Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Viaţa ca trudă a ordonării

Viaţa ca trudă a ordonării

A recunoaşte frumuseţea e semnul unei fără de seamăn, generoase şi privilegiate înţelepciuni

Discreta măreţie a simplităţii şi a ordinii traversează, ca valoare‑liant, romanul scriitoarei Guzel Yahina, Zuleiha deschide ochii (traducere din limba rusă de Luana Schidu, Editura Humanitas, 2018). Prin ochii mari şi verzi ai tătăroaicei deportate în Siberia este trecută istoria haotică, imposibil de priceput şi justificat, a două decenii, înainte şi după Războiul al II‑lea. Nu istoria în sine impresionează, ci pânza conştiinţei pe care se proiectează aceasta. Sufletul Zuleihăi, plămădit între legendele şi învăţăturile mamei şi ale Iulbaşului natal, este năucitor de simplu. Munca până la epuizare este firească. Durerea adusă de moartea a patru prunci e trăită în tăcere şi în ascuns. Brutalitatea soţului este devansată, în acest sistem de valori simplificat, de abilităţile de gospodar. Cruzimea soacrei oarbe nu este îndeajuns pentru a‑i întuneca zilele. În romanul lui Guzel Yahina, covârşitoare este impresia ordinii. Dimineaţa începe cu târâtul furişat, pe scândurile podului îngheţat, de unde Zuleiha fură marmeladă uscată. Înfăşurată în pânză strâns lipită de burtă, marmelada o va însoţi între nămeţii din curte, între care femeia face cărări largi şi drepte, în pădure, la tăiatul lemnelor, unde crengile sunt rânduite în coş, iar trunchiul în sanie. Apoi, fâşiile de marmeladă, amestecate cu sudoarea ei, îşi vor afla rostul în clipa de răgaz în care Zuleiha le va arunca, în bezna viscolită de ianuarie, duhului de la barieră, lui basu kapka iase, care ar trebui să îi vorbească lui zirat iase, duhul cimitirului unde sunt înşirate ordonat mormintele fiicelor. Ziua se încheie târziu, cu târâtul pe scândurile încinse ale băii, unde, cu ultimele puteri, lustruieşte şi curăţă după bărbat şi soacră. Rânduială face în toate, în curte şi în casă, în grajd şi între blide, între catrafusele impecabile ale soacrei, căreia îi curăţă trupul urât şi uscat. Ordine face, cum poate, şi între demonii din sufletul bărbatului, îndurându‑i loviturile.

E mai simplă, însă, înfruntarea viscolului, a brutalităţii, a morţii, a istoriei în absenţa conştiinţei eului. „Nu se cuvine ca o femeie cinstită să spună «eu» fără motiv”. (Limba tătară – arată Guzel Yahina – „e construită în aşa fel încât poţi să trăieşti toată viaţa fără să spui măcar o dată «eu»”.) Din plămada Zuleihăi lipsesc exaltarea şi egolatria. „Cui îi pasă dacă ea trăieşte sau nu” se întreabă ştiind că nimeni nu şi‑ar aminti de ea după două‑trei zile. Îşi vede chipul atât de rar, căci nu are oglindă şi nici timp pentru sine. (Ironic, o uriaşă oglindă cu ape limpezi se află în camera Strigoaicei, soacra oarbă, unde ferestrele sunt împodobite cu perdele apretate, un orologiu uriaş ţine cadenţa timpului, iar trei lămpi cu gaz luminează noaptea.)

Destinele se întâlnesc şi se aşază ordonat, laolaltă, aduse de‑a valma de la capetele opuse ale lumii. Se pare că duhurile în care Zuleiha crede îi răspund ofrandei, tăcute şi nevăzute. Cum alt­fel se poate explica extraordinarul echilibru între bine şi rău, moarte şi viaţă, incontestabila compensare a suferinţei prin iubire? Truda ordonatoare a femeii stăvileşte haosul, boala, deznădejdea, disoluţia lumii şi a sufletului. Toate sunt aşezate şi rânduite pentru că aşa trebuie, doar aşa se poate trăi. Că haosul se reinstalează, este de la sine înţeles. El revine, fie la nivel de microcosmos domestic, dimineaţa, şi este uşor de gestionat şi înfruntat datorită obişnuinţei, fie în lumea cea mare, ca efect firesc al noii „ordini” şi al noului ideal, în absenţa moralei, a umanităţii, destabilizând şi consumând suflete. Cert este sentimentul că, în toată această istorie dezarticulată, în acest timp sărit din ax, în rătăcirea prin burta limaxului roşu pe care Zuleiha îl vede în chip de hartă a Uniunii Sovietice, sub zâmbetul „patern” al lui Stalin, în toată această lume, deci, cu evidente manifestări de balamuc, îngerii articulează destine, le apropie şi le intersectează pentru copilul acestei femei, întru mulţumire pentru marmelada oferită iubitorului de dulciuri, basu kapka iase.

Fiinţa măruntă a Zuleihăi – ţărancă de 30 de ani, din satul kazah Iulbaş, măritată de jumătate de viaţă cu Murtaza Valiev – nu pare echipată cu abilităţi şi cunoştinţe necesare înfruntării cu răul lumii. Zuleiha e o „curcă plouată”. În izba în care trăieşte, i se prezice şi i se doreşte moartea (la îndemână, căci sticluţa cu otravă stă sub scândura duşumelei, sub autoritatea unui soţ ce aduce moarte în funcţie de visele şi directivele mamei pe care o idolatrizează). În sat, idealul binelui uniform, cu rădăcini atât de străine Iulbaşului, este aplicat de Armata Roşie prin deschiaburire, deportare şi dezrădăcinare. Bărbatul ei este ucis. Casa îi este răvăşită. Lumea în care trudeşte cu răbdare şi inexplicabilă forţă pentru a crea rânduială se dezintegrează sub ochii ei, iar Zuleiha pare neputincioasă şi este ruşinată. Este urcată în sanie cu o boccea şi părăseşte pentru totdeauna gospodăria lui Murtaza, urmărită de strigătele soacrei. De alt­fel, doar umbra Strigoaicei o va însoţi în lumea cea largă. Allah nu dă semne de existenţă în afara Iulbaşului, iar duhurile nu îşi părăsesc bârlogul. Zuleiha va fi înconjurată, însă, de oameni care se alătură drumului ei în perfectă aritmetică existenţială.

Ivan Ignatov, ofiţer al Armatei Roşii, are aceeaşi vârstă cu Zuleiha, născut la cumpăna dintre veacuri. E purtat prin lume de simţul datoriei faţă de idealul sovietic. Luptă pentru stârpirea inechităţii şi inegalităţii sociale. Îl ucide pe Murtaza Valiev cu un singur foc de revolver. Însoţeşte convoiul de căruţe ale culacilor deschiaburiţi până la Kazan şi supraveghează neîntrerupta scurgere de suflete în pântecele închisorii de tranzit. Fără să ştie că este, şi pentru el, drum fără întoarcere, va însoţi garnitura de tren care se îndreaptă spre Siberia. Jumătate de an. Va fi responsabil pentru evadarea a cincizeci de deţinuţi, pentru scoaterea din anchetă a unei martore, pentru înecarea a trei sute de oameni, în barja scufundată în Angara. Va fi lăsat comandant peste treizeci de deţinuţi supravieţuitori, în pragul iernii, în sălbăticie. Va supravieţui, împreună cu cei pe care îi comandă, foamei, frigului, deznădejdii. Va conduce colonia de pe malul Angarei şaisprezece ani. Sub ferestrele comandamentului, vor apărea case şi drumuri, o infirmerie, un cămin cultural, o şcoală. La ferestrele acestor case vor fi puse perdele albe. Pe uliţe se vor vedea găini şi copii. Se va auzi muzică de patefon. Va înflori iasomia. Acestea toate până când haosul se reinstalează, conform unei logici fireşti şi neştiute.

Datorită celui care i‑a ucis bărbatul, Zuleiha vede Kazanul. Vede pentru prima şi ultima oară în viaţă cămile, case de piatră albastre, roz şi albe, turnuleţe şi giruete cu flori de tablă, domnişoare încălţate cu botine cu toc, partituri risipite de vânt din braţele unui tânăr cu ochelari, un tractor uriaş cu şase roţi. Între comorile Kazanului, Zuleiha vede, în locul orologiului de pe turnul Spasski, „un chip sever” care îi întoarce privirea, cu ochi închişi pe jumătate şi scrutători, cu mustaţa mare şi răsucită. Se întreabă cine o fi, căci nu seamănă cu dumnezeul creştin, pe care i l‑a arătat cândva într‑o poză mullah‑hazret. De alt­fel, acest chip o va urmări pe Zuleiha asemenea spectrului soacrei, prevestitor de cumpănă.

Datorită lui Ivan Ignatov, sub omniscienţii ochi de vultur de pe turnul Spasski, Zuleiha va sta în bezna închisorii din Kazan o lună. Aici, sorţii ei i se alătură soarta lui Wolf Karlovici, medic renumit şi profesor al Universităţii din Kazan. Strania lor prietenie va fi salvatoare pentru amândoi. De pe priciul lui aflat sub plafonul vagonului de vite, Wolf Karlovici aduce vestea sarcinii Zuleihăi. Teribila călătorie cu trenul spre Krasnoiarsk prilejuieşte întâlnirea cu Isabella şi Konstantin Arnoldovici Sumlinski, profesori petersburghezi, cu Ilia Petrovici Ikonnikov, artist decorat cu Ordinul Muncii „Steagul Roşu” pentru nouăsprezece capete de bronz ale aceluiaşi „părinte” cu ochi vultureşti, şapte de marmură, două de malahit (şi unul de pâine, mâncat de Zuleiha, în una dintre scenele de un discret şi exorcizator umor ale romanului). Vor supravieţui drumului de jumătate de an. Vor fi întâmpinaţi în gara din Krasnoiarsk de un câine, cerber ridicol alături de stăpânul său, un soldat cu toţi dinţii din metal. Se vor despărţi doar pe apele Eniseiului şi Angarei. Bătrânii şi neputincioşii sunt duşi pe şalupa lui Zinovi Kuzneţ. Zuleiha va urca pe barja „ca un castravete mare şi negru”, cu nume de militantă feministă marxistă, Clara Zetkin. I se permite să stea pe punte, la aer. E însărcinată în şapte luni. În cală vor fi închişi cu zăvor şi lacăt, la ordinul comandantului, trei sute de oameni. Vor muri cu toţii când barja se scufundă. Zuleiha e trasă de cozi deasupra apelor negre de acelaşi Ignatov. (Bărbatul ei o îngenunchease, ţinând‑o de păr, îi strivise degetele mâinii sub încălţări, cu o zi înainte de a muri.) Simte o fericire „atât de mare, cum n‑o mai încercase nicicând” descoperind că unui om îi pasă de viaţa ei. În apele râului se topeşte şi ultima amintire de la bărbatul ei, bucata de zahăr otrăvit. Ceea ce îi rămâne femeii e viaţa. Îi va reîntâlni pe Lukka, pe Isabella şi Konstantin Arnoldovici, pe Wolf Karlovici şi pe Ikonnikov, pe malul Angarei.

Zuleiha naşte în noaptea în care ajunge la destinaţie, în mijlocul unui înspăimântător nicăieri. E ajutată de Wolf Karlovici. Singurul om din lume care are competenţa şi cunoştinţele necesare se află între cei douăzeci şi nouă de deportaţi. Fără doctor, ar fi murit. Băieţelul născut prematur va trăi. Îl ţin în viaţă, de pe celălalt taler al balanţei, sufletele surorilor moarte, cu nume de cântec de leagăn, Şamsia, Firuza, Halida, Subida. Iusuf este primul nume pe care Ignatov îl adaugă, cu creion chimic, cu litere mari şi rotunjite, în mapa neagră a misiunii lui, după ce alte sute de nume fuseseră tăiate.

