Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Tatiana Petrache: Daniel Turcea în cheie isihastă

Tatiana Petrache: Daniel Turcea în cheie isihastă

Daniel Turcea însuşi ne provoacă printr-⁠⁠o ars poetica cel puţin excentrică pentru mentalitatea relativistă a omului post-⁠⁠modern: „poezia este slujire şi jertfă”, „adevărata poezie e gest sacru”, în care „poetul se aduce pe sine ardere de tot” pentru a „descrie revărsarea Luminii”

Evoluţia spirituală şi artistică a poetului Daniel Turcea (1945-⁠⁠1979) a stârnit vii dezbateri în ultimii ani, cu precădere după apariţia ultimelor volume postume inedite de poezii – Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină (Doxologia 2011) şi Duhovnicul (Doxologia 2014), precum şi a biografiei poetului scrisă de sora acestuia, Lucia Turcea (Urme în veşnicie, Doxologia 2013) – dezbateri legate de (re)evaluarea estetică şi existenţială a celor două mari etape de creaţie ale poetului, care s-⁠⁠ar cuveni să conducă la o discuţie esenţială despre redefinirea demersului poetic, pentru că Daniel Turcea însuşi ne provoacă printr-⁠⁠o ars poetica cel puţin excentrică pentru mentalitatea relativistă a omului post-⁠⁠modern: „poezia este slujire şi jertfă”, „adevărata poezie e gest sacru”, în care „poetul se aduce pe sine ardere de tot” pentru a „descrie revărsarea Luminii”.

Dincolo de orice speculaţie, a doua etapă de creaţie a lui Daniel Turcea este mărturia unei experienţe duhovniceşti autentice şi profunde, comparabile cu a unui Sfântului Simeon Noul Teolog sau, în contemporaneitate, cu a unui Părinte Sofronie Saharov, cu al cărui parcurs existenţial, de altfel, prezintă destule similitudini: amândoi au avut o educaţie creştină în copilărie, amândoi pictori, urmează în tinereţe perioada de căutări în zona misticii orientale, trăiesc mari descoperiri dumnezeieşti, după care se dăruiesc total lui Dumnezeu – Părintele Sofronie prin monahism, iar Daniel Turcea prin mărturisirea creştină într-⁠⁠o epocă de ateism politic şi printr-⁠⁠o viaţă de profundă asceză şi rugăciune, după cum vedem în biografia sa. De altfel, după cum aprecia Părintele Nicolae Steinhardt în 1979, la scurt timp după apariţia primei ediţii a Epifaniei, versurile însele „sunt (…) din altă lume, dovedesc atât de incontestabil, de neîntârziat şi buna credinţă, şi vocaţia poetică, şi acea curăţie care şi pe cei mai îndârjiţi în bănuială şi în practicarea schimelor şmechereşti îi dezarmează şi-⁠⁠i învinge ori măcar îi sileşte la neutralitate”.

La o sumară parcurgere în paralel a poeziei sale creştine şi a biografiei sale din perioada respectivă rezultă că cele mai plauzibile chei hermeneutice pentru decriptarea poeziei sale sunt învăţătura şi experienţa isihastă, pe care neîndoielnic le-⁠⁠a dobândit în preajma a doi dintre marii isihaşti şi mărturisitori români ai perioadei comuniste, Părintele Arsenie Papacioc şi Părintele Sofian Boghiu, amândoi membri ai Mişcării isihaste a Rugului Aprins (1945-⁠⁠1950).

Pe baza câtorva antume, vom încerca în cele ce urmează o succintă demonstraţie hermeneutică a caracterului isihast al poeziei din etapa creştină a lui Daniel Turcea. Să precizăm pe scurt că isihasmul este metoda terapeutică a Bisericii de „curăţire, luminare şi îndumnezeire”, care are ca „scop tămăduirea omului ca întreg, alcătuit din suflet şi trup, şi îl călăuzeşte (…) la comuniunea reală cu Dumnezeu”.

Primul stadiu al acestui parcurs, curăţirea, presupune conştientizarea stării de robie şi de orbire a sufletului, conştientizarea deşertăciunii acestei lumi efemere, potenţată istoric şi de regimul totalitar, de acest nou „Egipet al fricii” (Murim pentru a nu muri), prezentat metaforic ca perioada de robie egipteană a poporului evreu în Vechiul Testament. Sufletul nu se mai amăgeşte cu edificiile şi cuceririle acestei lumi: „cum ne-⁠⁠am putea amăgi,/ când nici cei ce lucrau în deşert/ nu mai credeau în nimic/ nu mai credeau şi ştiau/ ştiau/ că zidesc o ruină/ cu o voluptate a morţii” (Murim pentru a nu muri), nici cu frumuseţea şi vanitatea ei pieritoare: „cele ce se veştejesc şi pier/ toamnă a lucrurilor/ … / nu aceste lucruri le voi iubi/ şi nu voi dori sufletului meu/ strălucirea pietrelor, nici lauda/ nici valurile/ ce moarte sunt” (Murim pentru a nu muri).

