Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Sorin Titel și „bucuria temătoare a vieții”

Sorin Titel și „bucuria temătoare a vieții”

Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru literatură. S‑a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s‑a dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relatează tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i‑a fost prea repede), nu mai scria…

Căzut nedrept în uitare, Sorin Titel merită o lectură „de redescoperire”. Ceea ce încercăm în acest profil, departe de a fi „totalizator”. N‑ar trebui să uităm că, la începuturi, Titel a cochetat cu grupul oniric (avându‑l ca „agitator” pe Dumitru Ţepeneag). Teoreticianul onirismului estetic al anilor `60 livra (dar constatarea s‑a impus retrospectiv) o alternativă. Romanul politic era atunci în ofensivă, epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” inunda piaţa literară. Reţeta epică a acestui grup, sfidând vectorul ideologic, amesteca realul cu oniricul, căuta fantasticitatea şi stranietatea în spaţiul normalităţii. Dacă luăm în discuţie chiar cazul Ţepeneag, jocul epic – observăm lesne – propune o colecţie de variante, fără a accede la soluţia izbăvitoare. Naraţiunea este elastică, repetiţiile abundă, nuanţele se modifică imprevizibil, halucinatoriu. Acest experimentalism, reluând un scenariu şi modificându‑l, reîntorcându‑se la „start”, se fixează, totuşi, undeva: în acea eternă „deschidere” (Eugen Simion), recompunând infinit naraţiunea. Evident, şi complicitatea eficientă a unor cenzori şi protecţia înaltă a unor dregători şi ambiguitatea, reactivând vocaţia esopică a literaturii, au întreţinut căutările grupului oniric. Pritocind ideea, oniricul Ţepe voia, în perioada „ilegalistă” (subterană), să spargă monolitismul ideologic şi, mai ales, să scoată iniţiativa de sub umbrela suprarealismului.

O dezbatere, găzduită de revista Amfiteatru în decembrie 1968, marşa pe tactica inserării în tradiţie; era o demonstraţie „şireată” (va recunoaşte, peste ani, Ţepeneag), seria de articole din Luceafărul (în perioada directoratului lui Bănulescu), aşezate, în pofida „bâlbâielilor teoretice”, sub îmbietorul titlu În căutarea unei definiţii, ajutând la întronarea onirismului estetic. Textul oniric, precizau mentorii (printre ei, Dimov era considerat „vraciul tribului oniric”), nu se raportează neapărat la o realitate anterioară scriiturii; el pulverizează genurile şi vrea să creeze vise. Dar „regizarea viselor” invită tocmai la permanentizarea lucidităţii, aptă „să controleze starea”. Interesul pentru picturalitate, puternica vizualitate, alimentează mecanismul narativ: „scriu tablouri” – explică „caidul” grupului (cum zicea Dimov), adică Ţepeneag, lansând oniriada. Iar Sorin Titel a respectat, în cărţile de început, aceste îndemnuri. De altfel, tot Ţepeneag (pe când era redactor la Cartea Românească) i‑a publicat manuscrisele „dificile” şi, mai târziu, la Paris, s‑a îngrijit de traduceri. Şi, fireşte, acelaşi D. Ţepeneag a introdus noul roman în literatura noastră, cu tălmăciri din Robbe‑Grillet şi Pinget. Era o replică, fortificând o altă posibilă direcţie, pregătind refugiul în ceea ce V. Ierunca va numi „seraiul estetic”; nu violenţa contestatară a unui Goma, devenit – cum s‑a spus – „cartograful Gulagului autohton”, ci un refuz indirect, hrănind literatura „subtilă”. Sigla onirică, observa Cornel Ungureanu, înnobilează şi cărţile celor mari, ivite în acea perioadă „insurecţională” (vezi La vest de Eden, 1995). În acest context, aşadar, lua startul Sorin Titel şi, indiferent de metamorfoza sa (inevitabilă, în climatul febrilelor căutări scriitoriceşti), el rămâne credincios regizării viselor. Urmele onirismului pot fi „citite” în textele lui Titel.

Bineînţeles, n‑am putea spune că prozatorul ar fi fost ignorat sau marginalizat. Prin stăruinţa unei echipe de critici‑amici (din fericire, din prima linie valorică), despre Titel s‑a scris elogios, cu pătrundere. Încât, ambasadorul Banatului cultural a devenit cap de afiş, „raportând” despre o lume orgolioasă, exotică, necunoscută chiar, suficientă sieşi. Ivirea lui Titel nu anulează, fireşte, faimosul paradox, nu vindecă rana pe care o denunţa, nu tocmai diplomatic, Blaga: seceta de personalităţi, adică acea „parte dureroasă a paradoxului bănăţean”. Provincia culturală, afirmând un stil/substil în cultură, se exprimă, bineînţeles, printr‑o serie de individualităţi, înviorând latenţele şi potenţând chimia etnologică a zonei. Prin Sorin Titel, în primul rând, Banatul – ca recunoscut spaţiu al barocului – e îndreptăţit a găzdui astfel de cercetări, exprimând o experienţă istorică şi culturală locală.

