Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Theodor Codreanu: Eminescu n-⁠a fost singur. Câţiva români primejdioşi

Theodor Codreanu: Eminescu n-⁠a fost singur. Câţiva români primejdioşi

Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-⁠o carte postumă, Nichifor Crainic

Starea de colonie a unei populaţii se arată foarte bine în relaţia răsturnată dintre autohtonii majoritari şi diverşii minoritari. Într-⁠o societate organică, există un echilibru al antitezelor: statul de drept creează condiţii armonizatoare de interese între autohtoni, care dau dominanta tipului de civilizaţie şi de cultură, şi periferici, care îmbogăţesc prin specificul lor, o naţiune, bucurându-⁠se de toleranţă pe toate planurile. Românii, prin legea lor ortodoxă milenară, s-⁠au dovedit, de-⁠a lungul istoriei, de o europenitate creştină fără cusur, cu alte etnii. În cartea lui din 1975, premiată de Academia Franceză, Neagu Djuvara1 distingea în raportul armonios dintre autohtoni şi periferici condiţia existenţei unei civilizaţii. Când acest raport este răsturnat, de regulă minorităţile se simt oprimate, ameninţate cu dispariţia, unul dintre cazurile extreme fiind cel al minorităţii evreieşti în sânul majorităţii germane, sub dictatura războinică a lui Hitler. Istoria a cunoscut însă şi fenomenul invers: o minoritate infiltrată în sânul unor comunităţi băştinaşe poate, având în spate o putere imperială, să-⁠i prigonească până la exterminare pe autohtoni, afişând misiuni religioase, umanitare, civilizatoare. Cazul flagrant este oprimarea/extincţia popoarelor de după descoperirea Americii. În toleranţa lor, lipsindu-⁠le veleităţile imperiale, românii au cunoscut şi ei asemenea anomalie barbară din partea unor minorităţi devenite unelte oprimatoare ale unor imperii vecine. Când Eminescu scria, cu profundă durere şi îngrijorare: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-⁠mi-⁠s-⁠a/ Că nu mai poate străbate/ De-⁠atâta străinătate”, el arăta o realitate istorică barbar-⁠anticreştină, prigonitorii, dar şi ideologii apostaţi ai naţiei, erijaţi în cosmopoliţi, etichetându-⁠l rapid ca odios xenofob. Dar trista realitate a minoritarilor transformaţi în stăpâni, instrumente ale unor puteri imperiale, a însemnat o inecuaţie dură pe care elitele româneşti au trebuit să o rezolve în sute de ani, faptul împlinindu-⁠se cvasitotal odată cu România Mare. Inecuaţia minoritari/majoritari s-⁠a manifestat în toate provinciile istorice româneşti: cu turcii, grecii, ruşii, maghiarii, evreii, ucrainenii. Am tratat problema în unul dintre capitolele cărţii mele A doua schimbare la faţă (ediţiile din 2008, 2013). Lipsesc de acolo germanii (saşii şi şvabii), care, conform unei imagini idilice, nu s-⁠ar fi comportat ca stăpâni şi prigonitori în Ardeal, Banat, Maramureş, Bucovina. De aceea, în amintita carte, nu le-⁠am dedicat un subcapitol. Iată însă că „mitul” Mitteleuropei pare să se destrame prin cercetările lui Mircea Platon. Ce-⁠i drept, se ştia că, în Transilvania, excluşi de la condiţia elementară de naţiune erau doar românii, adică majoritarii (Unio Trium Nationum, 1421, 1438). Se cuvine, în consecinţă, a zăbovi, pentru o clipă, asupra capitolului Kanonenfutter sau ce devin românii când nu sunt primejdioşi.

Când generalul Traian Doda (1822-⁠1895) s-⁠a plâns arhiducelui Albrecht, văr al împăratului Franz Joseph, că românii sunt prigoniţi în locurile lor strămoşeşti, deşi sunt cei mai loiali împăratului de la Viena, acesta i-⁠a dat următoarea replică: Macht Euch gefährlich! (Făceţi-⁠vă primejdioşi!). Toleranţa românilor nu era tratată cu dispreţ şi cu agresivitate doar de maghiari, ci şi de către saşi, ca privilegiaţi ai împăratul germano-austriac, pentru care românii (prin comparaţie cu ungurii, saşii şi secuii), erau doar „toleraţi” ca robi şi, mai ales, vrednici de a fi carne de tun (Kanonenfutter). Altfel spus, românii erau scoşi din istorie, sau împinşi s-⁠o facă pentru alţii, pentru sine – nevoiţi s-⁠o „boicoteze” (cum se exprima ardeleanul Lucian Blaga), pentru ca Andrei Mureşanu, devenit protagonist în seria de poeme dramatice eminesciene, să proiecteze această condiţie inumană ca fiind normă „ontologică” a istoriei din care nu poţi ieşi decât prin ură şi răzbunare: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/ Invidios-⁠avară, de sânge însetată/ E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,/ Făcută numai bine spre-⁠a domina pământul,/ Căci răutăţii numai îi datoreşte-⁠avântul/ Ce l-⁠a luat pe scara fiinţelor naturii./ Cine-⁠a văzut vrodată popor de oameni buni/ Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase/ Ca şi-⁠alţii să trăiască – e mare./ Când un popol/ Începe a fi nobil şi generos în cuget,/ Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,/ Căci numai răul are puterea de-⁠a trăi.”

Eminescu, format în lumea germană, la Viena şi la Berlin, nu-⁠şi făcea nici o iluzie în privinţa unei Mitteleuropa, rai al popoarelor din imperiu. De aceea, el a încercat să-⁠i facă pe românii din Ardeal „primejdioşi”, ameninţând imperiile cu Dacia Mare, recte cu reintrarea românilor în istorie, fiind una dintre vocile centrale ale Societăţii „Carpaţii”, înfiinţată, simbolic, pe 24 ianuarie 1882. Eminescu se dovedea cel mai important înaintaş al titanilor Marii Uniri, Nicolae Iorga, vocea pentru Transilvania şi Bucovina, şi Constantin Stere, vocea Basarabiei. Eminescu acoperise spaţiul celor două voci: în 1877-⁠1878, pentru Basarabia şi Dobrogea, iar din 1870, pentru Bucovina şi Ardeal: de la Nistru pân’ la Tisa şi de la Mare până-⁠n Cernăuţi. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fie potolit, cum poruncea, „diplomatic”, Petre P. Carp de la Viena. Grăitor că şi Iorga şi Stere vor avea o soartă aproape asemănătoare.

Dar să ne întoarcem la paradisul Mitteleuropa2, resuscitat de anumite cercuri elitare de după 1989, având drept consecinţă, acum, cedarea către himera vechiului imperiu a pădurilor (vezi devastările Companiei Holzindustrie Schweighofer), cedarea pe nimic a resurselor de petrol şi gaze către aceeaşi himeră imperială, OMV/PETROM, cedarea unei mari părţi din capitalul autohton către Raiffeisen Bank, subsidiară a austriecei Raiffeisen Zentralbank etc. Cum a „civilizat” Imperiul Habsburgic Bucovina de când a pus mâna pe ea, în 1774-⁠1775, printr-⁠o fraudă istorică anticipând raptul Basarabiei de la 1812? Viena a luat la cheie o populaţie românească de 63 700, 8 400 de ruteni, 526 de evrei, 2 384 de alte etnii (armeni, greci, polonezi). Recensământul chezaro-⁠crăiesc din 1910 arată răsturnarea strivitoare a raportului autohtoni-periferici: 273 854 de români, 305 101 de ruteni, 102 919 evrei, 113 655 de alte etnii. Aşadar, în 135 de ani, populaţia românească s-⁠a înmulţit de 4 ori, rutenii de 40 de ori, evreii de 200 de ori, alţii – de 50 de ori3. Ucraina de azi şi-⁠a propus să lichideze pentru totdeauna populaţia românească, de astă dată cu acordul euro-optimist al guvernanţilor de la Bucureşti (cu semnăturile solemne prestate de Preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de Externe, Adrian Severin, tratat validat de Senatul prezidenţiat de Petre Roman, la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra şi 3 abţineri!). Într-⁠un asemenea elan de sinucidere naţională, elitele politice au înstrăinat 90% dintre pământurile, bogăţiile şi finanţele României.

Mitteleuropeniştii au făcut mare caz din rolul civilizator al înfiinţării Universităţii din Cernăuţi, la 1875, pentru a sărbători raptul unui veac. Au trecut însă cu vederea că principalul scop al acelei universităţi a fost germanizarea provinciei. Exceptând Facultatea de Teologie Ortodoxă, întregul învăţământ universitar, ca şi cel secundar, se derula în limba germană. Cererea românilor ca măcar Dreptul să se studieze în româneşte a fost respinsă, autorităţile argumentând, cu suveran dispreţ, că ştiinţa nu e posibilă în limba română. Trecut prin şcoli germane, istoricul Romulus Cândea (1886-⁠1973) creiona politica discriminatorie faţă de majoritari, comparativ cu atitudinea favorabilă faţă de ruteni şi de evrei. Despre discursul festiv al decanului Facultăţii de Drept, mustind de sloganuri ale culturii umaniste, civice, Romulus Cândea, citat de Mircea Platon, nota, bazat pe cercetarea documentelor: „Dar discursul festiv al Decanului Facultăţii de Drept din Cernăuţi, Schuler-⁠Libby, era o necontenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre saşi şi români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit: tot dispreţul fu aruncat în obrazul Moldovei; constant şi cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva «oarbei îngâmfări naţionale» şi împotriva acelora «care privesc unirea popoarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi şi resping cu copita barbarului ştiinţa germană»”4. Aşadar, în 1875, ocupanţii simţeau primejdia renaşterii naţionale a românilor bucovineni, mascându-⁠şi reprimarea autohtonilor sub lozinca unui „cosmopolitism spiritual”, cum îl califica Romulus Cândea. Nu e de mirare că Memorandumul din mai 1892, care arăta consecinţele instaurării dualismului austro-⁠ungar în Transilvania, în Banat şi în Ungaria nici n-⁠a ajuns la împăratul Franz Joseph, plicul, rămas închis, fiind returnat de consilierul imperial Braun. La cererea Budapestei, împăratul nici n-⁠a vrut să-⁠i primească pe cei 300 de delegaţi. Rezultatul? Condamnarea celor 14 fruntaşi ai delegaţiei la ani grei de puşcărie prin sentinţa dată la 25 mai 1894. A fost momentul hotărâtor care i-⁠a determinat pe românii din Transilvania şi din Banat să dorească Marea Unire. Bănăţeanul Aurel C. Popovici (1863-⁠1917), fost semnatar al Memorandumului, încă se mai iluziona, în 1906, că e posibilă o Mitteleuropa, propunând realizarea unei federaţii echitabile, sub titulatura Statele Unite ale Austriei Mari. Dar şi el a suferit o condamnare, la patru ani de închisoare, din partea autorităţilor ungureşti, refugiindu-⁠se în România, unde devine „convorbirist”, apoi director la „Sămănătorul”, în 1908-⁠1909, ca preţuitor al gândirii eminesciene.

Emblematice pentru relaţia strâmbă dintre autohtoni şi periferici sunt şi scrisorile lui Sever Dan, datând din 1906, reproduse de Mircea Platon, şi care surprind ceea ce s-⁠ar putea numi „zombificarea colonială” la care erau supuşi românii ardeleni. Ţinuţi în izolare informaţională faţă de existenţa României, tinerii de la „posomorâta şcoală a piariştilor din Cluj” au auzit întâia oară despre Ţară de la colegii lor unguri, care vorbeau despre un tărâm „cu foarte mulţi oameni bogaţi «boieri ce risipesc parale multe pe la noi, şi vorbesc minunat, neobişnuit de muzical, româneşte».”5 Atunci a început învăţăceilor să le crească inima „auzind odată dela unguri şi laude la adresa graiului românesc, pe care, aşa cum se aude prin ţinuturile noastre, ei numai batjocori îl ştiau, ales dacă-⁠l treceau prin felul lor pocit de a se esprima. Mă ardea tare dorul să cunosc mai bine ţara românească, după ce din călătoria mea prin Bucovina – ei, şi prin cetirea publicaţiilor curentului nou – mă încredinţasem că suntem noi cu totul altfel decum ne închipuiam. Că avem şi noi istoria noastră plină de mândrii, avem pământul nostru cu totul deosebit de alte pământuri, avem cultura şi firea noastră, avem monumentele de tot soiul ce poartă în tot unghiuleţul pecetea sufletului nostru, că avem şi noi, ca toate popoarele civilizate – asta ni se trăgea mai mult la îndoială de cătră Unguri – voinţa neferecată şi puterile ce se îndreptau spre scopuri proprii.” 6

Se detaliază aici voinţa seculară a cuceritorilor de a deforma şi de a extermina o naţiune „zombificând-⁠o”, strategie asiatică de mancurtizare sub spoiala unei false civilizaţii. Şi mai rezultă un adevăr fundamental: că limba unui popor atinge plenitudinea numai în libertate. Enclavizarea duce la sărăcirea ei, hibridizare ce se vede cel mai bine în strădaniile monstruoase ale Rusiei de a strangula limba română în Basarabia prin doctrina criminală a moldovenismului. Sever Dan observă fenomenul şi-⁠n Ardeal: „În casă la noi se vorbia numai româneşte, dar, ca pretutindeni dela Blaj în sus, la ţară – foarte stricat. Prieteni mai mari nu aveam, cărţi pentru vârsta mea nu se găseau în româneşte. Şi ce e mai mult, nu cunoaşteam trecutul neamului meu, căruia dela Unguri îi auziam epitete d’al de «puturos, opincar, urs» şi nu ştiam că avem şi noi oraşe, cetăţi, mănăstiri, instituţii culturale, ceea ce ar fi dat conştiinţă de neam unui suflet de licean pe a cincia, a şasea, cum eram.”7

Să ne mai mirăm de ce, astăzi, se înregistrează o agresiune fără precedent la adresa şcolii româneşti, cu eliminarea Istoriei Românilor din programă, în corul de lamentări care ajung până în sânul unei Academii siderate, dar fără nici o putinţă de a impune voinţa unei direcţii naţionale la nivel de Minister? România trăieşte astăzi o obscură răsturnare a raportului dintre majoritate şi o minoritate invizibilă, dar care ne decide viitorul. Cum să ne explicăm altfel întâmpinarea Apelului adresat naţiunii de către 101 academicieni pentru salvarea identităţii româneşti? Va să zică, 101 academicieni s-⁠au văzut imediat contracaraţi de 28 de „tineri” istorici, „revoltaţi” că Academia vrea să ne întoarcem la naţional-⁠comunismul ceauşist, vrea să întoarcem spatele Europei! Uluitor! Aceşti tineri spălaţi pe creier, fără simţul realităţii şi al istoriei, indică gradul urii de sine la care au ajuns, după spusa lui Eminescu: Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. Să vedem şi concluzia lui Mircea Platon: „Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan trecând Carpaţii care separau monarhia austro-⁠maghiară de România Mică de atunci e salvator pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi să trecem pentru a ne regăsi ţara, azi când toată România arată ca o provincie tristă a unui imperiu muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece pentru a ne vigora este graniţa trecutului. Şi această graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică, înlocuind întrebările ridicate şi răspunsurile date de istorie cu falsele ei catehisme cu întrebări şi răspunsuri prefabricate după model iacobin de apologeţii noii ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine contrafăcut.”8

Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-⁠o carte postumă, Nichifor Crainic: „A fi naţionalist în România, adică a-⁠ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-⁠a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta morală. A cui este această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. În România duce existenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naţionalism. (…) O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-⁠a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia ceea a dispărut, dar virusul a rămas. (…) Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români deromânizaţi, – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. (S. n.). Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şi numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădaţi.”9

■ Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017

Note:

1. Cf. Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
2. Conceptul de Mitteleuropa îşi are adevărata raţiune, cum a demonstrat Cornel Ungureanu, în plan cultural, existând un specific inconfundabil, din acest punct de vedere, adus de creatorii central şi est-⁠europeni, prin comparaţie cu marile culturi occidentale. Această specificitate mitteleuropeană s-⁠a cristalizat şi-⁠n condiţiile rupturii impuse de imperiul sovietic în timpul Războiului Rece. Contribuţia României la conturarea spirituală a acestui spaţiu este pe larg reliefată de Cornel Ungureanu în cele două ediţii ale cărţii sale O istorie secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016. Vezi şi Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte, Editura Brumar, Timişoara, 215.
3. Mircea Platon, op. cit., pp. 209-⁠210.
4. Apud Mircea Platon, pp. 243-⁠244.
5. Ibidem, p. 270.
6. Ibidem, pp. 270-⁠271.
7. Ibidem, p. 271.
8. Ibidem, p. 264.
9. Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 304-⁠306.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest