Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Şase tipuri de femei, şase experienţe spirituale (II)

Şase tipuri de femei, şase experienţe spirituale (II)

Actul spiritual pe care acest tip de femeie îl stârneşte ia forma unui sărut în faţa bisericii patriarhale. Gestul acesta – gratuit şi graţios – transgresează hotarele dintre lubric şi sacru, dintre gest, mişcare şi act, dintre intim (dorinţă) şi universal (biserica) împingându‑te până la limita experimentării numenului divin

Trăirea spirituală legată de acest tip de femeie se produce astfel: rătăcind drumul pentru biciclete în Tubingen – protagonistul realizează cât de subţire este pojghiţa care separă „sensul” de „non‑sens”, haosul de ordine, raţionalul de absurd şi, în cele din urmă, viaţa de moarte.

Femeia‑arlechin (mulier ludica) este femeia pentru care viaţa, lumea şi trupul ei sunt un teren de joacă, o scenă de spectacol. Fără să acorde o mare atenţie fanerelor, fiind înzestrată cu un farmec peridoneic (al bunei alcătuiri trupeşti) este preocupată de lucurile cele mai evidente, de podoaba cerceilor, de rochii şi de potrivirea între acestea. Punctul saliens este în cazul acestei femei, în mod curios, lectura – dar lectura văzută ca o sorbire a fantasmelor beletristicii, ca stimulare nesfârşită a jocului imaginaţiei. Peristaltica lexicală – graţie atât lecturilor, cât şi spiritului jucăuş – este în cazul acestei femei la înălţime, balistica (vorbirea preţios‑profesională) fiind redusă la minim, în vreme ce tectonica (limbajul trupului) este cea derivată dintr‑o puternică aderenţă la propriul trup îmbinată cu neastâmpărul curiozităţii copilăreşti. De altfel, coeziunea cu propriul trup – îi dă acestei femei şi timbrul specific – „armonios, de fiinţă rotundă, bine unsă în balamalele lăuntrice, genul de făptură a cărei sănătate nurlie emana o vigoare de sfarog atrăgător.” (p. 84) În principiu, acest tip de femeie este euforică şi exuberantă, în fapt însă are previzibile „căderi de ordin moral” acompaniate de „lamentaţii drastice”, pentru ca în fond să nu fie decât o fiinţă care încearcă – printr‑un sprint nebunesc pe traseul vieţii ei – să supracompenseze un start ratat (în cazul Otiliei – „numele” sub care naratorul întrupează acest tip de femeie – „tatăl alcoolic murise de timpuriu, lăsând‑o în grija mamei, iar Otilia trăgea handicapul unei familii nevoiaşe”). Punctul ei docimazic (cauzator de moarte sufletească) este „gândul că, înaintând în vârstă, va veni momentul când nu va mai fi dorită. (…) Spaima aceasta o urâţea până la a‑şi pierde apetitul pentru orice: pofta lecturii dispărea, plăcerea jocurilor lexicale aşijderea, şi Otilia intra într‑o vrie de apatie acerbă. Trăia moartea sufletului prin pierderea motivaţiei ce‑i întreţinea cochetăria: dorinţa de a plăcea şi de a fi dorită.” (p. 96)

Experienţa spirituală de care se leagă iubirea pentru un asemenea tip de femeie este căderea – în timpul unei plimbări pe vreme rea în cimitirul Bellu – sub pojghiţa care desparte „sensul” de non‑sens, realizarea absurdităţii, înţelegerea faptului că „viaţa este stupidă”. O femeie de rasă, spune Lavric, poate fi factorul declanşator al unei experienţe spirituale făcută de un bărbat şi ne lasă să înţelegem că tipul de femeie pe care o iubim se corelează cu tipul de experienţă spirituală pe care‑l facem graţie ei. Astfel – Delia (mulier abscondita) – cea fără de loc, cea speriată de gândul că nu va ajunge niciodată acasă, cea străină în lume şi în propriul trup – stârneşte în bărbatul care o iubeşte o experienţă spirituală a rătăcirii, a pierderii reperului, a direcţiei (vezi episodul rătăcirii prin Tubingen). Otilia (mulier ludica) – îngrozită de gândul că spectacolul frumuseţii ei nu va mai atrage niciun spectactor – provoacă experienţă spirituală a absurdului ca lipsă a ecoului, a absenţei rezonanţei: „Etimologic, absurd e ce n‑are ecou. Un sunet căruia nu‑i urmează, drept replică venită dintr‑un obstacol, rezonanţa unui al doilea sunet (ecoul), e un sunet absurd. Când te afli într‑o împrejurare a cărei atmosferă e până într‑atât de neprielnică încât o percepi ca un zid de care nu te leagă nicio afinitate, acea împrejurare nu are ecou în tine, aşadar, e absurdă. Fără rezonanţă lăuntrică, priveşti buimac, nepricepând cum ai nimerit acolo. Şi atunci fulgerul stupidităţii te trăsneşte, făcându‑te să caşti ochii a stupoare. În acel moment apare adevăratul ecou, provocat tocmai de inadecvarea pe care ai resimţit‑o în mijlocul împrejurării.” (p.93)

Femeia gheizer (mulier rixosa) are drept punctum saliens – atracţia nesăbuită faţă de jocul speculativ al conceptelor goale, „faţă de balistica calpă a jargonului abstract”, susţinută de o completă inapetenţă peristaltică (incapacitatea de a manevra într‑un mod expresiv şi original limbajul verbal). Portretul acestui tip de femeie… să‑i zicem „afazic” – este cum nu se poate mai delicios. Limbajul ei – „un fel de grabă cuvântătoare” – este compus fie din prescurtări argotice („non‑ok”, „upss”, „yes”), fie din „ruperi” ale frazelor „la mijloc” prin „aliteraţii de tip onomatopeic”. „Începea să spună ceva, apoi îşi dădea seama că ideea, fiind un clişeu, era uşor de intuit de interlocutor, drept care o înlocuia cu un refren alcătuit din repetarea aceleiaşi silabe: „la, la, la”. Era un corolar de tipul: „Oricum ştii ce vreau să spun, aşa că nu‑mi mai bat gura de pomană”. (p.104) Farmecul ei era de ordin piroclastic: Carmen (căci acesta este numele întrupării ei) exercită, dincolo de limbajul deficient, un val inspirator care‑i dezvăluie aristocraţia sângelui şi o califică pentru rolul de egerie. Mintea ei stătea sub semnul incubaţiei – fiind cuprinsă în momentele de graţie de un furor asociativ – fără şanse de supravieţuire însă, dată fiind absenţa simţului limbii şi fascinaţia faţă de exprimarea bombastică. În principiu, o asemenea femeie este un tăciune „dogorind în incubaţia unor asociaţii lexicale rare”, în fapt ajunge o „fiinţă mediocră năpădită de lăbărţare adipoasă” pentru că în fond „fibra ei colerică arogantă i‑a jucat un renghi viager: orgoliul necipolit a îndepărtat‑o de bărbaţii cu rang de spirit, aruncând‑o în matca seacă a unei vieţi fără miză culturală.” (p.117)

Actul spiritual pe care acest tip de femeie îl stârneşte ia forma unui sărut în faţa bisericii patriarhale. Gestul acesta – gratuit şi graţios – transgresează hotarele dintre lubric şi sacru, dintre gest, mişcare şi act, dintre intim (dorinţă) şi universal (biserica) împingându‑te până la limita experimentării numenului divin. Această experienţă decupează din nou – ad‑hoc – în mijlocul lumii orizontul unei alte lumi. Egeria cu minte incubatorie şi cu peristaltică precară face posibilă o „răpire” din mijlocul „sectoarelor” lumii într‑o unitate transcendentă lor – tocmai prin supra‑excitarea pragului. Că experienţa a fost posibilă în pragul bisericii patriarhale, la limita dintre senzaţiile cele mai particulare şi universal – se explică prin aceea că această femeie, acest tip de femeie – este o femeie a pragului: exprimându‑se la limita limbajului verbal (acel „mmm…” – căruia naratorul îi dedică unul dintre cele mai fascinante elogii din carte), stând, trupeşte, la limita dintre graţie şi explozia adipoasă. Pentru o fiinţă a pragurilor, acesta este şi punctul docimazic (cauzator de moarte sufletească) – trecerea într‑o parte sau alta a pragului. O asemenea cădere îi dizolvă cu totul fiinţa – aşa cum fiinţa lui Carmen a fost dizolvată în masa de grăsime care i‑a înecat trupul şi în tezismul stupid‑egalitarist care i‑a cuprins, ca o demenţă, mintea.

Femeia‑trident (mulier domina) – este femeia a cărei adeziune la propriul trup merge până la încântarea totală de a fi femeie. Din această perfectă adeziune i se trage şi dorinţa de a pune în ordine completă orice amănunt, grija dementă pentru detalii, dorinţa de a domina – tradusă negativ şi pervers în pofta de a fi dominată în timpul actului sexual. Bucuria de a‑şi simţi trupul are însă drept consecinţă stranie spaima de a şi‑l pierde, de unde o ipohondrie acerbă care se dezvoltă în punct docimazic (cauzator de moarte sufletească). Între aceste două puncte extreme se petrece tensionata viaţă a femeii dominatoare. Sentimentul adeziunii la propria alcătuire trupească şi la lume este subminat permanent de gândul „dezordinii” lăuntrice (boala) şi al dezordinii exterioare, şi de aici efortul infinit de a pune în acord „sentimentul lăuntric” (certitudinea de sine) cu realitatea în toate aspectele ei: medical, profesional, intelectual. Un asemenea efort este dublat de o verificare maniacală, obsesivă – al cărei rezultat iese întotdeauna prost. Niciodată o mulier domina nu va fi satisfăcută de ceea ce constată pe teren, la faţa locului. Totul este, întotdeauna, mai prejos, mai strâmb, mai inadecvat în comparaţie cu propriul ei sentiment de sine. Într‑un perfect acord lăuntric cu sine însăşi – pentru ea suprema nedreptate este că nu poate nicăieri întâlni realizată o armonie similară celei resimţite de ea înlăuntrul ei, într‑un mod fatal idiomatic. În consecinţă se iluzionează că ar vrea să întâlnească pe cineva ca ea însăşi, ba chiar mai presus decât ea, că ar vrea să admire, să iubească şi să fie dominată (fantasmă consumată repede în timpul actului sexual). Filautia nu‑i permite însă să iasă din ea însăşi, acordul monolitic cu sine nu este deloc propriu unei relaţii autentice (cu bărbatul, cu zeul sau cu copilul). Oricât ar părea de straniu – pentru aceste relaţii sunt mult mai predispuse femeile „zdruncinate”, cele fisurate lăuntric, acelea al căror suflet este suspendat într‑un gol în care mai este rămâne loc şi pentru Altul… Pentru o femeie dominatoare însă, toţi cei din jurul ei îi sunt „greşiţi” – şi motivaţia intimă pentru care ea cultivă o relaţie ţine de pasiunea perfidă de a‑şi alimenta victimizarea. Bărbatul, copilul, zeul (sau destinul) o fac să sufere la infinit, întărindu‑i astfel filautia – pentru că infinita suferinţă în relaţia cu celălalt justifică, confirmă o infinită iubire de sine…

Ca şi în cazul precedent, o asemenea femeie este neînzestrată sub aspect peristaltic şi, în consecinţă, atrasă de limbajul preţios‑speculativ, de altfel – singurul merit pe care i‑l poate recunoaşte unui bărbat. Dat fiind că singurul „gol” pe care şi‑l recunoaşte este privitor la capacitatea ei speculativă – singura atracţie cvasi‑autentică pentru un bărbat se datorează minţii lui speculative. Cum e de aşteptat, efortul specific unei asemenea femei – este elucubraţia (munca tenace, răbdătoare, „la lumina lumânării”). „Maria (este numele întrupării acestui tip de femeie) îmi transmitea o nelinişte permanentă, ca o trepidaţie maladivă de care nu scăpa decât în somn, iar neliniştea şi‑o consuma prin acea pedanterie sisifică prin care se condamna la travaliul elucubraţiei.” (p. 145)

Actul spiritual pe care îl face posibil Maria are loc în incinta unei biserici. Liniştea desăvârşită, potenţată de ritmul unei pendule agăţate pe un perete, este întreruptă brusc de bâzâitul unui muscoi care o despică pentru câteva clipe, înainte să se scufunde şi el în adâncul acesteia. Acest sunet are darul de a‑l „răpi” pe narator dincolo de minte, revelându‑i, din nou, cât de subţire este felia pe care se petrece viaţa. Dar de ce tocmai Maria mijloceşte, în acest mod, experienţa spirituală? Răspunsul îl aflăm două pagini mai încolo: „În cazul himerei, sorbul de prăbuşire (punctul docimazic) i‑a stat în teama de boală, o spaimă iraţională schingiuind‑o până la pragul insomniei. Frica aceasta i‑a ucis avânturile şi i‑a sabotat ambiţiile. Era îndeajuns ca bănuiala unui guturai să i se înfigă în minte pentru ca programul să‑i fie dat peste cap în mod ireversibil. Femeia aceasta s‑a stins din cauza unei obsesii faţă de ea însăşi pe linia unei îmbolnăviri implacabile, al cărei flagel avea s‑o lovească mai devreme sau mai târziu.” Esenţa unui suflet de femeie se revelează tocmai la limita experienţei non‑substanţialităţii vieţii: eliberată de reţeaua cotidiană de repere, sensuri şi semnificaţii în care se poate camufla ca un cameleon, „ritmul” bătăilor „inimii” unei femei poate fi auzit pe fondul creat de asemenea „aneantizare” a lumii obişnuite. Sufletul Mariei era, în momentul surprins, un naos a cărui linişte era şi mai bine pusă în valoare de intrusul bâzâitor – de musca „ipohondriei”, a „ordinii” maniacale, a rigorii monomane. Cu timpul însă „naosul” Mariei va fi cotropit de un roi de muşte, va deveni o cloacă.

Femeia‑hidră (mulier fornicata) este vampirică prin setea nestăvilită de omagii „spintrice” (sexuale) şi verbale – a căror finalitate profundă este confirmarea unei frumuseţi „pe muchie”, aflată pe marginea fatalităţii – perfect previzibile – a înghiţirii în apele grăsimii. Femeia‑hidră este ca o efemeridă care, strivită de conştiinţa precarităţii duratei ei de viaţă, îşi închipuie, în disperare de cauză, că şi‑o poate prelungi, absorbind sămânţa vitală a „dragostei” – în ipostaza sa trupească şi „sufletească”. Unei asemenea nimfe îi repugnă ambiguitatea crepusculului – căci îl asociază organic cu sfârşitul – existenţa ei fiind legată, prin toate firele, de soare, de amiază. Ea ştie că este şi nu poate fi decât în amiază, în miezul lumii şi al luminii – şi de aceea este atât de neliniştită încât pare să alerge încontinuu în jurul Pământului pentru a trăi o zi perpetuă. O minunată distincţie între doi termeni – lasciv şi lubric – care par sinonimi punctează diferenţa specifică dintre Irina (căci acesta este numele întrupării ei) şi narator. Irina este lascivă, adică solară, directă, expansivă şi absorbitoare. Partenerul (şi observatorul ei) este, dimpotrivă, caracterizat de lubric, de preferinţa pentru ceaţă, pentru vremea rece şi locurile fără de bipede. Punctul docimazic îi era dat de spaima de a rămâne în întunericul dat de lipsa admiraţiei din ochii bărbaţilor.

Raptul spiritual pe care o asemenea femeie i‑l produce naratorului se petrece în interiorul unui muzeu, în faţa unei pânze de Andreescu. Pentru revelarea esenţei unei muze – nu putea fi un loc mai potrivit decât… muzeul. De fapt, în prezenţa Irinei, naratorul realizează esenţa profund intermediară a artei – şi pe cale de consecinţă natura ei profund erotică. De aceea arta poate fi degustată, trăită în gradul cel mai deplin în compania femeii iubite – căci, fiind de aceeaşi natură, una se dezvăluie prin cealaltă, potenţându‑se reciproc. În compania Irinei – tabloul lui Andreescu ajunge să se „întrupeze” într‑o semnificaţie concretă, vie, trăită şi, de asemenea, Irina se adevereşte proiectându‑se pictural. Mai mult decât atât, observatorul, naratorul intră el însuşi în acest joc al reciprocelor dezvăluiri nu doar pentru că în trăirea lui se dezvăluie unitatea lor, ci şi pentru că el îi traduce Irinei o semnificaţie al cărei semnificant este, fără să o ştie, ea însăşi: „E o plinătate de concept în coaja copacului, nu ar mai lipsi decât o nimfă culcată lângă trunchi pentru a‑i întregi armonia.” (p. 174) Irina are nevoie de mintea speculativă a bărbatului pentru a‑şi putea înţelege propria ei semnificaţie. Într‑o asemenea întreită dezvăluire‑potenţare mutuală ne aflăm cel mai aproape, se pare, de „extazul perechii ideale”, de „întrepătrunderea umană ca replică a perihorezei ipostasurilor divine.” (p. 176)

Femeia gargui (mulier placida) – nu face priză cu propriul său trup, este ştearsă, anodină, vrea să treacă neobservată în lume – şi din această cauză orice ţine de parerga şi fanere este ca şi inexistent (unghiile tăiate scurt şi nevopsite, fără cercei şi inele); de aceea pare un fel de Gavroche. Alcătuirea ei trupească este o coagulare în marginea diafanului, înfiripată parcă din caimacul format în urma reacţiei dintre a fi şi a nu fi. Femeie de „tip diapazon”, regula muncii ei fiind „imitaţia”. Şi totuşi, o asemenea fiinţă îşi are punctum saliens în momentele de dezinhibiţie produse de ingerarea unui pahar de vin sau de jocul lexical, dezvăluindu‑şi o faţă – complet imprevizibilă – de fiinţă extrem de geloasă, dar şi cu o bună peristaltică. Punctul docimazic este constituit de spaima de a nu fi respinsă tocmai din cauza indistincţiei ei aparente – spaimă care îi produce, ca într‑un cerc vicios, o şi mai mare însingurare.

Actul spiritual de care se leagă experienţa cu Diana (numele avatarului femeii gargui) se întâmplă într‑un… cimitir. Revelaţia primită de narator este făcută posibilă tocmai de acest tip de femeie căreia, îndepărtându‑i vălul de tăcere, discreţie şi indistincţie, îi descoperi sufletul mustind de viaţă. La fel, – odată mintea eliberată din cuşca de prejudecăţi în care zace de obicei – descoperi că cimitirul este departe de a fi un loc al morţii: „deasupra crucilor din jur, ciorile croncăneau în crengile copacilor, o cohortă de vrăbii se ciondăneau zgomotos în tufişul de lângă bancă, o pisică trântită pe alee îşi lingea simandicos labele. Viaţa forfotea în jurul nostru…” (p. 204)

Într‑un alt text scrisesem că iubirea faţă de o femeie ne dezvăluie o anumită faţă a lumii. În cartea lui Sorin Lavric – avem şase moduri în care lumea ne este dezvăluită de către şase tipuri de femei, de către şase tipuri de experienţă erotică.

Cartea lui Sorin Lavric este o carte eveniment, o carte a unei teme mari, o carte care ar fi devenit pe alte meleaguri o carte‑cult. Scriitura lui Lavric este cu totul fermecătoare, iar limba română este, prin ea, ridicată în rang. Îndrăznelile lingvistice, invenţiile lexicale, expresiile uneori arhaizante, alteori extrem de… neologice – arată câte bogate minereuri zac în adâncurile limbii noastre. Lavric este un stilist rafinat, a cărui experienţă se toarnă în această carte în forme cu totul încântătoare. Trebuie subliniată încercarea – foarte convingătoare după mine – de a reitera efortul de exploatare a filonului latin al limbii române, evitând totuşi greşeala „puriştilor” din rândul predecesorilor ardeleni. Lavric ştie – şi o şi spune – că orice autor reuşeşte să exprime autentic în măsura în care reinventează, atât cât este posibil, limba în care scrie. Vocabularul nou forjat de Lavric devine contagios, ţi‑l însuşeşti pe nesimţite şi realizezi, odată ce începi să‑l mânuieşti, câtă dreptate aveau filosofii care în atâtea rânduri au spus: pentru adevăruri noi – cuvinte noi.

Sorin Lavric, Decoct de femeie,
Editura Ideea Europeană, 2019

Horia Vicenţiu Pătraşcu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Horia Vicențiu Pătrașcu

Horia Pătrașcu (n. 1976) este o figură distinctă a culturii române contemporane. Prin cărțile și articolele sale, el scoate exercițiul filosofic din spațiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturalețe, în lumea vie [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now