vasile Predescu, psihiatrul, resimte o „intruziune a soarelui interior” . Îl recunoaște drept „astrul acela furat și închis în mine”. Raptul se adresează și existenței ca atare, incluzând literatura, ca formă de „plagiat” creator. La sfârșit, din perspectivă matură (are artrită prematură la degete când scrie), romancierul‑personaj dezvăluie faptul că „soarele negru al melancoliei și al crimei”, descoperit în mitologia greacă din copilărie, „E sfârșitul oricărui erou: poartă în suflet soarele negru și deasupra capului carena putredă a tinereții eroice”.
Timpul în roman e deopotrivă riguros și imprevizibil, împletind dis‑cronologic aspectele trecutului: anii 2000, înainte, anii ’70, și după, aproape de pandemia de Coronavirus.
Tema înțelesului, a celui cauzal în principal, a sensului ca existent, traversează romanul, iar perspectiva, dinspre sfârșitul romanului și a maturității confesorului central, este a deriziunii: „de ce?” e întrebarea „cea mai stupidă și cel mai des întâlnită”. În amintirea discuției cu tatăl, fiul dăduse întrebării nedumeritoare un sens important, cât statutul chiar al poveștii de viață. În finalul romanului, întrebarea rămâne ambiguă, de (ne)înțeles. Copilul, mulatru, își înțelege „particularitățile” pentru care e respins. Prin Sensei Mihai, apropiatul mamei karatiste, refuză violența și brutalitatea: „am înțeles că (…) sunt făcut din altă materie, cea care ține mai mult de partea nevăzută a lucrurilor decât de forța brută.” E mai aproape de tatăl camerunez, Diallo: „dorința lui era să înțeleagă misterul subpământean care‑i omorâse mama și frații”. În cenaclul Literelor, scriitorul în devenire recunoaște că în afară de descoperirea unor „energii violente (…) nu înțeleg nimic cu adevărat”. În visul fiului, tatăl perpetuează „un mesaj indescifrabil”. Incomprehensibilul e bază a cunoașterii pentru vocația sa raționalistă. Timp de o vară, în studenție, la Sulina, caută să înțeleagă „mecanismele din interiorul familiei Romaniuc”. Fiică de preot, nesupusă tradiției, Smaranda, în liceu, ajunge „să înțeleagă cât de departe de spirit este acea comuniune bărbat‑femeie aflată sub semnul slujirii bisericii”. Și cunoaște fatalitatea inadecvării. Doctorul psihiatru Vasile Predescu afirmă „funcția activă a înțelegerii”, recitind sau răscitind povestirea Funes el Memorioso de J.L. Borges, „pentru a se desface în toate înțelesurile ei”. El e stupefiat că schizofrenica Ileana sacralizează și mitologizează un fotbalist gol „de sens și de inteligență”.
Prevalența limbajului e afirmată de o cunoaștere aurorală. Din liceu, naratorul rememorează: „credeam atunci în puterea cuvântului de a pune ordine în haosul istoriei și în puterea mărturiei”. Unul dintre numele sale este Ibrahim, iar acesta, înfruntând flăcările cuptorului lui Marduk, e „un mentor într‑ale cuvântului”; „eu mă identificam cu profetul Ibrahim, mânuitorul cuvintelor și al ideilor”. Și tatăl, Diallo, posedă veleitatea literară, fiind „nerăbdător să‑i povestească lui Max (Sebald), să‑i citească cuvintele pe care i le spusese în vis”. Un totalitarism al limbii, poetologic, fără atingere ideologică, deși utopic, doar sugerat, reflectă onto‑retorica narativă: „eu îmi alcătuiam tatăl din cuvintele imaginare ce ieșeau din propriul meu creier”. Mi‑a amintit de H. P.‑Bengescu, scriindu‑i lui Ibrăileanu că aspiră ca și cuvintele să pară inventate de ea. Ceea ce nu înseamnă irealism al comunicării la B.‑A. Stănescu. Limbajul vulgar naturalist devine, ca la mai toată generația lui, frecventabil.
Instanța narativă e plurală. Vasile Predescu redactează un lung jurnal clinic al pacientei Ileana. Amorul stimulat narativ cu Eszter îi reflectă o conștiință literară. Citim fragmente din Caietul lui Diallo. Soarele negru, roman scris în facultate, care dă frâu liber istoriei contrafactuale, cu un Nicu Ceaușescu succesor‑cârmaci și autor el însuși al unei cărți compuse din discursuri. Treizeci de pagini (380‑411) are și scrisoarea lui Zolli Pintsch (94 ani) către scriitorul W.G. Sebald. La el, titlul romanului conduce spre conotații naziste. „O mișcare inversă svasticii iraniene, soarele: svastica neagră, soarele pe care‑l descrie mișcarea ei este unul negru, soarele esențializat”. Ca justificare: „ochii ne erau orbiți de lumina neagră a soarelui”. În contrast, ideologic, există „lumina roșiatică a unui soare ascuns în uter”. Există și la el acea onto‑retorică, un imperialism al limbajului, dezvăluită a fi de sorginte șamanică. O reflectă chiar un fel de definire a șamanului: „E un om care vorbește cu zeii, care înghite zeii și apoi le rostește cuvintele din interiorul propriei ființe”. Fatalist, el are convingerea că istoria este prescrisă. Zolli Pintsch e și el atent la dualitatea corp‑spirit sau psihic și notează că a cunoscut „oameni, al căror interior îl depășește pe cel fizic”, fără a folosi termenul de supraom, dar sesizându‑le de regulă autodistructivitatea. Și el se identifică cu visul, un anumit tip de vis, al omului primitiv: „Am rămas doar vis, un om de acum șase mii de ani, de‑abia desprins de ruda lui canibală.” E apropiat astfel, dacă o informație târzie poate fi creditată, de Diallo, a cărui biografie supra‑aventuroasă, include și canibalismul strămoșesc. Zolli Pintsch, amantul demonizatului, de el însuși, Rudolf Hess (în paranteză, nazistul e și literat!) diseminează analogii mitologice (Ghilgameș, Hermes), atras de mitologia eliberării creaturii din stăpânirea creatorului, la nivel uman.
Abia de‑aici înainte putem analiza personajele și destinele lor.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
