Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Sfera semantică a religiosului

Sfera semantică a religiosului

Cel mai puţin s‑a scris despre textele XXX ale lui Emil Brumaru. Un critic (Mircea A. Diaconu) a reuşit chiar performanţa de a recenza Infernala comedie fără a cita nici un vers[1]. Emil Brumaru reuşeşte să scrie poezie mare şi folosind cuvintele neortodoxe ale limbii române. Nu e vorba de sfidare, după cum nu e vorba nici de un exerciţiu gratuit. Infernala comedie nu este „Originea lumii”, versiunea poetică din România comunistă a anilor 1970. De fapt, sonetele acestea sunt o încercare disperată de depăşire a unei crize, sunt un experiment care sfidează limitele pudorii, dar mai alese cele ale limbajului poetic. Se poate scrie poezie adevărată cu astfel de cuvinte? Autorul demonstrează că se poate. Când candoarea dă semne de oboseală, când nu se mai poate alimenta din rutina imaginarului obişnuit, controlat lexical, este nevoie de o experienţă poetică‑limită. Fireşte, nu toate textele din volum sunt recuperabile într‑o antologie, nu toate trec testul.

Viziunea nu este, în pofida imaginilor care pot şoca, una vulgară, ci una care eliberează erosul din condiţia sa strict carnală. Pentru Emil Brumaru, femeia nu este simplă muză, căci evlavia sa atinge cote alarmante, mistice aproape. Adoraţia adoptă, de aceea, formule neîngrădite de morala comună. Femeia se cere admirată nu doar sufleteşte, aşa cum o fac, în stihuri convenţionale, fade mulţi versificatori, ci şi trupeşte, căci ea este şi carne. Magnetismul dintre bărbat şi femeie este, de când lumea, în pofida miturilor de dată recentă despre iubire, în primul rând erotic. Iată un sonet care se vrea o odă adusă iubitei, surprinsă în dulcile sale esenţe:

Iubito, raiul tău cel strâmt
Şi‑adânc şi laic dintre fese,
Îmi ceri, mişcând genele‑ţi dese,
În versuri proaspete să‑ţi cânt.
Ci eu, nemernicul ce sînt,
Storc din căpşuni ulei sub prese,
Făţarnic ceru‑ntind pe mese
Şi din aluatul cel mai blând
Îţi fac pâiniţe lungi şi drese
Cu cânepă şi‑apoi, roşind,
În timp ce‑n flori umedă iese
Pe lume roua din pământ,
Pun îngerii să ţi le‑ndese,
Plini de evlavie şi‑avânt,
În curul rozbombat şi sfânt!” (s.m.)

Carnalul nu este aici simplă eboşă de concupiscenţă animalică (chiar dacă e, de bună seamă, ca la orice om normal, şi asta), ci un soi de credinţă care impune o adevărată religie a simţurilor. Lexicul semnalează că avem de a face cu un psalm laicizat, în care iubita este zeificată, iar amorezul oficiază, spăşit, în acel templu al iubirii care este femeia. Dintr‑un neostoit erotism se ajunge, decent întru totul, la misticism. Iubirea carnală nu mai ţine de secreţii, hormoni, glande şi zone erogene, nu mai e un balet mecanic (ca în Casanova al lui Fellini), ci devine un gest pios de adoraţie. Alexandru Muşina observa această mutaţie, această hibridizare subtilă de registre, atunci când afirma faptul că „sonetele lui «indecente» duc la extrem metafizica lui amoroasă. Fiinţa iubită (noua Beatrice, titlul ciclului trimite direct la Divina Comedie a lui Dante) – mai precis, actele şi «substanţa» ei şi cu atât mai mult ceea ce pare mai impur, mai degradant, excreţiile sale – este sacră; dragostea «transsubstanţializează», sanctifică până şi materia cea mai impură[2].” Un sigur cuvânt aş schimba în comentariul poetului braşovean: în loc de „dragoste”, aş pune „erotism”. Erotismul, ca ritual de oficiere a iubirii, ca formă mistică de manifestare a adoraţiei…
Nu altul este sensul unui sonet în care tandreţea, vertijul senzualităţii cresc tocmai dintr‑un romantism bine mascat, al celui care face din farmecele iubitei motorul ce pune în mişcare universul:

Ţi‑s bucile frumoase ca două fenomene
Cereşti ce se întâmplă o dată‑ntr‑un mileniu,
Pe hărţile stelare ţi le‑a‑nsemnat alene
Cu mâna lui buimacă de pofte dulci un geniu.
Şi sânii ţi‑s cu piscul în nori când stai pe spate
Întinsă în grădina din dosul casei vechi.
Picioare lungi, în carne de trandafir lucrate,
Crăceşti, semeaţă nimfă, până la şapte leghi!
Şi‑n pizda ta se‑adună toţi fluturii din lume,
Bolnavi să‑ţi soarbă‑n trompe nectarul ce‑l secreţi,
Ţi‑o‑mpotmoleşte roua, ţi‑o bate‑n groase brume
O toamnă‑mbolnăvită de‑albeaţă pe pereţi.
Ci eu, să te cutremur, îţi picur din ibricul
Cel falnic de alamă, cu ceai rusesc, lindicul!

Dacă vă deranjează, înlocuiţi termenii care vi se par mai supărători cu sinonime academice şi veţi lua întregul polen al acestei poezii. Cuprins de evlavie, poetul nu se mai împiedică de termeni, nu mai simte nevoia să fie „decent”, căci, la urma urmelor, misticismul său porneşte şi dintr‑o undă de delir erotic. N‑ar fi nimic mai fals într‑o astfel de situaţie decât autocenzura. În plus, viziunea este atât de decentă, de curată în intenţia sa imnică, încât lexicul devine absolut secundar.

Dar convenţia a fost instituită încă din titlu (Infernala comedie), căci pactul se leagă tocmai în acest sens: autorul ne va conduce (ne va iniţia) într‑un infern al erotismului, care se defineşte, totuşi, pe parcursul periplului, ca un fel de rai dezinhibat al simţurilor ce cresc precum aluatul şi dau peste sub formă de sonet. În acelaşi ton suav, paradoxal‑discret, elegant, puţin reţinut, dar gâlgâind de dorinţă, poetul psalmodiază deja manierist, punând în pagină un imn care are darul de a îmbina, într‑un discurs pe muchie, evlavia priapică şi îndrăzneala limbajului debutonat:

Ţi‑s bucile crescute frumos cum cozonacii
Lucraţi în drojdii bune; şi‑s rumenite blând.
Şi pizda ta miroase, când îţi desfaci lin cracii,
Cădelniţând cu dânsa smirnele calde‑n vânt,
A fir de voinicică păstrată‑ntr‑o scriptură
De‑un popă prins cu mâna sub poale de femei.
Saliva ţi se‑ngroaşă ca o smântână‑n gură
Căci ai, crestată‑n simţuri, cerescul obicei,
Cu buzele răsfrânte, carâmb de cizmă moale,
Bărbaţilor de‑a strânge al treilea picior.
Chiloţi cu epolete de mareşal la şale
Porţi tu pe curu‑n lupte atotbiruitor.
Şi‑n văile adânce stă gros şi copt ca spicul
De grâu mănos în toamnă, cât vrabia, lindicul.

Sare în ochi lexicul din sfera semantică a religiosului. Mie unuia mi se pare că în astfel de texte Emil Brumaru excelează prin eufemism, prin sugestie, iar nu prin denotaţie. Se poate detecta, ce‑i drept, şi o reţetă pe care poetul a ticluit‑o, căci, dincolo de reala cucernicie pe care adevăratului bărbat femeia i‑o insuflă, există şi o vizibilă predispoziţie pentru un alexandrinism care, sub condeiul oricărui alt poet, ar eşua fără doar şi poate. Virtuozitatea Infernalei comedii este un alt motiv pentru care volumul trebuie gustat ca atare, căci poezia, sonetul mai ales, nu este reportaj, dare de seamă. E multă candoare în aceste sonete, e multă uimire, este un fel de fascinaţie etern adolescentină, chiar dacă matură. Marius Chivu are dreptate să observe că, raportată la literatura  dezinhibată a anilor 2000, care a mizat mai mult pe literalitate decât pe sugestie, căutând să şocheze „Infernala comedie este o carte care încearcă să păstreze candoarea sexualităţii ameninţate de alienare, făcând din dorinţi şi din plăcere senzaţii indistincte şi proiectând în sacru corpul şi percepţiile lui senzuale[3].” Cartea lui Brumaru merge mai departe, ca îndrăzneală lexicală, decât cam tot ce s‑a scris în literatura română, dar nu se mulţumeşte cu sfidarea normelor, cu lezarea pudibonderiei, ci reuşeşte să creeze, dintr‑un material principial stigmatizat, poezie de cel mai bun nivel. De regulă, criticii sar peste aceste texte sau le tratează superficial, aluziv, de parcă ar fi un fel de excrescenţă impură a operei unui mare poet (nimic nou: foarte puţine monografii despre Creangă analizează, de pildă, cele două poveşti corozive). Or, nu e deloc aşa: viziunile sale erotomane erau prezente încă de la primele volume, chiar dacă într‑o formă mai prudentă. M‑am bucurat să constat că, într‑o sinteză foarte recentă, un critic sobru, academic, dar foarte rafinat cum este Ion Pop, nu se codeşte să remarce firescul recuperării Infernalei comedii printre reuşitele incontestabile ale literaturii române: „Se poate spune, desigur, că nu aceste scrieri dau în primul rând măsura personalităţii poetice a lui Emil Brumaru. Ele o completează totuşi în chip semnificativ, fiindcă se integrează organic în ansamblul scrisului său şi într‑o logică interioară definitorie…”[4].

„Vine moartea cu lassoul”

Poemele din ultimele volume sunt copleşite de tristeţe. Rezervaţia de îngeri (2013) reia, în sinteză, toate temele poetului, dar într‑o tonalitate melancolică[5]. Textele din Crepusculul civil de dimineaţă (2015) sau din Amintiri din rai (2016) produc un fel de clasicizare a poeziei lui Brumaru, sub tensiunea morţii. Îngerii apar mai des decât puştoaicele, deşi nici acestea nu lipsesc. În esenţă, acest Brumaru este un elegiac şi imaginează spaţii paradisiace compensative, proiectează bucuria într‑un viitor incert, de dincolo. Idila e mai puţin corodată de ironie, la fel cum chiuitura, deşi nu lipseşte, lasă locul bocetului. Moartea e fie privită direct, cu gravitate, într‑o poezie adesea exclamativă, care nu încearcă să relativizeze regretul, ca într‑un catren care emoţionează prin simplitatea lui asumată:

Paharul de cristal când cade jos
Ştie să moară‑n ţăndări lungi, frumos,
Împrăştiind tăioase curcubeie pe covor.
Vai, numai eu nu mă pricep să mor;

fie în poeme care se vor ludice, dar nu reuşesc decât să trezească un zâmbet amar, lucid:

Vine moartea cu lassoul
Şi ne‑nhaţă libidoul
De rămânem printre cruci
Singuri cuci!

Alt­fel, nu o dată poemele devin rugăciune („Trec ultimele zile. Doamne, ai/ Grijă să prind iar locul meu din Rai”; „Pot eu, acum, să mă apropii iar de Tine,/ Cînd mi‑e şi tot mai greu şi mai ruşine/ De ce mi s‑a‑ntîmplat?”; „Cum ne ducem, Doamne?! Unde, unde?”), erotismul e o amintire care stârneşte nesfârşită melancolie. De aceea, prezenţa îngerilor în poezia de crepuscul a lui Emil Brumaru e cumva menită să facă pace cu gândul morţii, aducând ideea unei ocrotiri şi mai ales iluzia, candid întreţinută, că nici dincolo nu vor lipsi frumuseţile şi bucuriile lumii. În orice caz, ultimele volume ne arată un poet care îşi conservă imaginarul, care cultivă feeria, care iubeşte ceva mai melancolic, dar la fel de intens viaţa. E multă tristeţe în aceste texte, dar e şi împăcare; şi mai e un apetit nestins pentru partea solară a existenţei, pentru bucuriile mici, dar nesfârşite, ale vieţii.
Pentru că, pentru Emil Brumaru, lumea, lumea de aici, pe care o locuim trecător, este nesfârşită. Asta pentru că ea îi alimentează frenezia senzorială. Ieri, ca şi azi.
Traversând atâtea decenii, poezia lui Emil Brumaru rămâne aceeaşi, egală cu sine, fără a fi şi previzibilă. Încălcând convenţiile, etalând cu vizibilă plăcere teme tabu ale literaturii noastre, privind cu melancolie realitatea sub fustă, Emil Brumaru este, nu încape îndoială, unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii noastre, cu viziuni, imaginar, discurs absolut recognoscibile de la primul contact. Un autor inimitabil, în fond. La fel ca orice mare scriitor, care nu doar deschide, ci şi consumă formula pe care o consacră.

Note
[1]  Mircea A. Diaconu, Paradisul senzual, în România literară, nr. 25/ 2006.
[2]  Alexandru Muşina, Arcadia casnică şi senzuală, postfaţă la Emil Brumaru, Poeme alese 1959‑1998, Braşov, Editura Aula, 2003, citat după Emil Brumaru, Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, Iaşi, Editura Polirom, 2014, p. 512.
[3]  Marius Chivu, Preludiu pentru iubita ideală, în „România literară”, nr. 27/ 2005. Textul este însoţit de precizarea ironică: „Atenţie! Cronică explicită, conţine cuvinte şi versuri licenţioase!”
[4]  Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Cluj‑Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2018, p. 428. E drept că, în
cursul analizei, criticul se foloseşte nu o dată de eufemisme de genul: „cutare parte de obicei acoperită a trupului feminin” (care dintre ele????) şi evită citatele cele mai dezinhibate. Dar studiul său integrează lăudabil şi convingător culegerea de sonete în ansamblul şi mai ales în logica operei lui Brumaru.
[5]  Doris Mironescu observă, într‑un articol intitulat Emil Brumaru şi pariul poeziei, publicat în „Suplimentul de cultură”, nr. 482, 10 februarie 2014, acest fenomen: „Brumaru îşi revizitează cu melancolia din Tinereţe fără batrâneţe «domeniile» poetice cucerite de‑a lungul timpului, dar sensul acestei revizitări nu trebuie să ne scape: este vorba de un examen sever, de o probă a rezistenţei în faţa nimicului, a degradării şi morţii.”

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now