Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Uscătoria de partid a lui Radu Ţuculescu

Uscătoria de partid a lui Radu Ţuculescu

Caragiale rămâne o referinţă discretă şi în crearea unei noi tipologii umane autohtone – românul erectil –, portretizată explicit într‑o suită de povestiri omonime, dar prezentă constant în textura social‑ficţionalizată a volumului

„Cum trebuie să fie un prozator adevărat?” – se întreabă alter ego‑ul ficţional al lui Radu Ţuculescu într‑una dintre blitz‑prozele ultimului său volum, Uscătoria de partid, apărut în 2019 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca. Ironică şi configurată în negativ, antidefiniţia succesivă ţine mai mult de legile adaptative ale economiei de piaţă româneşti şi de utopica fericire auctorială decât de portretul unui prozator înnăscut, cu un incredibil har de povestitor şi cu un impecabil instinct ludic, exersat în fiecare dintre romanele şi volumele de proză care‑i poartă semnătura.

Inspirate de spectacolul hilar, deseori gregar şi accentuat ridicol al actualităţii autohtone din „iepoca de tranziţie”, prozele adunate în Uscătoria de partid reprezintă rezultatul unei fabuloase microscopii sociale, operate cu un infailibil instinct al absurdului, care‑i permite scriitorului să decupeze neconcesiv scurte secvenţe de viaţă cotidiană, în care kitsch‑ul, stereotipiile ideologice şi de comportament, simptomatologia dezagregării şi tarele perpetuei tranziţii ocupă prim‑planul. Toate aceste elemente configurează un potenţial tablou sociografic deprimant pe ansamblu, exorcizat însă de ironia bonomă ce domină în mod programatic stilul întregului volum. E o ironie ce‑şi reclamă explicit tradiţia într‑o povestire născută accidental în trena ecoului internaţional al romanului Povestirile mamei bătrâne: „Noi cam asta facem, râdem şi atunci când ne doare rău. E cam singura noastră armă. Aşa a făcut şi Caragiale, a tot râs până nu a mai rezistat şi şi‑a luat lumea‑n cap. A pornit‑o într‑o lungă drumeţie fără întoarcere, ignorând capacele de canal şi pupezele din fontă…

Caragiale rămâne o referinţă discretă şi în crearea unei noi tipologii umane autohtone – românul erectil –, portretizată explicit într‑o suită de povestiri omonime, dar prezentă constant în textura social‑ficţionalizată a volumului. „De ce românul erectil? – întreabă retoric naratorul, înainte de a‑şi justifica construcţia etimologică: – Păi, asta e, un viril, un zdravăn, un sănătos […] În general, i se cam rupe de toate, dar asta nu ţine de erecţie. Românul erectil nu e verde [cum era la Nenea Iancu]. Verde e iarba, crângul şi altele de care i se rupe. El este mai mult roşu, adică plesneşte de sănătate, de virilitate şi de altele, despre care vom mai scrie”. Marea pasiune a insului cu pricina este politica, pe care o practică adaptativ, sub presiunea a două constante: şantajabilitatea şi manipulabilitatea.

Accidental sau nu, antiteza românului erectil pare a fi Didi, căţeluşa din blitz‑prozele seriale Cartierul şi câinii: „Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară în lift, nu mănâncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă intenţionat ambalaje de bomboane şi biscuiţi în acelaşi loc, nu scrie pe pereţi îndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă înjurând ordinar, nu borăşte la intrare în bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgârie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te înjură de mamă!” În plus, Didi are o blană tricoloră şi beneficiază de simpatia unui vecin căruia îi vine ideea de a crea un Partid al Oamenilor Cinstiţi, POC pe scurt, condus ideal de o entuziastă Didi. Ireproşabil, instinctul ei politic se extinde şi dincolo de planurile vecinului, graţie reacţiilor sale contradictorii la prezenţa televizată a lui Traian Băsescu.

Discursul fragmentar al volumului surprinde cu acuitate coloratura kafkiană a unor secvenţe cotidiene care frizează absurdul. Pată de culoare paradoxală pe o stradă în general cenuşie, domnul Popică este protagonistul fundamental ingenuu, inadaptat şi ludic al unei suite de secvenţe, învins în final de incompatibilitatea cu sistemul care‑l reduce la stadiul de „popic”. În mod simetric, textul intitulat În lift este o scurtă istorie contemporană despre identitatea, interogată succesiv şi periclitată, a eroului rămas captiv în cuşca liftului blocat între două etaje, a omului mărunt nebăgat în seamă până când se aneantizează şi devine un „nimeni”. În Podul de piatră, ni se relatează, tot cu detaşare şi umor, o întâmplare absurdă, în care supremaţia legii şi satisfacţia stupidă a agenţilor ei sfidează logica şi bunul‑simţ, dar şi limitele realităţii, mai cu seamă ale acelei realităţi în care propensiunea standardizării tinde să anihileze totul şi coregrafia relaţiilor sociale duce, în general, înspre virtuţile adaptative ale deja amintitului român erectil.

Depersonalizarea lui „Nimeni” se insinuează, ameninţător uneori, şi în geografia familiară, când boemă, când ameninţătoare, a Clujului. În Sora Aurica, exigenţele sociale ale satului îşi dovedesc inaplicabilitatea în haosul citadin, determinând‑o pe protagonistă să conchidă învinsă: „Acum, soră‑mea Aurica poate crăpa […], eu nu mai vin niciodată la oraş. Aici, să mă bată Ăl de sus, nimeni nu cunoaşte pe nimeni!” Iar „nimeni” tinde să se multiplice în intarsiile dezagregante ale tranziţiei perpetue.

Ironia dulce‑amară a lui Radu Ţuculescu contaminează şi comentariile generate plauzibil în siajul unor teorii cât se poate de serioase. Citind, de pildă, o reflecţie exasperată din Aşteptându‑l… – „Dumnezeule, cât de incomodă este libertatea asta! Mai bine să ţi se ordone cum se te îmbraci, cum să umbli pe stradă, cum să râzi, cum să‑ţi faci planul, cum să aplauzi şi… cum să aştepţi trenurile care întârzie necunoscut” –, ne trezim în proximitatea tezei lui Erich Fromm din Frica de libertate.

Observată şi amendată sarcastic, pasiunea autohtonă pentru instituţii, comisii şi birocraţie ocupă multe dintre blitz‑prozele Uscătoriei de partid. Dusă la extrem, aceasta se converteşte în subiectul unei fantazări utopice tipic intelectualiste, istorisite într‑un text intitulat În umbra zvonului. „Întotdeauna mi‑am imaginat că există undeva, într‑un ţinut necunoscut, o mare întreprindere de lansare a zvonurilor, dotate cu cele mai sofisticate aparate” – scrie Radu Ţuculescu în debutul scenariului său utopic, deloc străin de ierarhii şi interese, interesat de menţinerea unui vag echilibru între neîncredere şi speranţă, universal şi vital la palierul mulţimilor.

O aparentă distanţare de cotidian îi oferă scriitorului delicioasa istorie alternativă din textul cu iz antropologic Ciolanul preistoric, unde evoluţia umanităţii se scrie în alţi termeni decât cei darwinieni. Construită canonic pe canavaua tradiţională a basmului – „Era pe la începutul omenirii, în urmă cu milioane de ani” –, proza continuă secvenţial cu identificarea verticalizării oamenilor primitivi, apoi cu analiza trecerii lor de la regimul vegetarian la cel carnivor, echivalentă cu descoperirea ciolanului: „Gustul cărnii. A fost primul mare pas spre civilizaţie. Iar primul cuvânt pe care l‑au rostit sau inventat nu putea fi altul decât cuvântul ciolan”. În cele din urmă, textul sfârşeşte cu o teză fabuloasă, nelipsită de reverberaţii actuale: „Într‑o zi, un grup de bipezi tocmai terminase de devorat carnea de pe un asemenea ciolan, din care mai rămase doar un os zdravăn şi bine lustruit. Unul dintre bipezi, privi osul o vreme, scoţând diverse sunete, îl luă în mână, îl privi nedumerit şi, deodată, îl lovi pe‑un confrate aflat alături drept în moalele capului, lăsându‑l fără suflare, provocând teamă în rândul celorlalţi. Aceştia l‑au recunoscut, pe loc, drept şeful lor. Din clipa aceea a început istoria lumii. Astfel, în mod firesc, putem trage concluzia că la originea armelor folosite de om împotriva omului stă ciolanul”.

Am să mă folosesc de cuvinte pentru a sparge aparenţele şi a da la iveală adevărul! […] Eu nu fac altceva decât să pun semne de întrebare. Strădaniile mele sunt pentru a le găsi exact locul şi timpul când trebuie puse. Răspunsuri vor da alţii. Dacă nu azi, poate mâine…” – notează naratorul Ceştii de ceai. Sunt semne de întrebare puse cu accente parabolice (cum se întâmplă în Despre bec), cu subtile duble înţelesuri, precum în Papagali, unde transferul de conduită de la păsări la oameni este de neevitat, cu o precisă disecţie a relaţiilor familiale (precum în Cuplu) şi nu numai, dar, mai ales, cu o acută observare a gratuităţii gesturilor şi acţiunilor cotidiene, a stereotipiilor funcţionale şi a disfuncţionalităţii sistemice din societatea contemporană.

Sunt scene de viaţă la care asistăm aproape zilnic, dar pe care Radu Ţuculescu le decupează cu un uluitor instinct pentru relevant, pentru spectacular şi, fireşte, pentru ludic. Graţie lui, fiecare asemenea eveniment devine un act demn de o poveste, un scenariu autonom, integrat unei generalizate „scanariade”, vorba unuia dintre personajele sale feminine din Un cartof, doi cartofi…, care, după ce îşi ia porţia zilnică de ştiri din actualitatea românească, exclamă: „Doamne, Doamne, viaţa asta‑i toată doar o scenariadă”. O scenariadă derulată în geografia familiară a Clujului contemporan, pe strada Horia şi în Piaţa Mihai Viteazul, pe lângă Canalul Morii şi la cafeneaua River, în cartierul Grigorescu sau la târgul de vechituri. O scenariadă desfăşurată pe fundalul unui incredibil concert olfactiv şi gastronomic, integrat cu o excentricitate agreabilă şi mucalită în ţesătura acestor incizii prozastice executate cu un instrumentar scriitoricesc extrem de rafinat, exersat nuanţat în fiecare secvenţă, în fiecare scenă a spectacolului lumii, în ipostazierile spectaculare ale naturii umane şi în fiecare subtilă hermeneutică a semnelor universului.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now