Iusuf trebuie să trăiască. Odată cu venirea lui pe lume se confirmă nevăzuta autoritate ce desface în ordine dezordinea, ce completează simetriile, ce aliniază şi dă rost vieţilor smulse din Petrograd, din Kazan, din Iulbaş, târâte în locul fără de nume dintre pădurile siberiene. Prima iarnă o petrece în bordeiul săpat sub directivele lui Lukka (alt­fel, rudimentara locuinţă ar fi devenit mormânt). Când hrana se sfârşeşte, mama îi dă să sugă sânge din buricele degetelor. (Sfâşietoare este vedenia Strigoaicei, adusă în colţul bordeiului, în ochii Zuleihăi, de plânsul flămând al pruncului. Scena este construită în simetrie cu amintirea pătimaşei declaraţii de dragoste maternă la care Zuleiha a asistat, ascunsă după soba din camera soacrei, cu mâna mânjită de gălbenuşul unui ou, cu o noapte înaintea deportării: Strigoaica legănând trupul uriaş al lui Murtaza, povestindu‑i, pentru a câta oară în cei şaizeci de ani, cum l‑a alăptat doar pe el în timp de foamete, împingând copiii mai mari de la sân, lăsându‑i să moară.)

Iusuf creşte departe de Iulbaş, cu alte modele, cu alte repere. Poartă satul în minte datorită legendelor spuse de mamă. Drumul care leagă Iulbaşul de Semruk e trecut în legendă printr‑o splendidă alegorie a căutării păsării Semrug, prin Valea Încurcăturilor şi Valea Renunţării, spre Valea Veşniciei, din care băiatul învaţă că frumuseţe sunt toţi oamenii împreună, „fiecare în parte şi toţi laolaltă”. Învaţă limba franceză de la extraordinara Isabella. Învaţă sistemul osos de la Wolf Karlovici. Îşi descoperă vocaţia ca ucenic al lui Ikonnikov (minunat nume pentru cel care îi arată copilului, pe bucăţi de placaj, cu pensulă şi vopsele, vaca, ţapul şi câinele, cerul Parisului şi Turnul Eiffel). Copilul cu ochi mari şi verzi pare născut ca să descopere lumea.

Ultimii ani ai războiului îi dau lui Ikonnikov, îngerului preferat al lui Iusuf, prilejul să plece din colonie. În Semruk va ajunge, după doi ani – prin ce miracol? – plicul cu margini zdrenţuite, cu hârtia ce poartă spre Iusuf Valiev desenul ascuţit al turnului din inima Parisului. Este chemarea spre libertate a copilului, de la cel pe care şi‑l alesese călăuză. Ivan Ignatov, ucigaşul tatălui său biologic, îi devine tată printr‑un certificat de naştere în care îi dă numele. Tot el îi dă banii câştigaţi în cei şaisprezece ani în care a fost comandant al coloniei de muncă. Băiatul pleacă din Semruk pe furiş, în pripă, înainte ca fragila ordine instaurată de „îngerii” lui să se destrame. Coboară pe apele Angarei, purtând numele de Iosif Ignatov, în barca lăsată moştenire de ţăranul‑pescar Lukka, îmbrăcat în surtucul vechii uniforme de profesor a lui Wolf Karlovici, ţinând în buzunarul de la piept scrisoarea de recomandare semnată de Konstantin Arnoldovici înainte să moară şi ducând în suflet cuvintele Isabellei, „Partir c’est mourir un peu”, îndulcite prin alte cuvinte, „Pour attendre son but il ne feut qu’aller”.

Copleşitoare şi vindecătoare de spaime este confirmarea că toate se aşază în ordine în lumea văzută prin ochii Zuleihăi. Femeia bătută de bărbatul dat de Allah traversează lumea şi ajunge la celălalt capăt al ei, unde un alt bărbat (ucigaşul soţului ei) îi permite să vâneze (îmbrăcată într‑o jachetă Lucien Lelong), îi respectă respingerea, îi oferă prilejul de a pune în rânduială o viaţă. Acestui bărbat nu îi spune că îl iubeşte. Îi spune, însă, că este frumos. A iubi înseamnă conştiinţa eului (tot o formă de egolatrie). A recunoaşte frumuseţea e semnul unei fără de seamăn, generoase şi privilegiate înţelepciuni. Lângă Ivan Ignatov rămâne Zuleiha pentru a sta împreună pe talerul balanţei care, prin suferinţă, va echilibra libertatea lui Iusuf, a lui Iosif.

Irina Ciobotaru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now