După anii tineri, după agora timişoreană (cum s‑a „păstrat”, în amintirea congenerilor, locuinţa sa), Titel, fixat în capitală, a rămas ambasadorul Provinciei. O privire blând‑înţelegătoare pogoară peste această lume; memoria băsmuitoare şi pecetea melancolică estompează asperităţile; distanţarea are un efect feeric şi, împăcat cu lumea, eroul titelian vrea să‑i afle „gustul”. Suntem, părelnic, într‑un spaţiu neatins de mersul Istoriei, nimbat de o lumină paradiziacă, departe de ceea ce Eliade numea „teroarea Istoriei”. Aceste personaje, confiscate de o bucurie a existenţei, „pe care nimic nu o poate întuneca”, gustă, aşadar, aproape la modul eminescian viaţa „dureros de dulce”. Dragostea, suferinţa, pânda morţii etc. se ivesc din pliurile existenţei şi ne aruncă într‑o seninătate îndoliată (Valeriu Cristea). Şi atunci, pieritorul trup desluşeşte mesajele adânci ale fiinţei, descoperă „umbra otrăvită”, se desfată sărbătoresc (departe, totuşi, de epicureismul fănuşian, de pildă, unde erupţia imaginilor şi grindina metaforică întreţin dezordinea epică şi frenezia hedonistă). La Titel, viaţa e un miracol, dar şi suferinţă; sărbătoarea de a fi se îngemănează cu durerea de a fi, probând, dincolo de talent – aşa cum s‑a observat – vocaţia umană a scriitorului. Viaţa şi moartea devin personajele acestei proze, răul urâţind şi sporind, de fapt, lumea. În această „conştiinţă lărgită”, carenţa afectivă (pe care o acuză „cei neiubiţi”) cheamă scutul dragostei materne.

În cadrele ritualului pătrunde, impetuoasă, viaţa. Dar omul nu dispare în iureşul evenimentelor; el rămâne „cel mai important lucru”, cum scria Sorin Titel (vezi În căutarea lui Cehov). Acest spaţiu epic este o lume a sărbătorii, curgând atemporal, în care feeria face loc suferinţei; favorurile vieţii, splendorile ei nepieritoare, sunt gustate cu temperanţă; jubilaţia existenţei strecoară îndoiala şi spaima, covârşită de apăsarea trecerii; se insinuează existenţa ca povară, revărsarea sărbătorescului, frumuseţea fără seamăn, binevoitoare, a firii fiind copleşite de ameninţarea sfârşitului. Resemnarea aparentă şi speranţa firavă întreţin pătimirea; dar suferinţa, să reţinem, apropie oamenii. Ea este la Sorin Titel, pe urmele lui Dostoievski, o formă de iubire, confirmând tropismul răsăritean.

Dacă în prima fază, Titel dovedea rafinament, chiar reverenţe experimentaliste (împingându‑l spre depersonalizare) şi, desigur, tandreţe, încet, tenace, el îşi pregăteşte „intrarea triumfală”. Cărţile de tinereţe supralicitează formula, apasă pe latura tehnică, dovedesc o mobilitate derutantă. Anunţă nevoia stabilizării, ieşirea din „starea de indecizie”, pe care o semnala C. Regman, în 1974. Indiscutabila abilitate compoziţională, efortul de sincronizare, fineţea spiritului rămân argumente forte; acestora, Titel le adaugă „ştiinţa” vieţii, coborârea în omenesc. El nu a avut un succes rapid, n‑a ţinut cont de capriciile recepţiei (în sensul valorizărilor politice); şi‑a câştigat, treptat, audienţa, fără a forţa. Actualitatea acestei proze, tocmai fiindcă nu e îndatorată conjuncturalului, nu se va istovi. Poate că scriitorul, aşa cum profeţea Eugen Simion, „va fi într‑o zi o revelaţie”. Categoric, Sorin Titel este deja un nume selectat de avara memorie a literaturii. Până şi N. Manolescu, detaşat de proza lui Titel, recunoştea reparatoriu, în Istoria sa, că avem de‑a face cu un „prozator original şi interesant”.

Considerat „zguduitor” (cf. Lucian Raicu) sau doar „roman al unor virtualităţi”, proliferant şi fragmentarist, cum se rostea, într‑o cronică rezervată, Radu G. Ţeposu (Astra, nr. 8/1983), Femeie, Iată Fiul Tău vorbeşte despre câteva biografii tragice, vocaţia nefericirii şi despre mobilizarea energiilor feminine (ipostaze ale Mamei eterne) în a exorciza suferinţa. Acest zbucium matern, prins în plasa întâmplărilor comune, a orizontului domestic, îmbracă „o strălucire unică” şi confirmă crezul lui Sorin Titel, sensibil la infraistoric: literatura, repeta prozatorul, „vine din interior”. Disputele unor critici, deplângând absenţa metafizicii (Alexandru Paleologu, de pildă, în dezacord cu Mircea Iorgulescu) gravitau asupra a ceea ce considerăm important în roman: evenimentele cu rezonanţă istorică, traversate silenţios aici sau, dimpotrivă, marile încercări ale vieţii, pulsând între cele două borne, sigilând orice destin: naşterea şi moartea, interesând cu deosebire pe prozator.

Condamnat la scris, Sorin Titel a trăit pentru literatură. S‑a lăsat „locuit de lumea cea vie” şi s‑a dovedit un suflet candid şi neliniştit. În ultimele sale luni, măcinat de tristeţe şi jenat de boală (cum relatează tatăl său, Iosif Titel, în Clipa i‑a fost prea repede), nu mai scria; dar, negreşit, în nopţile lungi şi grele, chinuit de insomnii, desfăşura mental tremurătoare pânze epice. El ne‑a oferit „o bucată de lume”, aducându‑ne aproape tragica ei frumuseţe. Iar „nostalgia Banatului i‑a rămas în suflet”.

Sorin Titel este, indiscutabil, prozatorul reprezentativ al Banatului; el conferă „îndreptăţire literară” unei Provincii, măcinată de orgolii şi complexe; o Provincie care, potrivit lui Pavel Bellu, ar fi „cea mai frumoasă omisiune a Istoriei literaturii române”. Credincios marilor teme, Titel transferă în pagină trecerea şi petrecerea, bucuria vieţii pândită de germenii morţii, sperând – printr‑un gest magic – într‑o amânare a destinului prin povestire. El, lepădându‑se de febra experimentalistă, propune – ca pandant – „varianta prozastică” a lumii bănăţene, completând „arheologia blândă” pe care, poetic, o configurase Petre Stoica, ascultând ecourile vechimii. Istoria, într‑adevăr, scria memorabil Eugen Simion, „trece prin bucătăria Evei Nada”. Înfiat de „grupul valah”, odată cu descinderea bucureşteană, cehovianul Titel va fi, sperăm, redescoperit într‑o zi.

Titel nu s‑a vrut un biograf al epocii. Opera sa poartă ecourile unei lumi, care a fost: o lume agonică, sleită, recuperându‑şi Imaginea. Este, negreşit, şi lumea lui Danilo Kiš, populată de fantomele Imperiului, tânjind după pierduta autoritate paternă. Încât, vom subscrie la o concluzie deja încetăţenită: literatura Europei centrale (concept în care „fiecare vede ce vrea”, cum observase chiar Danilo Kiš) este contextul prozei titeliene. Fără a ne raporta la această vecinătate, nu putem înţelege deplin resortul ei intim. Venind dintr‑o zonă de contact etnic, opera lui Titel invită la dialog. Tropismul răsăritean al prozatorului nu se explică prin „misticism” revoluţionar ori prin alte pricini conjuncturale, ci, exclusiv, prin zestrea temperamentală şi afinităţile spirituale. Proza lui Titel cade ca o perdea grea peste convulsiile Istoriei. Blajinătatea omului, agresiunile contextului se resorb în universul familial, acolo unde zeitatea bună rămâne mama.

Titel a privit lumea avid, cu o toleranţă tandră, încercând a ajunge la esenţial; încercând a descifra, aşadar, etern‑umanul, „îmbrăcat”, fireşte, în perisabil şi trecător. Călătorind, astfel, spre sinele adânc, mânat de o curiozitate neistovită. Eugen Simion vorbea stăruitor de o „creştere a talentului”. Gurmand cultural, Titel se bucura din plin şi de plăcerile vieţii, considerându‑se – prin vocaţie – un călător. Acest topos al călătoriei este, probabil, convingător (şi, sperăm, adecvat) pentru a înţelege, deopotrivă, omul şi scriitorul.

Negreşit, tema călătoriei, prezenţa personajelor migratoare ţin de preistoria romanului. Nu vom invoca aici cazuri celebre (să ne gândim, de pildă, mai încoace, la Josef K., prizonierul lui Kafka) pentru a conchide că astfel de cărţi, amânându‑şi sfârşitul (precum Lunga călătorie a prizonierului), par a fi interminabile. Scris sub influenţa noului roman francez (care, crede Livius Ciocârlie, „n‑a lăsat urme adânci” în cazul Titel), miniromanul din 1971, aproape kafkian, prelungeşte faza experimentală a scrisului său; Sorin Titel se căuta, în fond, pe sine şi avea nevoie de soluţii novatoare. Pasărea şi umbra, roman care poate fi citit şi din unghiul condiţiei creatorului, rezumă astfel de căutări: agonia lui Ion, asaltat de umbrele sfârşitului, prelungeşte o vieţuire, care s‑a despărţit brutal de seninătatea jubilativă a existenţei; zbaterile artistice ale lui Honoriu (contrapuse certitudinilor domestice, calmului bucolic al „naivei” Ignasia) oferă posibilitatea (plină) a supravieţuirii. Revanşa prin artă (sau prin povestire) este speranţa de a fixa vremelnica noastră fiinţare. De a lăsa urme. Dar tihna povestirii nu poate anula „ghimpele durerii”; reamintirea îndulceşte tonul, toceşte asperităţile, trage cortina vorbelor peste zgura existenţială, purificând şi surdinizând. Povestitorii mediază, toate par a se petrece „ca în vis”. Povestirea e o terapeutică pentru suferinţa celuilalt. Epicul merge pe linia adiţionărilor (G. Dimisianu), complicându‑se şi „tehnic”. Eroii lui Titel sunt mari povestitori; „un om – constata pilduitor Iulişca cea bătrână – trebuie să fie şi vorbitor”. Ei vor fi, deci, vorbitori, vor cunoaşte zbuciumul şi dragostea de viaţă, încercaţi de angoasele dispariţiei, îngăduind spovedania şi iertarea, vor privi cu un surâs înţelept „clipa cea repede”, acceptând vecinătatea tolerantă şi, finalmente, zădărnicia. O privire blândă şi iertătoare pogoară peste această lume suferitoare. Dar şi surâzătoare, nota corectiv Valeriu Cristea, închizându‑şi misterele în obişnuit, de o „tristeţe luminoasă”, în care moartea pândeşte lacomă.

Bătând spre tragic cu o vehemenţă luminoasă, urcând spre plenitudine şi suportând târcoalele melancoliei, acest epic aburos învăluie proza lui Titel. Departe de rigida viziune maniheistă, în pofida aparenţelor, nu poate fi nici o explozie a solarităţii. Mai degrabă, acceptând complicitatea, prelungeşte o bucurie calmă, tihnită şi, totuşi, mereu ameninţată. În clarobscurul reamintirii, se insinuează dulceaţa melancoliei; deopotrivă, ca existenţă jubilativă, purtând amprenta dionisiacă a marilor sărbători, cât şi prin distrugerea iluziei, prozatorul fiind ispitit de o suavă şi tenace demistificare. Interferenţa planurilor narative se conjugă cu imixtiunea viselor „încurcate” (luate drept adevăruri), întărind „autenticitatea întâmplărilor”. Povestitorii lui Titel vor să se smulgă efemerului şi, într‑o proză modernă, calculează efectul „îndepărtării”, închipuind imaginea paradiziacă a unui ţinut. Această literatură graţios‑idilică poartă mitologia locului în care „excelenţa colectivităţii”, cum s‑a tot repetat, a nutrit o cultură dezvoltată pe orizontală (Petru Oallde). Şi, în acelaşi timp, fără a se elibera de un vizibil determinism etnografic, ea e îndatorată fondului baroc, tulburând blagiana „duminică fără sfârşit”. Multe voci critice apasă pe acest context stilistic în care abundenţa, sărbătorescul, volubilitatea maschează o structură defensivă. Necunoscutul neprielnic, pericolul care pândeşte, în fine, ameninţarea morţii, umbresc sărbătoarea. Până într‑acolo încât Momo, acuzând deficitul existenţial, „preferă să citească decât să trăiască”. Eroii lui Titel sunt şi mari cititori. Şi Femeie, Iată Fiul Tău, ca posibil jurnal al romanului, pune în discuţie, colocvial, condiţia romanului. Iar scriitorul, în felurite ocazii, s‑a pronunţat răspicat: „dacă nu citeşti, rămâi un infirm”. Judecată prin asprimile carierei scriitoriceşti, realitatea ar fi, conchide Sorin Titel, „o mamă vitregă”. Dar eroii marilor scriitori intră în lumea noastră. Titel, într‑adevăr, a avut curajul literaturii. Trecut prin experienţa onirismului, a literaturii absurdului, el redescoperă omul, grefând tropismului răsăritean (după şocul cehovian) achiziţiile de „tehnologie literară”, vădind permeabilitate. Încât, atent la vibraţia omenescului, el „prinde”, cu harul sacrei simplicităţi, bucuria temătoare a vieţii, „trasă” în tihna povestirii, oferind, prin fragmentarism, un lanţ nuvelistic; dar şi „ghimpele durerii”, deşi reamintirea îndulceşte tonul.

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now