Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Liliana Danciu: Solilocviile eliadeşti

Liliana Danciu: Solilocviile eliadeşti

Eliade meditează pe tema celor două căi prin care omul îşi poate eterniza existenţa: gloria, respectiv, asceza. Gloria poate fi abstractă, prin prelungirea existenţei în memoria celorlalţi şi concretă,
prin urmaşi

În 1932 când apare întâiul său volum nonliterar, Solilocvii, Mircea Eliade are doar 25 de ani, dar şi-⁠a construit reputaţia unui intelectual a cărui ambiţie este erudiţia unui nou „uomo universale”, al secolului XX. Această dezlimitare intelectuală corelată tendinţei de cuprindere a tot ceea ce s-⁠a scris într-⁠un domeniu vor determina depăşirea aşa-⁠numitului provincialism cultural care condamna în mod nedrept cultura română la periferizare şi izolare. De aceea, Eliade va căuta să-⁠şi amprenteze scrierile de originalitate şi inedit, începând de la subiectul analizat la metoda de cercetare şi concluzii. Licenţa despre filosofia Renaşterii (1928) trădează admiraţia tânărului cercetător pentru gânditorii acelei perioade care au îndrăznit să se elibereze de constrângerile scolastice pentru a deveni epigonii filosofiei moderne a secolului al XVI-⁠lea.

Eliade va cunoaşte scrierile filosofice ale Antichităţii greco-⁠latine atât în mod direct, cât şi indirect, prin intermediul umaniştilor Renaşterii, preluând problematica raportului conştiinţă/ natură. Tânărul parcurge un interesant „itinerariu” iniţiatic în plan cultural şi spiritual, dinspre gândirea filosofică a Renaşterii înspre rădăcinile sale antice greceşti (Platon, Aristotel, Plotin), pentru a ajunge la originile arhaice ale înţelepciunii umane (gândirea filosofico-⁠religioasă indiană).

Etapa indiană va marca definitiv concepţia istoricului religiilor şi omului de cultură român cu privire la raportul dialectic arhaic/ modern, întărindu-⁠i convingerea că autenticitatea trăirii şi a gândirii umanităţii poate fi regăsită în dimensiunea mitică a existenţei. Gândirea metafizică arhaică este pură ontologie, menită a întemeia un altfel de om, eliberat de propria condiţie, în timp ce filosofia modernă e speculativă, pură abstracţiune care evidenţiază impasul gândirii umane în demersul de a căuta adevărul unic şi ultim.

Dintru începutul Solilocviilor, pas cu pas, înlănţuind verigă cu verigă, cursiv şi coerent, explicaţiile noţiunilor metafizice şi filosofice asupra cărora meditează, Eliade situează în opoziţie adevărul şi sinceritatea. Adevărul este unic, exterior fiinţei umane prin absolutul presupus şi conţinut şi, de aceea, are consistenţă mitică, asemeni unei axiome matematice de a cărei evidenţă nu se mai îndoieşte şi pe care nu încearcă nimeni să o verifice. Adevărul există şi se impune implacabil conştiinţei umane. Când este trăit în mod nemijlocit, coborând în realitatea interioară a fiecărui individ, bulversând întreaga ordine „matematico-filosofică” a fiinţei raţionale conştientă de sine, devine mister, numit metaforic de Eliade „iraţionalul inasimilabil” (moartea, spre exemplu). Adevărului i se acordă o evidentă dimensiune transcendentă, fiind exterior conştiinţei, de necuprins şi incomprehensibil (mai târziu, irecognoscibil). În spiritul filosofiei indiene şi a gnosticismului, misterul este considerat „revelaţia neînţelegerii”, în legătură directă cu ignoranţa. Cunoscând aceste aspecte, filosofia pre-⁠conceptuală şi non-abstractă reprezenta înţelepciunea de a dezlega omul din mrejele prejudecăţilor şi superstiţiilor în scopul înălţării în lumea ideilor pentru a le contempla. Înţelepciunea este adevărata cale (re)integratoare a omului în ordinea căreia îi aparţine, dar de care s-⁠a înstrăinat, pe când filosofia înseamnă „disociere, izolare, limitare”.

Câtă vreme adevărul se conservă neasimilat conştiinţei umane, omului nu-⁠i rămâne decât sinceritatea, un exerciţiu al interiorităţii şi, implicit, al cunoaşterii subiective a lumii şi a universului. Eliade continuă seria antinomiilor plasându-⁠le în planul procesului cognitiv (a gândi cum îţi place/ cum trebuie) şi la nivelul fiinţării (a fi tu însuţi/ a fi în adevăr). Existenţa omului este o linie dreaptă întreruptă de cercuri mai mici sau mai mari în care uneori se învârteşte captiv, incapabil de a relua traiectoria iniţială „uitată” sau „rătăcită”: „Poate că primejdia unui om de a redeveni brută nu-⁠l aşteaptă în marginile unei existenţe în zigzag (ceea ce se numeşte inconsistenţă), ci în fascinaţia dinamică a învârtirii într-⁠un cerc minuscul”.

Nu asta păţeşte Gavrilescu? În aparenţa unei existenţe liniare, parcurgând de trei ori pe săptămână drumul cu tramvaiul de acasă la eleva lui, el se învârteşte într-⁠un cerc a cărui circumferinţă „de fier” se sparge doar când coboară „accidental” spre a-⁠şi recupera servieta. Eliade va folosi în operele sale literare imaginea coridorului labirintic al hotelului (În curte la Dionis, Noaptea de Sânziene), al conacului bântuit (Domnişoara Christina) ca simbol al drumului vieţii, care trebuie să se desprindă din inerţia existenţei şi să devină ascensiune. Coborârea este primul gest obligatoriu în orice proces ascensional. Perspectiva asupra vieţii se lărgeşte pentru Gavrilescu în micul bordei dărăpănat al ţigăncilor, devenit misterios şi de necuprins prin paravanele vizualizate în oglinzi, prin faptul că devine „cauza ascensiunii sale şi ia cunoştinţă de ea”. Din nefericire pentru el, Gavrilescu nu reuşeşte să se păstreze pe traseul ascensional al „naşterii mistice” moşite de babă în bordei şi se întoarce în cercul existenţei. Cel dintâi „păcat” al lui Gavrilescu, cel din tinereţe, a fost acela de a fi renunţat la vocaţia de artist care l-⁠ar fi propulsat pe traiectoria ascensională a unei vieţi împlinite şi fericite. Cel din urmă „păcat” este sentimentul paralizant al spaimei de a fi altfel, de „a se cosmiza” prin „(re)armonizare” cu ritmurile tobei şamanice şi persistenţa în „izolare, disociere şi individuare”. Ambele păcate surprind însăşi esenţa etimologică a cuvântului, „a greşi ţinta”, respectiv a rata Centrul, a nu fi în armonie cu vocea inimii. „Ce-⁠ţi doreşte inima?” îl întreabă serioasă baba, fără ca el să recunoască tâlcul întrebării.

Eliade meditează pe tema celor două căi prin care omul îşi poate eterniza existenţa: gloria, respectiv, asceza. Gloria poate fi abstractă, prin prelungirea existenţei în memoria celorlalţi şi concretă, prin urmaşi. Forma sa denaturată din prezent este succesul de moment, consemnat în presă, fără putere evocatoare sau exemplară. Mult mai conformă naturii umane superioare este însă asceza, magică sau religioasă. Prin asceză, omul se spiritualizează şi se încarcă de puteri foarte mari care îl fac de temut zeilor. În lumina acestor idei, Gavrilescu este un tânăr puternic prin conjugarea a două mari puteri magice supraumane: voinţa magică de a-⁠şi valorifica liber de orice constrângeri „firea de artist” şi „întăritura” spirituală oferită de iubirea virginală pentru Hildegard. De aceea, zeii o trimit pe Elsa, „ispita” împlinirii iluzorii a simţurilor, „lesa” care-⁠l va ţine captiv în cercul unei existenţe în care este „mort”, de fapt. Dar ispita este tot o modalitate prin care omul este provocat a ieşi din sine, o verificare a binelui prin rău. Prin iubirea ideală pentru Hildegard, Gavrilescu reuşise integrarea senzualităţii în conştiinţă şi astfel devenise „liber de orice alter-⁠itate”, capabil de a crea prin joc. Actul creaţiei artistice presupune accesul zeului în limitele umanului şi distrugerea limitărilor impuse de „legea” destinului, eliberarea din forţa implacabilei Necesităţi. Căzând sub imperiul simţurilor trupeşti, zeul îl părăseşte, iar donquijotismul gratuităţii dragostei pentru artă şi pentru muză (Hildegard-⁠Beatrice-⁠Dulcineea) este înlocuit de dimensiunea didactică şi mercantilă a meseriei de profesor.

De aceea, Gavrilescu trebuie să intre în hora fetelor, să se abandoneze pe sine şi toate prejudecăţile minţii captive în iluzie pentru a lasa zeul să-⁠l posede. Dansul înseamnă ieşire din sine şi participare directă la actul creaţiei unei altfel de lumi, prin conturarea unui spaţiu nou, guvernat de legi noi. Extazul mişcărilor propulsează fiinţa într-⁠o dimensiune neaşteptată: staticul, repaosul absolut. Nu numai jocul creator îl dezlimitează, ci şi iubirea îl ajută „să rupă cercul de fier al limitelor personalităţii şi să se asimileze pierzându-⁠se în altă personalitate”. Tânărul Gavrilescu „căzuse” în marasmul simţurilor bazice, foamea şi senzualitatea, devenind prizonierul unei existenţe rutiniere limitate între două destinaţii, privind prin fereastra deschisă noile posibilităţi fără dorinţa de a le accesa. Pentru că nici la cei 49 de ani (una dintre raţiile lui 7 care-⁠i marchează viaţa) nu se abandonează gratuităţii jocului şi ratează eliberarea totală din limitele propriului eu, Gavrilescu trebuie să se reîncarneze pentru ca în noua sa viaţă să reuşească eliberarea.

O carte fără început şi fără sfârşit, dezlimitată, aşadar, de constrângerile formale tipice unui discurs ştiinţific, în care este practicată autenticitatea, publicată la numai 25 de ani, conţine sâmburele fondator al unei viitoare capodopere literare, La ţigănci, scrisă în 1959, la 52 de ani. Eliade mizează pe cartea sincerităţii ideilor transmise, numite „adevăruri nesfârşite”, inepuizabile, aşadar, câtă vreme nu-⁠şi propun să demonstreze sau să epuizeze o problematică. Conceptul de „operă deschisă” atât de drag spiritului său îndrăgostit de amplitudine a fost lansat odată cu Solilocvii şi va deveni firul roşu al întregii sale opere literare şi ştiinţifice.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest