Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Undeva în Transilvania

Undeva în Transilvania

În partea a treia, care acoperă perioada de functionare a ghetoului de lângă Şimleu‑Silvaniei, în care au fost strânşi evreii din judeţul Sălaj în luna mai a anului 1944, pentru a fi deportaţi la Auschwitz, romanul se bazează şi pe mărturiile tulburătoare cuprinse în cartea lui Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei.
Din cei circa 8000 de evrei din judeţul Sălaj deportaţi la Auschwitz s‑au întors acasă 150. Romanul este o frântură din istoria lor, văzută prin prisma convieţuirii cu vecinii lor români.

Cu excepţia lui Klein, toate personajele acestei cărţi sunt reale. Până şi zmeul este real. Klein nu este un personaj real, dar este o personificare a Raţiunii. Toate faptele relatate s‑au petrecut aievea, oricât de neverosimil ar putea părea astăzi acest lucru, din cauza uitării sau a naivităţii. Romanul se bazează pe mărturii culese de autor de la urmaşii unor protagonişti, etnici români din satul Jac şi oraşul Şimleu‑Silvaniei, judeţul Sălaj, care au trăit acele evenimente dramatice (autorul însuşi este nepotul unuia dintre personaje şi strănepotul altuia), precum şi pe documente studiate în arhivele publice.
În mod excepţional, unul dintre protagonişti, locuitor al satului Jac, este încă în viaţă.
De asemenea, în partea a treia, care acoperă perioada de funcţionare a ghetoului de lângă Şimleu‑Silvaniei, în care au fost strânşi evreii din judeţul Sălaj în luna mai a anului 1944, pentru a fi deportaţi la Auschwitz, romanul se bazează şi pe mărturiile tulburătoare cuprinse în cartea lui Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei.
Din cei circa 8000 de evrei din judeţul Sălaj deportaţi la Auschwitz s‑au întors acasă 150. Romanul este o frântură din istoria lor, văzută prin prisma convieţuirii cu vecinii lor români.

Figură proeminentă a clasei comerciale din Şimleu‑Silvaniei, Engel era de obicei rezervat în privinţa oamenilor. Era înzestrat cu o perspicacitate naturală de a citi oamenii, chiar şi numai văzându‑i; ştia să‑i judece şi să le cântărească valoarea. Experienţa îl învăţase să plece de la o premiză circumspectă; dacă această premiză urma să fie contrazisă, era în faţa unei surprize binevenite. Dacă premiza negativă se adeverea, nu avea nici un regret. Binele triumfa, îşi spunea în glumă. Îi plăcea să ajute, dar numai după o chibzuială consistentă; altfel, nu era acel gen de om care îşi poartă inima la reverul hainei. Dar băiatul din capul străzii, Sandu, îi făcuse o impresie foarte bună; la această impresie se adăuga şi recomandarea pe care i‑o făcuse prietenul său Pasternak, care îi cunoştea bine familia. Îl observase de multe ori, singur sau însoţit de mama lui, mergând la muncă sau întorcându‑se de la muncă sau venind să cumpere de la magazin. I se părea că maturitatea se instalase la el în toată plenitudinea şi că băiatul avea idei aşezate despre viaţă. Se vedea din întreaga lui atitudine nu doar o disponibilitate pentru muncă, dar şi o plăcere de a munci; spiritul de observaţie al lui Engel ghicea însă la el şi o dorinţă de a se emancipa, de a trece de la truda câmpului la o treaptă superioară de educaţie. Ştia prea bine că de pe urma unui gest de binefacere nu capeţi mereu mulţumiri, că este de înlăturat o credinţă prea mare în bunătatea celorlalţi, dar un instinct îi spunea că Sandu era o alegere bună.

Anuţa, mama lui Sandu, era o femeie evlavioasă; Engel aprecia la ea afinitatea pentru cele mai aspre virtuţi; virtutea, îşi spunea Engel când o vedea, e îmbrăcată modest, nu fastuos. Femeia era întruchiparea unui creştinism al esenţelor, al bucuriilor pure şi se alăturase unui grup de credincioşi creştini care îşi spuneau „adventişti” şi care propovăduiau întoarcerea la creştinismul strict, „nepervertit” de viaţa modernă. Era sigur că femeia deborda de virtuţi; ar fi putut da şi altora, care au mare nevoie, se gândea Engel. Era de o hărnicie rar întâlnită; deprinsă să nu stea o clipă locului, faţa ei era bătută de soarele ce o privea toată ziua, pentru că nu se oprea din trebăluit, în curte sau la câmp; părea un personaj de roman pe care autorul l‑a creat pentru a scoate în faţă faptul că viaţa este un zbucium fără oprire, o goană necurmată. Engel se interesase, din curiozitate, de acest grup creştin, la care aderase un număr mic de oameni, dar care se remarcau printr‑un interes viu pentru credinţă prin rigoarea cu care o tratau, prin interesul pasionat pentru paginile Bibliei, interpretate în sensul cel mai strict al cuvintelor. Erau oameni care nu pierduseră, sau recâştigaseră spiritualitatea vieţii şi care cunoşteau virtuţile ascunse ale lucrurilor. Oameni care erau o dovadă vie că vechea credinţă poate fi la fel de vie ca atunci când s‑a născut. Cel mai mult aprecia Engel la ei, ca o curiozitate, faptul că ziua lor de odihnă nu era duminica, aşa cum era pentru toţi creştinii, ci sâmbăta; la asta se mai adăuga, tot ca o curioasă asemănare cu tradiţia mozaică, faptul că refuzau cu credinţă fermă să mănânce carne de porc. Găsea certe afinităţi spirituale cu acest grup şi într‑o zi deschise vorba cu Anuţa, în timp ce femeia le aducea laptele pentru copii. Se uită lung la ea şi se gândi cât de vădit era faptul că avea toate însuşirile pe care Tora le enumeră ca virtuţi; era de ajuns să te uiţi la ea şi puteai spune asta cu mâna pe inimă.

– Dragă Anuţa, îi spuse, am văzut că ai un băiat foarte vrednic şi ascultător. Am văzut şi că te bizui foarte mult pe el în toată munca de care e nevoie la câmp, dar şi în curte.

Anuţa se uită la el nedumerită, nereuşind să îşi dea seama care era înţelesul vorbelor lui Engel. Se baza pe Sandu în tot ceea ce făcea, Engel văzuse bine.
– Eu m‑am gândit aşa, Anuţa, continua Engel. Băiatul tău poate face mai mult decât să muncească la câmp. Trăim totuşi într‑un oraş; sigur că voi aveţi mult pământ, şi asta e foarte bine. Dar dacă tot ce va face el în viaţă va fi să muncească la câmp, s‑ar pierde şi ar fi păcat de el. Oraşul Şimleu‑Silvaniei va creşte şi odată cu el trebuie să crească şi băiatul. Băiatul poate mai mult de atât.

Anuţa îl urmărea cu atenţie şi tot nu reuşea să‑şi dea seama unde îşi îndreptă Engel înţelesul vorbelor.
– Anuţa, ce ai zice dacă Sandu ar veni ucenic la mine la magazin? Ar învăţa o meserie, ar cunoaşte oameni. Faptul că ştie şi româneşte şi ungureşte e foarte bine pentru munca în magazin. Ar fi foarte bine pentru el.

Anuţa fu surprinsă de propunere. După câteva clipe de cumpănire, se gândi că nu ar putea fi decât bine pentru Sandu să intre în serviciul domnului Engel, la prăvălia acestuia; putea deprinde cele trebuitoare pentru o meserie şi putea urca, astfel, către o viaţă mai bună. Aprecie propunerea domnului Engel; ştia de la biserică, şi credea fără ezitare, că nu trebuie să treci pe lângă nici un prilej de a‑ţi arăta generozitatea, pentru că fiecare act de generozitate este un binevenit prilej de clădire a credinţei.
Păstră gândul acesta pentru ea; nu se grăbi să‑i dea un răspuns lui Engel.

– Vă mulţumesc, domnule Engel, sunteţi foarte binevoitor. Ce aş putea eu spune… am să mă sfătuiesc întâi şi cu soţul meu, şi cu Sandu.

Engel îşi dădu acordul să primească răspunsul peste câteva zile. Privind‑o îndepărtându‑se, îşi reconfirma convingerea că femeia avea toate pornirile pioase ce nu pot avea gazdă decât într‑o inimă mare. Era convins că Anuţa va primi cu braţele deschise oportunitatea deosebită pe care i‑o oferea fiului ei. Avea încredere că fiul ei era persoana potrivită pentru a se ocupa de prăvălia lui, care funcţiona deja de câţiva ani şi avea un portofoliu stabil de clienţi, pentru mărfuri ele însele de la furnizori stabili. O persoană potrivită, harnică şi pricepută, trebuia doar să întreţină o maşinărie care funcţiona foarte bine. Dacă prăvălia ar fi funcţionat şi fără el, putea să se dedice în întregime, aşa cum îşi dorea, educării copiilor săi şi studiului Torei. Forfota vieţii comerciale îl ţinea departe de familie. Considera copiii cea mai mare reuşită a vieţii lui şi regreta faptul că mulţi ani afacerea l‑a ţinut departe de ei. Aprovizionarea magazinului îl obligase să fie multe din zilele unei luni departe de familie; programul magazinului, în care era şi vânzător, îl obliga să fie multe din orele unei zile departe de copii. Magazinul era în curtea casei şi de multe ori auzea din magazin copiii jucându‑se în curte, dar respectul pentru clienţi îi interzicea să le acorde atenţie. De obicei, când închidea el magazinul, la ora zece, copiii deja dormeau. Cadenţa aceasta făcuse ca ani de zile să fie, de fapt, absent din viaţa copiilor lui. Datoria lui de cap de familie era să asigure toate cele necesare traiului alor săi; ani de zile aceasta fusese pentru el o axiomă. Copiii lui trebuiau să fie bine îmbrăcaţi printre ceilalţi copii de la Şcoală Evreiască; era pentru el o chestiune de orgoliu. Soţia lui trebuia să se distingă între doamnele bine îmbrăcate, sâmbătă, la sinagogă. El însuşi ţinea foarte mult la felul în care arată; îşi cumpără haine de la Oradea, unde mergea deseori după marfă. În general, familia lui trebuia să se distingă prin ţinută şi prin nivelul bun de trăi, dar şi prin educaţie. Toată această viziune cu privire la locul lui în universul familiei i‑a fost spulberată într‑o zi în care, nefiind nimeni în magazin şi fiind destul de linişte să audă copiii jucându‑se în curte, o auzi pe fetiţa lui, Sara, în vârstă de zece ani, spunând un lucru care l‑a tulburat şi l‑a făcut să‑şi schimbe în întregime felul în care vedea legătura cu propriii săi copii şi chiar viaţa: „Aş vrea să nu mai avem magazinul şi tata să stea cu noi toată ziua”. Replica fetiţei a rămase întipărită în mintea lui, ca un semn cu fierul roşu pe braţul unui condamnat; în liniştea nopţii a cuprins cu mintea adevărata măsură a suferinţei copiilor. Zile în şir nu şi‑a putut scoate cuvintele din minte; apoi s‑a hotărât că trebuia să lase magazinul în grija unui angajat şi să‑şi dedice tot timpul copiilor. Banii se fac, se cheltuie, vin şi se duc fără încetare, circulă spre tine şi dinspre tine, dar copiii cresc şi în curând nu vor mai fi copii. Se temea de faptul că propriii lui copii vor rămâne pentru totdeauna cu sechele şi că asta le va afecta maturitatea şi, mai apoi, legătura părintească pe care o vor avea cu propriii lor copii. Astfel, o replică pe care o auzise întâmplător ajunsese să‑i schimbe din rădăcini nu doar felul în care se uită la propriii lui copii, ci viaţa în întregime. Era gata să renunţe la o parte din câştiguri pentru a‑şi dedica timpul copiilor săi, ca pe un altar.

Voia să lase gestiunea magazinului cuiva devotat, care să se ocupe de el cu seriozitatea şi conştiinciozitatea unui proprietar. Se gândise de la început că cel mai potrivit ar fi un tânăr de condiţie modestă, care să aprecieze şansa ce i se oferea; în felul acesta făcea şi un bine, ceea ce îi oferea satisfacţie. Câteva săptămâni la rând măsurase din ochi şi din minte mai multe persoane, evrei, maghiari şi români, dintre cunoscuţi, încercând să vadă care intra în profilul care credea el că era necesar unui gestionar de magazin. Eliminase încet‑încet toate persoanele la care se gândise, din diverse motive. Într‑o zi a văzut‑o pe Anuţa trecând pe drum cu Sandu; se întorceau de la câmp şi inspirau, amândoi, seriozitatea muncii în sensul ei cel mai profund.

Simplitatea celor doi îi inspira onestitate; oboseala ce se citea pe feţele lor era un semn al hărniciei. Erau calităţile de care avea nevoie pentru a fi puse la cârma magazinului său. Aşa se hotărâse să îi facă această propunere lui Sandu. Crescut sub îndrumarea unei mame sfinte şi virtuoase, Sandu împrumutase de la ea toate calităţile ei bune, gândea Engel. Nu avea nici un dubiu că făcea alegerea ideală. Era sigur ca bunele lui intenţii nu aveau să fie irosite şi că Sandu nu îl va trata niciodată cu ingratitudine. „În tot oraşul Şimleu‑Silvaniei nu există o persoană mai potrivită pentru a se ocupa de magazinul Engel”, îşi spuse.
***
Aşteptase cu nerăbdare şi emoţie ziua în care urma să intre în serviciul domnului Engel. Se foise nopţi la rând, punând la grea încercare rezistenţa modestului pat ţărănesc de lemn, cu saltea de paie, vechi de cel puţin două-trei generaţii. Scârţâitul patului era ca o cortină peste un şir de gânduri şi un început pentru alt şir. Va fi ucenic la un magazin; gândul acesta era atât de intens, încât îi oprea respiraţia; în liniştea ce se instala, îşi auzea bătăile inimii. Ucenic la un magazin; el ucenic, un pas atât de mare; la un magazin, însăşi instituţia civilizaţiei şi a progresului. Cât de bine îl ghicise domnul Engel; îi plăceau magazinele pentru toate lucrurile minunate pe care le poţi vedea în ele, lucruri care vin din alte judeţe sau ţări, lucruri făcute în fabrici, româneşti şi străine, de către muncitori, români şi străini. Dacă există un semn al civilizaţiei, îşi spunea, acela e un magazin. De curând vizitase nişte rude într‑un sat al Sălajului; fusese şocat să afle că satul nu beneficia de semnul civilizaţiei, magazinul. Fără magazin nu există civilizaţie, şi nici progres; de la magazin nu cumperi doar mâncare, de la magazin cumperi toate acele lucruri care înfăţişează progresul şi îl încurajează, gândea.
Se întoarse pe cealaltă parte; acum era cu faţa spre fereastra care dădea spre drum. Totuşi, munca într‑un magazin e o sarcină grea, va fi în stare să facă faţă? Nu era vorba de a îndeplini o sarcină oarecare, din multele sarcini care susţin viaţa unui magazin. Era vorba de sarcina uriaşă de a conduce un magazin de la cap la coadă: de la servirea politicoasă a fiecărui client până la numărarea încasărilor, în fiecare seară şi apoi la sfârşitul fiecărei luni. Dar domnul Engel nu îi va da de la început sarcina aceasta; ar însemna să‑l arunce în groapa cu lei, precum fusese aruncat David. Cu siguranţă, domnul Engel îi va face o pregătire, îl va instrui, îi va arăta pe îndelete, cu răbdarea necesară, cum se organizează şi cum se conduce fiecare activitate dintr‑un magazin.

Se întoarse cu faţa în sus, spre tavan. Dacă nu se va ridica la înălţimea aşteptărilor domnului Engel şi ale mamei lui, dezamăgirea acestora va fi de nesuportat pentru el. Va face faţă sarcinilor pe care i le va da domnul Engel? Nu avea nici un fel de experienţă, alta – dacă aceasta putea fi numită experienţă – decât aceea că, de fiecare dată când intra în magazinul domnului Engel, urmărea cu atenţie felul în care acesta ţinea evidenţa fiecărui produs, pe un caiet separat, în care nota fiecare vânzare. Aprecia minuţiozitatea şi rigoarea domnului Engel. Va face şi el la fel, va ţine caiete; oricum, se încurajă din nou, domnul Engel îi va face un mic instructaj înainte de a‑i da cea mai mică sarcină. Va datora mult din ceea ce va deveni domnului Engel.

Una dintre sarcinile cele mai importante, se gândea, era modul în care trebuie să întâmpini clienţii şi apoi să vii în întâmpinarea dorinţelor lor. Încerca să rememoreze numărul fără şir de dăţi în care mersese el însuşi la magazin; deşi un simplu băiat, domnul Engel îl trata ca pe orice alt client, îi vorbea în ultimul timp pe un ton politicos, ca unui adult, îl întreba ce doreşte înainte ca el să spună ce voia să cumpere şi deseori îi făcea recomandări mai bune în privinţa produselor. Aşa va trebui să facă şi el; e o şcoala aceasta, se gândi, o adevărată diplomaţie. Cum vorbeşti cu clientul, cum îl îmbii şi cum îl convingi să cumpere cutare sau cutare produs, o adevărată diplomaţie. Va trebui să înveţe să dialogheze cu clienţii, cu răbdare şi înţelegere pentru fiecare, dar şi cu putere de convingere.

Se întoarse din nou cu faţa spre perete. Şi dacă domnul Engel îl va însărcina şi cu aprovizionarea magazinului? Asta era cu adevărat o sarcină bărbătească, matură. Una e să stai în magazin şi să vinzi, apoi să faci registrele, şi cu totul alta e să aprovizionezi magazinul. Îi plăcea cuvântul acesta, a aproviziona. Sună frumos, maiestuos, reprezintă o activitate importantă. Cât despre cel care desfăşoară activitatea de aprovizionare, desigur, el nu poate fi decât o persoană capabilă şi importantă. Dar va putea el singur să meargă după marfa, la Zalău sau poate chiar la Oradea? Gândul îl înspăimântă. I se păru că sarcina îl va copleşi, că nu va fi la înălţimea aşteptărilor. Gândul îl făcu să se întoarcă iar cu faţa spre stradă. Va putea face oare cu succes acest pas uriaş din viaţa sa, de la muncă agricolă la aprovizionarea unui magazin? Îşi opri gândurile pentru câteva clipe; când le dădu drumul din nou, era sigură că da, va face faţă. Apoi din nou se lăsă învăluit de îndoieli.

Adormi abia când trupul lui obosit se impuse în faţa gândurilor.

Abia se crăpase de ziuă când se trezi. Îşi dădu seama că visase că era proprietarul magazinului. Zâmbi pesimist, ca în faţa unui gând rătăcit în afara vieţii. Gândurile nu zboară, ci o iau razna, se gândi zâmbind. Anuţa îi pregătise hainele cele mai bune pe care le avea: un pantalon de costum, călcat bine cu fierul cu cărbuni, şi o cămaşă albă. Îşi aranjă părul în oglindă, se încălţă cu pantofii cei mai buni şi ieşi pe poartă.

Magazinul domnului Engel era în capătul străzii. Ajunse repede; se temu că domnul Engel nu venise încă din casă în magazin, dar în acel moment cineva intră în magazin. Domnul Engel deschisese deja. Inima îi răzbătea din piept; îşi făcu curaj şi apăsă clanţa, care se deschise aproape singură.
– Bună ziua, domnule Engel, salută politicos, cuvintele fiind încărcate cu recunoştinţă pentru şansa ce i se oferea.
– Bună ziua, Sandu, îi răspunse Engel, angajând un dialog cu clientul.

Sandu se trase deoparte, ascultând atent dialogul dintre domnul Engel şi client. Observă politeţea şi spiritul de convingere al vânzătorului în faţa clientului.
– Sandu, eu am să te las acum singur, am puţină treabă în casă, am să mă întorc într‑un ceas.
Înlemni. Era ultimul lucru la care se aştepta, ca în prima lui zi de ucenic la magazin, în prima oră, în primul minut, să fie lăsat singur, pradă emoţiilor.

Crezu pentru moment că domnul Engel vrea doar să‑i încerce stăpânirea emoţiilor, dar nu era aşa. În timp ce gândurile acestea se roteau în capul lui, domnul Engel dispăru pe uşa din spate a magazinului. Se trezi singur; dacă s‑ar fi trezit singur ca un client, ar fi avut emoţii, dar acum era singur ca vânzător, ca persoană cu răspundere. Era gata să dea în plâns, înspăimântat de împrejurarea în care ajunsese, dar nu avu acest răgaz pentru că uşa se deschise în spatele lui. Închise ochii, îşi făcu curaj şi se întoarse. În faţa lui era o doamnă în vârstă, care îl salută în limba maghiară. Deşi era destul de confortabil în maghiară, o consideră totuşi o tensiune suplimentară în situaţia de faţă. Răspunse la salut şi întrebă cu ce putea fi de folos. Femeia dorea pâine; i‑o oferi cu politeţe şi luă banii, pregătiţi de clientă. Nu trebui să poarte un dialog şi nici să dea rest. Răsuflă uşurat când doamna trase uşa în urma ei; fu o misiune uşoară. Acum avea timp să se aşeze în fruntea magazinului. Îşi îndreptă spatele şi se uită în jur, observând aşezarea produselor după felul lor; îşi dădu seama că în stânga erau produsele alimentare şi în dreapta cele industriale. Îşi trecu privirea peste ele, încercând să‑şi întipărească în minte locul din magazin în care era aşezat fiecare produs, pentru a fi cât se poate de prompt în servirea clienţilor. Îşi aduse aminte brusc că nu‑şi notase în caiet vânzarea pâinii, aşa cum îl văzuse pe domnul Engel că făcea întotdeauna după ce servea un client. Se repezi la caiet şi notă: o pâine… un leu şi zece bani.

În următoarea oră servi mai mulţi clienţi. Când se întoarse domnul Engel, îşi intrase oarecum în mână; acum îi era clar că domnul Engel îl pusese la încercare, dar era sigur că făcuse faţă foarte bine acestei încercări. Îi prezentă domnului Engel vânzările pe care le făcuse. Acesta se arătă mulţumit şi abia acum începu să‑i vorbească despre gestiunea magazinului.

■ Fragment din romanul Undeva în Transilvania,
în curs de apariţie la Editura RAO

Mirel Taloș

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mirel Talos

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now