Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Timpul şi ascuţişul cuvintelor

Timpul şi ascuţişul cuvintelor

Auzi?… Strigătele noastre de atunci din decembrie, când visam, nu le‑a auzit nimeni… De fapt cine să le audă? De mult nu mai crede nimeni visurile… S‑a pus un OK apăsat peste tăcere, nu?

Adevăratele lacrimi nu pot fi plânse,
iar cele care se plâng
se scurg toate fără nici un rost
Elisabeta de Austria

Spaţii mari, goale, nefinisate, în paragină, aflate în perimetrul construit undeva în stânga clădirii Parlamentului, imobil proiectat cândva să fie Casa Radio. Sute de rame goale, risipite peste tot… Rame aurite, cu forme şi mărimi diferite, din care s‑au scos chipurile celor care au condus până nu demult. Un bărbat înalt, deşirat – unul – se plimbă printre ele. Din când în când, se încadrează în câte una, schimonosindu‑şi faţa, cu diferite grimase groteşti şi murmurând sloganuri vechi, dar reactualizate ciclic. Câteva televizoare, unele în funcţiune, altele nu, risipite prin interiorul acestei hale pustii, redau imagini din reclame promoţionale actuale, ştiri şi evenimente mondene într‑o succesiune obsesivă. Privind spre imagini, un alt bărbat, cărunt – celălalt – stă aşezat pe un banner sfâşiat şi degradat, pe care putem citi destul de anevoios cuvântul libertate. Lângă el, o sticlă goală, un pahar de plastic şi un alt pahar, de cristal, cu piciorul rupt.

Celălalt (zâmbind): SalutBine ai venit la sediul P.C.D.R. Un vin?… O ţigară?… Nimic? Bineee…

Unul stă în picioare, tăcut, privindu‑l.

Celălalt: Auzi?… Strigătele noastre de atunci din decembrie, când visam, nu le‑a auzit nimeni… De fapt cine să le audă? De mult nu mai crede nimeni visurile… S‑a pus un OK apăsat peste tăcere, nu? Ştii…, m‑am încăpăţânat să trăiesc împotriva tuturor, dorit şi nedorit… avortul ratat al mamei în ’67. Ea în puşcărie un an şi jumătate, eu liber pe scena istoriei… (Râde) Ilustru mediocru recunoscut în prim-planul Europei de Est – adică eu… identitate cu origine controlată din start. (Râzând) Marcă înregistrată! Good for nothing. Sunt insuportabil, nu? Indezirabil, hai, zi! Sătul de atâtea vieţi mizere, de atâtea trăiri istorice ratate… Fondator şi preşedinte de onoare, pe viaţă, al P.C.D.R.‑ului. Avem nenumărate adeziuni – şi contestare publică violentă. Sunt fas‑ci‑nant… M‑am realizat deplin începând cu ’89, adică de 30 de ani, vieţuiesc şi tot vieţuiesc vieţuind. Erou cu acte oficiale, şi cinci prieteni în cimitirul martirilor uitaţi… ai neamului. (Privindu‑l, fredonând uşor) Ole, ole, ole, ole… dă‑mi o replică dacă ai… ceva care să se mai lege acum cu ole, ole, ole…

Tăcere… Brusc, pe ecranele tuturor televizoarelor împrăştiate prin toate ungherele… reclame… reclame, unele după altele, ştiri de senzaţie pe burtieră şi breaking news‑uri… Un spaţiu vizual agresiv, isterizat.

Celălalt: Vezi?

Unul: Ce?

Celălalt: Nu vezi? (Arătând spre televizoare) Cearceaful de ştiri… voma de senzaţional…, provocările şi împlinirile secolul XXI… vedetele sterpe, beţia de informaţii, maculatura noutăţilor… Vezi?

Unul: Ce?

Celălalt: Vezi! Uită‑te până când ai să vezi. (râde) Aşa i‑a spus Brâncuşi unui individ care privea năucit pasărea lui în zbor. (toarnă în paharul cu piciorul rupt vinul imaginar din sticla cu etichetă misterioasă) Să sărbătorim cei 30 de ani … Hai, curaj… Noroc! (mimează că bea vinul ca un cunoscător, apoi, aşezând paharul culcat pe banner‑ul din faţa lui) Te‑am chemat aici la sediul Partidului Celor Dezamăgiţi din România să sărbătorim izbânda, să numărăm ramele orfane, părăsite, şomere… Rămase fără serviciu, fără prezenţă publică, concediate din istorie… Cam mulţi au călărit timpurile. (privindu‑l adânc) Auzi? Simt scârbă şi tristeţe… Mi s‑a terminat încrederea…. S‑a stins… Gata. Încerc să mă scutur. (după o mică pauză) Ştii, gândesc o carte, puiule. Despre viaţa asta de bâlci. Prezentată în colecţia de platină… Auzi? O scriu cu scuipat acru şi punctuaţie din fecale… Scârbos, nu? Cam da! Atunci căcăţei de porumbel ca diacritice. Aşa merge, se înghite, nu? Mai cinstim un pahar?

Ridică sticla goală.

Unul: Bine… Dacă tot aniversăm…

Celălalt (îi toarnă vinul imaginar în paharul cu piciorul rupt): Ce zici? Să răzvrătim – de ce‑ul bolnav – în carantina lui – cum trăim – … Nu bei?… Amice, tu ştii ce e iluzia, ce e Maya? (Unul priveşte nedumerit. Celălalt continuă.) E… să priveşti gheaţa fără să te gândeşti că este apă. Gata, s‑a dus… s‑a scurs la tine ultima picătură… Ăsta‑i noroc. (râd amândoi. Apoi, privind prin golurile celor trei ferestre imense, cu deschidere spre Casa Poporului) Bătrâne, hai sa urlăm ceva… propun tâmpenii. Ca ultime blesteme. De aici din cavoul ăsta istoric… Tâmpenii cronice, canceroase. (strigă dintr‑odată puternic, apoi tot el comentează strigătul) Hoţie! Nimic… e fără ecou. (strigă din nou mai puternic) Min‑ciu‑nă! Hm…Tăcere… La‑şi‑ta‑te! No comment, definitiv… (o mică pauză) Mai desfac o sticlă?

Unul: Ştiu şi eu? Să nu fie prea mult. (dintr‑odată strigând amândoi) Im‑pos‑tu‑ră!

De jos din stradă se aude vacarmul traficului, sirene de poliţie, claxoane, gălăgie bezmetică fără identitate…

Celălalt: Auzi?… ies reprezentanţii noştri, oficialii, se simte, nu. (luând o ramă în braţe, fredonează dansând grotesc)

Ticăloşie, ticăloşie, ai luat chip de omenie/Masca ta e tricolorul, cu sloganul minţi poporul…

Ca tot românul, poet (printre lacrimi, râzând) Încercăm altceva… Nou. Hai, strigă tu întâi!

Unul: Ce?

Celălalt: Cuvinte uitate… cuvinte alungate.

Unul: (dintr‑odată) Curaj! Celălalt: (satisfăcut) Să zicem… Unul: Suflet! Celălalt: Da, mergeUnul: Suspin! Celălalt: Aha… Unul: Feciorie! Celălalt: De unde? (râde, apoi amândoi unul după celălalt.) Unul: Sfânt! Celălalt: Ideal! Unul: Gând! Celălalt: Cinste! (creşte ritmul) Unul: Tihnă! Celălalt: Pace! Unul: Credinţă!… Celălalt: Cinste! Unul: Ai mai spus asta. Celălalt: Ţară! Unul: Ce, mă? Celălalt: ŢA‑RĂĂĂĂĂ!!! (ecoul e sufocat de amalgamul zgomotos al străzii), Poezie. Unul: Eminescu!

Celălalt: Ştii, m‑a‑ntrebat o gagică studentă la ceva marketing privat dacă îl ştiu pe ăsta… a zis ea… pe Eminescu… că de unde îi ştiu eu versurile, îl cunosc? Ne ştim, i‑am zis: Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri/Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu‑n zarea tinereţii/Şi mută‑i gura dulce‑a altor vremuri,/Iar timpul creşte‑n urma mea… mă‑ntunec!

Unul: Eu nu mai beau.

Celălalt: Bine, să fim treji, conştienţi… Lucizi, fără rost, fără temei. Îţi aminteşti concertul de palme din Mondo Cane? Distracţie şi umilire…

Zâmbesc amândoi… În pustiul spaţiului abandonat se aud sunetele reclamelor ce se înlănţuie fără sfârşit ca o buclă burlescă a evenimentelor.

Celălalt: Ştii? Aş vrea să‑i pocnesc rău pe unii care apar şi tot apar în faţă de ani şi ani.

(cântă încetişor) Ole, ole, ole ole, Jap… jap peste bot… Ole, ole, ole, ole… jap, poc încă o dată. Auzi, Cioran zice că viaţa este kitchul materiei… Bună, nu? Prietene, îţi dau voie să te plimbi cu bicicleta aici prin sediu, printre succese, în menajeria eşecurilor… Ole, ole, ole, ole, unde aţi ascuns succesele… (dintr‑odată, cu disperare) Nu mă occi‑den‑ta‑li‑zez domnule… Nu ştiu de ce nu se prinde occidentalizarea UE‑ului nostru de mine… Nu sunt întreg la minte, nu sunt pragmatic… Nu sunt câştigător, nu sunt nimic. Ratare, ratare parafată în plan naţional şi certificată cu autoritate de forurile competente europene… fără probleme, fără discriminare. (tac amândoi. după câteva clipe) Am o piatră, uite‑o, vezi? E pentru capul ăsta al meu… Poc… Pac… O izbitură precisă şi Gata! Finita la commedia. (râde) Hai repede, tovarăş de baricadă, să scuipăm de aici, de la înălţime, de pe terasă, şi să vedem ce viteză prinde scuipatul dacă are destinaţia precisă.

Aleargă împreună spre arcadele căscate ale ferestrelor. Sunetul îi însoţeşte.

Unul: (strigă dintr‑odată) Adevăăăr!

Celălalt: Doamne, ce ai… Eşti nebun? Auzi, (scuipă) eram jos ieri în giratoriu lângă semafor, în plină nebunie a traficului, şi unul mai tânăr ca noi deschide o umbrelă rablagită şi se uşurează pe ea… mutând jetul de la stânga la dreapta şi înapoi şi, în ritm de samba, sughiţând şi plescăind, cânta cu voioşie disperată

„Moartea e viaţa trăită/Viaţa e moartea ce vine/Aşa, cavalere… fără ruşine!”

Da… tristeţe organică,… de picuar dâmboviţean. Ştii, un american, fizician se pare, Feynman, zice că: Timpul este ceea ce se petrece când nimica altceva nu se petrece. Tare, nu?

(fredonând stins) Ole, ole, ole, ole, ole, cum aţi ucis speranţele… (şoptind) Ole, ole, ole, ole, ole, s‑au înmulţit lichelele…

De departe, ca dintr‑o altă lume, se aud clopote şi sirene de ambulanţă.

Celălalt: (şoptind în continuare) Vezi?… Sunt un dobitoc care mai are încredere… şi toarce cuvinte.

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now