Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Umărul Giocondei

Umărul Giocondei

Odată început, drumul se cuvenea, aşadar, urmat şi dus la capăt. Deşi cerul era ca de plumb. Părea că, întinzând mâinile, ai fi în stare să culegi un nor după altul. Cerul se sprijinea de bolta frunţilor…

Înainte să se crape de zi, în acel interval şovăitor, când bezna încetează să fie ceea ce este, iar lumina abia învaţă să se desprindă din drojdia întunericului şi pare că imită un porumbel care se apropie de ceva ce‑i depăşeşte înţelegerea şi cade pe gânduri, de parcă mai e o fracţiune de secundă şi s‑ar retrage, dar e departe de a avea puterea sau inspiraţia de a se îndepărta, aşadar, exact în momentele la suprafaţă şovăitoare dintre întuneric şi lumină, în acele fracţiuni de secundă şerpuind între lumi, când universul întreg pare a fi suspendat într‑un soi de nehotărâre molipsitoare, mă adunam, brusc, trează, în mine însămi, fără să ştiu ce va urma. Abia smulsă din apele somnului şi ale viselor, discret, fără să fac vreun zgomot sau vreun gest care să deranjeze, mergeam cu pas iute şi vesel – îngrijorat întrucâtva, totuşi, să nu ratez spectacolul – spre malul lacului, pe faleza pustie, unde de cum venisem îmi fixasem un loc lângă un stejar tânăr, căci de acolo totul se vedea ca în palmă. Nimic nu‑mi obtura orizontul. Distanţa dintre pensiunea în care eram cazaţi – aflată în coasta unui parc împresurat de oaze de roze de toate culorile şi arbori decorativi somptuoşi, doldora de omizi – şi malul lacului o parcurgeam, de obicei, în şase‑şapte minute – răstimp în care lumina devenea, încetul cu încetul, ceea ce era ea însăşi, sau, mai exact, se apropia fără pic de grabă de punctul în care urma să răsară soarele, când totul părea învăluit într‑o lumină nesigură, ca o ceaţă ultrafină, alburie, incandescentă, descinsă parcă din peisajele ce curg din umărul Giocondei. Da, exact din acel ţinut mirific, creat de Leonardo, parcă ar fi curs totul, stârnind un amestec de fascinaţie şi precipitare în faţa acelui El Dorado filtrat – ca în unele tablouri ale lui Claude Monet sau ale lui da Vinci, sau Rafael – de o lumină irumptă dintre siluetele munţilor îngemănaţi cu un fel de ceaţă aurie ce cuprinde, în tabloul renascentist invocat, drumeagul dulce şerpuitor, apa albastră scânteind în dreptul segmentului format de baza gâtului giocondian, subţire, ca gura unui clondir majestuos cu un conţinut neidentificat încă, şi buzele destinse într‑o schiţă de surâs enigmatic, ce răspândeşte megatone de farmec şi creează o supralume care a cucerit, răstimp de secole, armate de admiratori ce şi‑au format din chipul giocondian o puternică obsesie. În capul listei celor mai cunoscuţi, după cum se ştie, îşi dispută tacit întâietatea Regele Francisc I, care l‑a cumpărat de la Leonardo da Vinci şi l‑a expus la Castelul Fontainebleau parcă, prin ale cărui grădini se vor plimba ţinându‑se de mâini după divorţul considerat o mascaradă Josephine Beauharnais şi Napoleon Bonaparte, grăbit să atârne acelaşi tablou pe un perete din dormitorul său. De misterul aceleiaşi capodopere vor fi de tot învinşi Apollinaire şi Picasso, interogaţi după sustragerea tabloului leonardian din Muzeul Luvru, unde lucrarea renascentistă, realizată în tehnica sfumato, e păstrată şi în zilele noastre, oferindu‑se nestingherit ochilor îndrăgostiţi de jerbele‑i de taine de după un paravan de sticlă incasabilă.

…Eram în sudul românesc, pe malul lacului Techirghiol, şi dimineţile, abia trezită, repetam acelaşi ritual. Zi de zi treceam prin văzduhul rarefiat, auriu, din curtea edenică, cu alei de mii şi mii de roze, a Mânăstirii Sfânta Maria, spre parcul de pe malul lacului, pe muchia tivită cu iarbă a falezei, unde aşteptam într‑o linişte rotundă să răsară soarele, savurând tot ce vedeam cu o sete de o intensitate stranie şi având senzaţia obsesivă, aproape, că întârzii pe suprafeţele lucrurilor exclusiv pentru a mă bucura de ele şi de aerul vesel ce le cuprindea la primele ore. Urmărind răsăritul dimineaţă de dimineaţă, mi se tăia respiraţia, în vreme ce aduceam imaginile‑i poleite cu un amestec de aur şi sânge alături de amintirea altor peisaje, oferite de alte răsărituri, aşteptate cu sufletul la gură la Chişinău, în Valea Trandafirilor, sau pe platoul din a cărui muchie de un verde ine­gal curgeau treptele şi pădurea spre Mânăstirea de la Jabca, sau la Neptun, Ierusalim, Moscova, Beijing, Carrara, Paris, Florenţa ori altundeva. Pe malul lacului Techirghiol era o linişte nepătrunsă decât de zboruri de albatroşi şi, rar, de paşii câte unui trecător matinal care, grăbit nu se ştie unde şi atras de lianele razelor sângerii şi de promisiunile vântului dulce, galeş, mergea spre malul lacului, pentru a asista la spectacolul‑minune, surprins de aparatul meu de fotografiat zi de zi, aproape, în intenţia de a‑l păstra ca pe o dovadă pentru mine însămi că ceea ce am văzut e cât se poate de real, e mai mult decât un vis văzut cu ochii deschişi, fantasmele fiind astfel retopite în magmele realităţii scontate pentru care mulţumeşti. Recunoştinţa te învăluie pe oriunde treci şi – laolaltă cu forţa de a trata şi de a privi totul cu ochi de îndrăgostit intratabil – te ajută să rămâi tu însuţi: o entitate cunoscută şi necunoscută, în egală măsură, care înaintează prin viaţă, rugându‑se să nu se rupă vraja în care e‑nvăluit totul şi, odată cu ea, văzduhul dens, de poveste prinsă iremediabil în trena unei magii abia sesizabile.

…Deşi se crăpa de zi la poalele Bucegilor, nici vorbă să se vadă răsăritul. Din balcon urmărisem cu o ciudată aviditate pantele montane învăluite într‑o ceaţă densă, de sfârşit de octombrie, ceaţă ce începuse să se rarefieze văzând cu ochii, când am ajuns la telegondolă şi‑am stat, pierduţi şi amuzaţi, preţ de câteva ore la coada uruitoare, şerpuind, încet, şi lunecând spre gura de intrare, ca burta unei anaconde, a imensei cutii metalice. Urcând, de pe retina ochilor se şterseseră rapid imaginile cu magazinele improvizate în aer liber şi mărfurile de la talpa muntelui, cu rafturi şi tarabe, vitrine improvizate ce expun într‑o dezordine studiată eşarfe, rochii cu romburi de un grena ţipător sau bujori enormi, surâzând, bocanci, mănuşi, fulare, foarfece, pantaloni de damă, atinşi de bărbaţi efeminaţi ori de femei bărbate, mănuşi de piele, încercate de o doamnă, o scurtă probată de un bărbat, din amuzament probabil, în timp ce, studiind haina, se tot uita spre gondola‑minune ce luneca silenţios după ce se urnise din loc eliberând un oftat metafizic. Un spectacol, aşadar, dispărut instantaneu, de cum cutia metalică începuse să urce din ce în ce mai repede, ca într‑un montagne russe, grăbit să impună tăcerea în faţa naturii departe de a fi învinse ori stăpânite, deşi se crede exact contrariul. Sus, pe platoul situat la o altitudine de peste două mii de metri, când înaintam spre Babe şi Sfinx, printre adulţi, copii preocupaţi şi căţei veseli, printre fragmente de peisaj montan, ne lăsam locuiţi de o tăcere molipsitoare, curmată sporadic de dialoguri extrem de scurte. Ceea ce ne ducea cu gândul la nevoia de a ne reculege, vecinătatea munţilor impunând, de bună seamă, o altă cadenţă, un suflu diferit şi dorinţa de a te lăsa cu totul în voia naturii. Se formase o comunitate acolo, sus, în văzduhul tare. Întâlnindu‑se, oamenii îşi zâmbeau reciproc şi se salutau, buna dispoziţie predominând, în ciuda zilei cu un cer închis, de un gri metalizat, promiţător. Parcă am fi fost într‑o pagină de Thomas Mann!

După ce am întârziat în preajma celor două monumente modelate de vânturi şi timp, paşii ne‑au dus mai în adâncul platoului montan, cu toate că ţinta expediţiei noastre montane fusese atinsă deja. Indicatoarele delimitau două trasee: Vârful Omul şi Crucea Eroilor. Privirile ni s‑au desprins de acestea şi am urmat, în tăcere, instinctiv, cea din urmă direcţie, fără să comentăm opţiunea, ca şi cum ne‑am fi pus de acord din capul locului asupra destinaţiei finale. Ţipenie. De la un timp încolo, începuseră să apară la orizont, din timp în timp, câte un grup de montagnarzi ce păreau rătăciţi. Apropiindu‑ne unii de alţii, ne salutam, de parcă am fi alcătuit o confrerie înrudită din raţiuni secrete. Din când în când, eram anunţaţi că monumentul Eroilor, celebra Cruce, nu se vede deloc din cauza norilor. E, pur şi simplu, înfăşurată în grupuri de nori ici gri, colo albicioşi, ce stau ca o mantie uriaşă, de vapori de puf, înfăşuraţi în jurul crucii; deci, nu e de văzut somptuoasa construcţie în această zi. Tonul cu care eram anunţaţi varia între dezamăgire, melancolie şi resemnare, dar era departe de a ne descuraja. Mintea înregistra informaţia cu o stranie seninătate, iar paşii continuau traseul, de parcă şi în codul lor secret ar fi înscrisă legea care spune răspicat următoarele: dacă ai început un lucru, fă‑l bine şi du‑l la bun sfârşit. Odată început, drumul se cuvenea, aşadar, urmat şi dus la capăt orice sau, aproape, orice s‑ar fi întâmplat. Deşi cerul era ca de plumb. Atmosfera – apăsătoare. Iar aerul – şfichiuitor. Părea că, întinzând mâinile, ai fi în stare să culegi un nor după altul. Cerul se sprijinea de bolta frunţilor noastre. Sau de cerul dinlăuntru.

În pofida avertismentelor conform cărora dorinţa de a vedea Crucea Eroilor nu va depăşi stadiul intenţiei, noi am continuat, spuneam, drumul spre destinaţia unde paşii ne duceau de la sine parcă, ei ştiind mai multe. Inteligenţa superioară sau înţelepciunea, în asemenea cazuri, sugerează să te laşi dus de val, să asculţi şi să te supui inteligenţei trupului de carne. Şi realizezi cu un soi de al şaselea simţ, strunjit răstimp de decenii, că inteligenţa spiritului cedează cu blândeţe, alegând expectativa şi continuarea experienţei iniţiatice. E momentul în care întreaga fiinţă se transformă, reducându‑se la ochi şi urechi, şi…

Drumul de la Sfinxul contemplat meticulos din toate unghiurile până la Crucea Eroilor are un grad de dificultate sporit şi, în pofida aprecierilor făcute de montagnarzi consacraţi, durează mai bine de două ore, unele pante fiind ultraabrupte. E motivul pentru care ne‑am asigurat descinderile şi urcuşurile atunci când se impunea, ţinându‑ne pe anumite porţiuni de lanţurile montate, efortul făcut fiind răscumpărat cu asupra de măsură. Începuse să se însenineze. Înaintam vrăjiţi de felul în care vântul apărut ca din senin spărgea văzând cu ochii pâcla deasă de deasupra şi regrupa vertiginos norii, desenând arabescuri uriaşe pe cer. Atenţia noastră se împărţea între povârnişuri, stânci şi porţiuni blânde ale drumului, care ne solicita, firesc, un efort fizic susţinut, şi spectacolele fascinante desfăşurate sus. Griul matinal era înlocuit pe porţiuni întinse cu viteza fulgerului cu tablouri de un albastru înrudit cu cel predominant în picturile murale de la Mânăstirea Voroneţ, segmente de cer populate de făpturi suprarealiste, între care, la un moment dat, întrezărisem un profil izbitor prin asemănare cu profilul Sfinxului. Ceea ce ne făcuse să rămânem gură‑cască la propriu. Era ca şi cum monumentul lăsat în urmă îşi regăsise dublura, jumătatea, perechea în Cer, urmând legile unei absconse nunţi cosmice. Contemplând vrăjiţi mirabilul spectacol celest şi, totodată, atenţi la drumul sinuos, împânzit de pericole, ne uitam cu o ritmicitate dictată de instanţe necunoscute ba la Crucea Eroilor desenată meticulos în zare, ba la scenele succedate deasupra cu o rapiditate uluitoare şi vedeam de departe cum grupuri de nori urmau ritualic alte formaţiuni celeste dinspre monumentul din faţa noastră spre noi. Cetele alcătuite de nori lunecau pe lângă grupurile de turişti, care începuseră să grăbească paşii, deveniţi subit veseli şi copilăroşi, aproape. Locul în care se afla Crucea Eroilor se lumina văzând cu ochii. Odată ajunşi la poalele impunătorului monument, am avut şansa de a‑l contempla, încetinind deliberat mişcările, gesturile, bătăile inimii şi mulţumind pentru darul neaşteptat la începutul incursiunii ce părea lipsită de orice sorţi de izbândă.

Pentru a câta oară, revăzând filmul acelei zile fericite – o zi desăvârşită, legănată de Zeu –, repet un adevăr a cărui tărie am verificat‑o în câteva circumstanţe de răscruce. Trupul ştie mai multe decât noi; din tensiunea iscată, câteodată, între trup, suflet şi duh, cresc adevăruri înţelese de noi, uneori, parţial, dacă nu deloc, pentru că rareori avem inspiraţia de a‑l asculta cu luare‑aminte şi, ascultându‑l, rar avem răbdarea de a pătrunde ceea ce spune într‑un limbaj de care ne‑am înstrăinat cu desăvârşire, ducându‑ne existenţa în miezul civilizaţiei de sticlă şi beton, la depărtări cosmice de ceea ce suntem cu adevărat. Dacă se întâmplă să ascultăm ca la carte şi să înţelegem cât de cât mesajele transmise de sau prin trup, îmi scapă cum de mai de fiecare dată le uităm rapid, de parcă am da uitării un vis văzut când soarele se pregăteşte să răsară. E o realitate aflată departe de întâmplările miraculoase ale acelei zile. O zi‑miracol, murmurasem frânţi de oboseală şi fericiţi, în egală măsură, înainte să adormim în raza convingerii vii că ne‑am apropiat cu alţi câţiva milimetri de prea visatul El Dorado, e adevărat, imaginat în alt registru decât cel revendicat de marii exploratori.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now