Pocăinţa este calea de curăţire a sufletului spre a începe să vadă Lumina: „spăla-⁠⁠vom în lacrimi faţa sufletului” (Ce va fi), prin spovedanie: „…cu aşezarea mâinii/ pe creştet m-⁠⁠ai iertat” (Poem de dragoste). Pe acest parcurs, conştientizează că în rătăcirile sale i-⁠⁠a fost vrăjmaş lui Dumnezeu: „ţi-⁠⁠am fost potrivnic. Te-⁠⁠ai smerit” (Ce va fi), căci vrăjmaş al lui Dumnezeu este orice om aflat în starea de întunecare a minţii şi depărtare de El. Ca răstimp al pocăinţei are doar viaţa aceasta: „aici e poarta/ dincolo nu poţi fi iertat” (Aici e poarta), unde „poarta” este o imagine nou-⁠⁠testamentară a accesului la Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 7:13).

Scriitura poetică nu mai este un joc estetic al acrobaţiilor imaginaţiei artistice, ci devine prilej de spovedanie în faţa întregii lumi: „om sunt, pe pământ/ şi ce-⁠⁠am ştiut m-⁠⁠a rătăcit sub soare/ şi ce-⁠⁠am dorit m-⁠⁠a urâţit sub lună/ şi ce-⁠⁠am văzut frumos am aruncat/ şi-⁠⁠n rana-⁠⁠abia deschisă am lovit/ şi ce era nevinovat/ am lovit” (Poem de dragoste). Pocăinţa este moartea care duce la înviere, la naşterea din nou: „a muri de-⁠⁠o mie de ori într-⁠⁠o viaţă/ ca viaţa să încapă în tine” (Suferinţa), „murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot pe rugul însetării” şi „murim spre viaţă” (Murim pentru a nu muri).

Cuvintele Rugăciunii sunt „precum o torţă/ într-⁠⁠o mantie de flăcări, arzând” (Epifania, I) care luminează înaintarea în acest întuneric lăuntric pe calea către Lumină. Prin pocăinţă şi rugăciune omul coboară în adâncul inimii pentru a se întâlni acolo cu „veşnicia”, cu Dumnezeu: „arată-⁠⁠mi omul/ care poate duce, între zvâcnirea tâmplelor/ sub pleoape/ sau în adâncul fără gând şi cuget/ în hăul firii/ veşnicia” (Poem de dragoste). Acest „adânc”, acest „hău al firii”, trimite la experienţa abisului, a iadului, pe care o regăsim descrisă, de pildă, şi la Părintele Sofronie, şi este o etapă necesară pe parcursul unirii cu Dumnezeu. Părintele Sofronie Saharov vorbeşte de „hăul cel fără de fund al întunerecului uitării”, de „înfricoşătorul întunerec al morţii şi apăsătoarea scârbă de sine pentru păcatul ce trăia înlăuntrul” său, de „amara deznădăjduire de sine, şi de răzvrătitul faţă de nonsensul fiinţei îndeobşte”, care însă, trăite în Hristos ca moarte a Lui, conduc la „vecinica slavă” „asemănătoare Lui”. Experienţa întâlnirii cu Hristos în Lumină se dă omului „când se află în starea de rugăciune a unei pocăinţe (…) asemenea stării la limita deznădejdii”. În asemenea stări, „mintea şi inima «tac» pline de fericita uimire”, „nu se percepe nici un fel de proces al gândirii, adică ivirea în minte a unor concepte sau chipuri”. Aceeaşi experienţă apare descrisă poetic la Daniel Turcea, căci „în adâncul fără gând şi cuget” (Poem de dragoste) omul se întâlneşte cu „veşnicia”.

În această etapă a curăţirii, suferinţa este terapeutică: „suferinţa, mi-⁠⁠a spus, ea curăţă ca o flacără” (Suferinţa). Abia după ce şi-⁠⁠a dezbrăcat sufletul de „veşmintele” ego-⁠⁠ului, care fac metaforic referire la întreaga recuzită de patimi, opinii, idei preconcepute, păreri de sine, omul Îl poate vedea pe Domnul şi se poate face părtaş Tainei întâlnirii cu El: „a privi/ a vedea/ cu sufletul/ fără veşminte/ a atinge/ a intra/ în taină” (Ce va fi). În pustiul propriului întuneric lăuntric, al conştientizării dureroase a propriei nimicnicii şi căderi, omul caută Lumina: „viaţa-⁠⁠mi/ puţină/ trupul îngândurat/ îngroapă-⁠⁠le/ vii/ în lumină” (Racla de lumină).

Urmează etapa uimirii infinite în faţa propriei transfigurări a firii omeneşti: „uimire numim acum/ adevăratul chip/ al firii” (Aici e poarta). La fel, Sfântul Isaac Sirul învaţă că etapa care urmează imediat după rugăciunea curată este uimirea-⁠⁠vedere dumnezeiască, căci după rugăciunea curată „nu mai este rugăciune, ci uimire”.

În experienţa Luminii dumnezeieşti, trupul omului devine încă din această viaţă o „raclă de lumină” (Racla de lumină), sălaş şi templu al lui Dumnezeu. Un indiciu al autenticităţii experienţei vederii de Dumnezeu este descrierea vederii Luminii izvorând dinlăuntrul omului. Aşa cum precizează Sfântul Grigorie Palama într-⁠⁠una din scrierile sale, prin Întrupare Cuvântul „S-⁠⁠a unit cu noi şi coexistă înlăutrul nostru”, de aceea ne „luminează sufletul dinlăuntru” în afară. În experienţa vederii dumnezeieşti, aşa cum este ea consemnată la Părinţii Bisericii, Lumina nu este o realitate exterioară omului, ci deopotrivă lăuntrică şi exterioară, omul se află în Lumină şi are Lumina înlăuntrul său. La Părintele Sofronie găsim aceeaşi mărturie că „Dumnezeiasca Lumină se află atât înlăuntrul omului, cât şi omul înlăuntrul ei”, „omul cu adevărat este în Dumnezeu şi Dumnezeu în el”. Şi la Daniel Turcea, Dumnezeu-⁠⁠Cuvântul se arată „în noi”, în lăuntrul omului în Lumină: „Când Cuvântul în noi se arată/ aşa luminând, aşa clar” (Epifania).

Omul reiterează lăuntric experienţa Schimbării la Faţă în propria sa viaţă: „Cuvântul ce n-⁠⁠a asfinţit li se-⁠⁠arată/…/celor ce-⁠⁠l pot urma/ pe muntele înalt al schimbării/ sale la faţă” (Epifania). Această unire negrăită a omului cu Dumnezeu este exprimată prin imagini pauline (Galateni 2:20): „să nu mai ştiu/ dacă mai sunt/ sau doar Tu eşti” (Racla de lumină). De asemenea, unirea aceasta este sugerată prin familiaritatea cu care i se adresează lui Dumnezeu, la persoana a 2-⁠⁠a singular, printr-⁠⁠un „Tu” fără urme de reverenţă, ca unui prieten adevărat şi casnic şi frate.

În această epifanie personală, în experienţa arătării lui Dumnezeu în Lumină, omul trăieşte depăşirea morţii, o înviere încă din această viaţă prin care este biruită frica de moarte sub toate manifestările ei: „… nu vei cunoaşte/ de-⁠⁠atâta lumină nici clipa/ morţii” (Suferinţa). Martirii şi mărturisitorii regimului comunist, despre care a putut afla din sursă directă de la povăţuitorii săi, Părintele Arsenie Papacioc şi Părintele Sofian Boghiu, sunt cei care curăţindu-⁠⁠se prin suferinţă şi martiriu, biruiesc moartea şi dobândesc acea dragoste jertfelnică, mărturie a luminării şi a unirii cu Dumnezeu: „pe cei ce nimeni nu-⁠⁠i iubeşte/ cu dragoste smerită îi iubeşti/ i-⁠⁠am văzut, aproape stingheri/ sfiindu-⁠⁠se de-⁠⁠atâta fericire/ printre muribunzi/ printre uneltele urii/ ei nu urau pe nimeni/ privirea lor de dincolo de moarte/ purificându-⁠⁠se/ în roua ce se prelinge/ pe obrazul cerului” (Poem de iubire, I), „şi se va vedea/ biruinţa celor ce n-⁠⁠au urât/ în faţa întregului cosmos” (Poem de iubire, I).

Abordarea este apofatică, iar stilul apoftegmatic, fiind singura modalitate de a „descrie” prin cuvintele limbajului omenesc realităţile dumnezeieşti cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Singură experienţa permite cunoaşterea: „atâta revărsare a iubirii/ se poate doar trăi şi nu descrie/ e numai viaţă, nu e şi părere” (Suferinţa). Poezia sa nu este altceva decât o încercare de a descrie experienţa întâlnirii cu Dumnezeu, nu mai este rodul imaginaţiei poetice („părere”) , nici al visului.

Vedem astfel că în a doua sa etapă de creaţie poetul a depăşit onirismul, a depăşit însuşi nivelul estetic al scriiturii poetice: „… nu voi cânta/ nu voi cânta nicicând frunzele toamnei” (Murim pentru a nu muri), a trecut de la atitudinea faustică a creării de lumi imaginare prin vis la vederea realităţilor dumnezeieşti necreate, despre care dă smerită mărturie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest