Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Un nume adunat pe‑o carte – Luca Piţu

Un nume adunat pe‑o carte – Luca Piţu

Scriitorul ieşean şi‑a arogat „anarhismul”, în auzul întregii lumi, şi pentru a depărta de sine eticheta de dizident, care i se punea cu prea mare insistenţă, dar şi pentru a‑şi sublinia convingerea că nu controlul comunist – sau de alt fel – impus din exterior, ci disciplina interioară a eului şi libertatea, bine înţeleasă şi constant exercitată, a sinelui sunt cu adevărat formatoare

La puţin timp de la plecarea lui Luca Piţu spre alte lumi, au apărut deja două cărţi care‑i evocă prezenţa, ca om şi ca scriitor, într‑un timp şi un spaţiu pe care, deşi le‑a trecut constant prin „râzătoare” şi a fost forţat să le trăiască precum un străin, le‑a iubit cu o tandreţe timidă şi plină de ingenuitate. Greu de perceput de cei care au făcut din el un „vânat” perpetuu, această iubire i‑a însoţit existenţa de la un capăt la altul şi i‑a marcat toate gesturile culturale făcute întru decriptarea şi înţelegerea spiritului locului în care i‑a fost dat să‑şi ducă existenţa. Căci ce altceva înseamnă prima lui carte (despre Creangă), Le chasseur de corbeaux, apărută în Franţa, în 1986, precum şi celelalte, multe care au urmat, cu tot cu Naveta esenţială şi Sentimentul românesc al urii de sine din 1991, ce‑l duc spre ultima lui declaraţie de iubire, din 2015, Lexiconul figurilor căşvănare?

Dotat nu numai cu o fineţe de spirit, de neconceput pentru cei care vedeau în el doar un „ţărănoi” şi‑un „mârlan”, dar şi cu o rară profunzime a gândirii, înarmat cu o erudiţie de invidiat şi cu o greu de găsit capacitate de a trăi limba‑limbile dinăuntru, Luca Piţu a ştiut să se servească de toate aceste daruri cu un spirit de libertate la care nu a renunţat nicicând, devenind unul dintre puţinii hermeneuţi autentici pe care‑i avem şi afirmându‑se ca un eseist şi scriitor de mare har.

„Apolitic activ”, cum se defineşte pe sine la 10 octombrie 2009, într‑un interviu dat lui N.C. Munteanu la Europa Liberă – „rămîn conform tradiţiei familiei mele, un apolitic. Dar un apolitic activ” – Luca Piţu, de fapt, şi‑a apărat mereu normalitatea, devenită delict şi urmărită ca atare de organele securităţii. Un dosar al acestei urmăriri va publica el în Documentele antume ale grupului de la Iaşi, pe care le adnotează cu acribie şi râzând de nimicnicia întreprinderii ca atare, iniţiate de o instituţie care avea alte rosturi şi care, atunci când s‑a ocupat cu astfel de lucruri, a parazitat cu succes societatea românească decenii la rând. Ironizându‑i pe cei care credeau în aceste „rosturi” ale organelor de informaţii şi se angajau să consemneze cel mai mic semn din manifestare a ceea ce el considera perfect normal: normalitatea de a‑şi procura cărţi, de a împărtăşi idei şi gânduri cu prieteni, de a se mândri cu satul său şi cu oamenii lui, de a păstra, într‑un loc măcinat de impostură, de conflicte, ambiţii, laşităţi şi ipocrizii de tot felul, tot ceea ce‑i oferise spaţiul lui natal bucovinean – dragostea de muncă neprecupeţită, multilingvismul, toleranţa, corectitudinea cu orice preţ, cinstea şi demnitatea, respectul pentru firesc, frumuseţe, inocenţă şi fidelitate! În numele acestor valori care pentru el însemnau normalitatea, Luca Piţu se declară anarho‑eseist, pentru a se detaşa de mediul „supuşilor”: a informatorilor voluntari sau siliţi de împrejurări, de turma neputincioşilor intelectual care ocupau o catedră universitară, aşteptând doar pensia şi plângându‑se constant de „pericolul social”, de „indisciplina” şi de „imoralitatea” colegului turbulent. Scriitorul ieşean şi‑a arogat „anarhismul”, în auzul întregii lumi, şi pentru a depărta de sine eticheta de dizident, care i se punea cu prea mare insistenţă, dar şi pentru a‑şi sublinia convingerea că nu controlul comunist – sau de alt fel – impus din exterior, ci disciplina interioară a eului şi libertatea, bine înţeleasă şi constant exercitată, a sinelui sunt cu adevărat formatoare şi semnificative pentru zidirea unei colectivităţi sociale sănătoase.

În acord cu declaraţia scriitorului ieşean, Dorin Tudoran va nuanţa ipostaza de anarho‑eseist a acestuia: „Lupta lui Piţu cu dictatura nu putea sfârşi decât cum a început – de la şi prin cuvânt”. Un „cuvânt” propriu, plin de spirit, de viaţă şi de toate întrebările existenţiale, inconfundabil ca personalitate, opus, permanent, „limbii de lemn”, comune, egalizatoare şi ucigătoare de gândire. Cu acest sens, „limba de lemn” devine motiv obsesiv în poezia Lucăi Piţu, pe care Şerban Foarţă o dedică scriitorului ieşean la plecarea acestuia dintre noi, arătând, astfel, anume spre inamicul redutabil al normalului, căutat de autorul „temelor deocheate ale timpului nostru”. Ca şi Luca Piţu, poetul timişorean vede în „limba de lemn”, a cărei compactitate se cere mereu sfâşiată de cuvântul poetic, liber şi rebel, o sursă şi, în acelaşi timp, un efect al funcţionării deviate şi deviante a conştiinţei umane în comunism.

Astfel este perceput scriitorul ieşean de cititorii şi de mulţi din contemporanii săi, nemarcaţi de prejudecăţi şi de laşităţi de tot felul. În special, astfel şi‑l reprezintă generaţiile pe care acesta le‑a format ca profesor şi care au putut asista la lecţiile şi la geneza operei lui, impresionante ca originalitate, dotate cu o capacitate uimitoare de a se mişca prin cele mai diverse probleme: de filosofie, de antropologie culturală, de filosofia limbii şi a limbajului, de teoria formei şi a formei literare, de tipologii ale gândirii şi ale stilului etc.

Între aceşti cititori şi trăitori în raza vieţii şi gândirii lui Luca Piţu, îl regăsim şi pe Gabriel Mardare, discipol talentat al maestrului, autorul cărţii Elpi(Luca Piţu), publicate de Editura Junimea.

Semnatar a nouă cărţi în care a comentat şi analizat, din diverse unghiuri şi cu materiale din cele mai felurite, funcţia comunicativă a limbii şi registrele rostirii, Gabriel Mardare se dovedeşte un bun narator al „poveştii vorbei care umblă”, atât în spaţiul social, cât şi în spaţiul culturii. Cu teza lui de doctorat, Cronotopia rostirii, dar şi cu cărţile pe care le‑a publicat într‑un ritm susţinut: Registrul confidenţial – identitatea şi măştile eului, 1998, Povestea vorbei care umblă (noul registru confidenţial), 2001, Arca lui Noica, luntrea lui Cioran (Registre de bord), 2003, Economism şi ecumenism, o introducere neogramatică în artele comunicării, 2008, profesorul Gabriel Mardare ne pune în faţa constatării că despre marile probleme ale lingvisticii şi culturii se poate scrie detaşat şi ludic, însă, pe temeiul unei mari erudiţii şi menţinând, în permanenţă, discuţia pe esenţial şi semnificativ. Întru aceasta, i‑a avut drept model, declarat sau implicit, pe Emil Cioran, Mihail Bahtin şi Luca Piţu.

Cea mai nouă carte a lui Gabriel Mardare de care ne ocupăm acum, purtând un subtitlu de sugestie narativ‑medievală, Registrele navale şi psihonautice ale Magistrului de la Cajvana. Defragmentate de G. Master X şi Dr. A. Kulakov, este un adevărat „exerciţiu de admiraţie” care construieşte, după sistemul puzzle, tabloul „aventurilor” existenţiale, intelectuale şi afective ale unui om aflat în continuă efervescenţă creatoare de atitudini, idei, cuvinte, stiluri.

Pentru a putea surprinde complexitatea, vivacitatea, paradoxalul şi deplina semnificaţie culturală a acestui tablou, Gabriel Mardare îşi întemeiază construcţia pe multiplele semnificaţii ale bahtinianului „vnenahodimosti” (care, tradus literal, înseamnă „situare în afara unei limite de localizare în timp şi în spaţiu”). Astfel, în obţinerea cadrului general, pentru realizarea ramei, dintre multele sensuri ale operatorului teoreticianului rus, el le va privilegia pe următoarele: condiţie imanentă a omului ca fiinţă ce se oferă pe sine pentru a construi o nouă realitate cu realităţi pe care şi le apropriază, printr‑un veritabil dialog cu acestea; punct de coincidenţă al sinelui cu eul – de regulă, necoincidente – pentru a câştiga distanţa necesară perceperii propriei identităţi, dar şi pentru a favoriza privirea analitică asupra alterităţii.

Semnificaţiile de mai sus devin utile atât în citirea cât mai adecvată a lui Luca Piţu, cât şi în structurarea interiorului cărţii care, cum ne previne Gabriel Mardare, îşi povesteşte eroul şi isprăvile lui, trecând totul prin „ciurul HermaNauticii şi prin dârmonul Ridertronului”. Astfel, îndepărtarea creatorului (autorului cărţii) de discurs, de propria poziţie discursivă (prin participarea „celor trei Revizori de la Răsărit” la construcţia textului: As, Master X, Dr. A. Kulakov) îi permite acestuia să pună în act dialogismul funciar al discursului ca atare, dar şi calitatea dialogală prin excelenţă a existenţei şi operei lui Luca Piţu (Misiunea Celor trei Revizori de la Răsărit).

În acest cadru general, se vor broda câteva biografeme, alese cu subtilitate, mizând pe funcţia lor reprezentivă în poveste: intrarea copilului în lume la chemarea „cuvântului” vrăjit (Des)cântul ivirii pe lume şi jocurile na(ta)ţionale ale viitorului Argonaut de Bach‑Louis); exersarea înotului‑plutirii pe iazul din fundul grădinii în vederea evadării (oricând, de oriunde şi oricum) (Teritorialitatea idiomatică a înotătorului de
cursă lungă)
; profesoratul la universitatea ieşeană şi întâlnirea cu „lacul‑smârcul” informatorilor de tot felul (Pidosnica oglindă a ţesătoarelor de tapiserii socializde sau dincolo de text(ură) şi psihocraţie); înseminări de teme caşvanare în discursul cultural (Locarea Cajvanemelor şi cajvantlâcurilor; Raporturi textuale cu inseminări de teme).

Dezvoltate pe noi sensuri ale „operatorului” bahtinian amintit mai sus: diferenţa dintre interioritatea şi exterioritatea subiectului reprezentat, distanţa dintre ceea ce este acest subiect în substanţa lui şi cum este văzut el în oglinda deformatoare a alterităţii, necoincidenţa dintre subiect şi locul lui în lume („eternul asistent Luca Piţu” faţă în faţă cu ipostaza lui aristocratică în ordinea talentului didactic de a moşi socratic informaţiile oferite studenţilor, a intelectului lui ieşit din comun şi a realizatelor lui performanţe ştiinţifice, invidiabile şi invidiate), biografemele respective se dovedesc a fi esenţiale pentru personalizarea tabloului adevărat al vieţii şi creaţiei eroului cărţii.

Livia Cotorcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now