Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Şase tipuri de femei, şase experienţe spirituale (I)

Şase tipuri de femei, şase experienţe spirituale (I)

Iubirea faţă de o femeie ne dezvăluie o anumită faţă a lumii. În cartea lui Sorin Lavric – avem şase moduri în care lumea ne este dezvăluită de către şase tipuri de femei, de către şase tipuri de experienţă erotică.

O carte în dezbatere
Sorin Lavric. Decoct de femeie,
Editura Ideea Europeană, 2018

Dacă ar trebui să trimitem în spaţiul extraterestru sau la Dumnezeu însuşi un raport complet asupra chestiunilor esenţiale, în privinţa problemei femeii ar trebui să alegem, din tot ce s‑a scris pe această temă, cartea lui Sorin Lavric, Decoct de femeie. Desigur, semnificaţia termenului „femeie” li se poate părea unora destul de restrictivă, întrucât acest termen coincide, în viziunea autorului, cu cel de „nimfă”, care presupune două limite esenţiale: o anumită perioadă de realizare a femeităţii (între 18 şi 25 de ani) şi o distincţie nobiliară, aristocratică, „de rasă” a acesteia. Formaţia clasică a lui Sorin Lavric răbufneşte în chiar această exaltare a limitei – pentru grecii antici sinonim al fiinţei; ca ceva să fie cu adevărat, trebuie să prindă contur între anumite hotare, fapt cât se poate de firesc dacă ne gândim că însăşi ideea de fiinţă presupune o delimitare conceptuală faţă de ideea de nefiinţă (fie şi în termenii respingerii posibilităţii ei ca absurdă, imposibilă). Demersul lui Lavric este cu atât mai remarcabil astăzi – în epoca „infinităţii” cosmologice, morale (anularea sau relativizarea distincţiei dintre bine şi rău), politice (desfiinţarea principiilor întemeietoare sub specia „corectitudinii”, a toleranţei ne‑limitate), sexuale (anularea „fatalităţii” biologice a apartenenţei la un gen şi trecerea acestuia din urmă în rândul celor ce pot fi alese în mod liber de fiecare individ). Decoct de femeie afirmă, în răspăr cu „comandamentele” lumii actuale, nu doar că limitarea celor două sexe există, dar şi că ele sunt doar condiţia necesară – nici pe departe suficientă – de apariţie a „fenomenului” pe care‑l numim „bărbat”, respectiv „femeie”. Pentru a putea vorbi despre femeie trebuie invocate, pe lângă genul sexual, alte două limite, cele amintite deja – o anumită perioadă de timp şi nobleţea, rasa acesteia. Deşi nu face obiectul acestei cărţi, autorul ei afirmă – uneori prin subînţelesuri, alteori explicit – că nici apartenenţa la genul masculin nu este suficientă pentru apariţia bărbatului. Un individ de sex masculin lipsit de spirit (un alt termen ieşit din uz astăzi, revigorat de Lavric, asupra căruia voi reveni) nu poate revendica statutul de bărbat, aşa cum nici un individ de sex feminin lipsit de nobleţe nu poate aspira în mod legitim la titlul de „femeie”. Şi oamenii – în cea mai mare parte a vieţii lor – sunt într‑adevăr „nici‑femei‑nici‑bărbaţi”, ci doar femele şi masculi umani.

Ajungem astfel la o altă limită, dacă vreţi la o altă categorie, în sens aristotelic, aceea a relaţiei. Fenomenul „bărbat”, respectiv „femeie” – nu se manifestă decât în cadrul relaţiei guvernate de imperativul ideal al iubirii, adică al realizării „unităţii mistice dintre cei doi”. Lavric „deconstruieşte” speculativ ideea „iubirii” – lăsată de multe ori să plutească în sosul bine aromat al inefabilului liric – şi, din exterioritatea pe care i‑o asigură recunoaşterea lucidă a imposibilităţii sale personale de a o trăi, de a o realiza – o analizează „la rece”, ne‑o prezintă „desfăcută” în secvenţele şi momentele ei, în părţile ei componente cu o obiectivitate… medicală, chirurgicală. În cazul lui Lavric, aceşti doi ultimi termeni nu sunt deloc simple metafore, cele două formaţii – cea de medic şi cea de filosof – îmbinându‑se armonios şi insolit.

Odată făcute aceste precizări, putem înţelege adecvat unul dintre postulatele clasice reactualizate în cartea lui Sorin Lavric: femeia nu este egala bărbatului! Vorbim desigur despre femeie şi bărbat – aşa cum sunt aceste fenomene posibile în cadrul relaţiei erotice, adică a căutării unităţii mistice. Or, o asemenea căutare – obiectul ei fiind de natura spiritului – este „condusă” de către bărbat, întrucât el este purtător de spirit, în vreme ce femeia declanşează, susţine şi inspiră experienţa spirituală. Femeia este dependentă de iubirea bărbatului întrucât farmecul ei nu are sens în afara reverberării în spiritul acestuia; abia în spirit, farmecul femeii se realizează ca atare, este valorizat şi calificat ca farmec. Invers, în lipsa farmecului femeii, spiritul bărbatului rămâne gol, precum conceptele kantiene fără intuiţii. Desigur, un individ de sex feminin – poate dobândi şi alte roluri, cum ar fi cel de mamă sau de sfântă, de bucătăreasă sau de curvă (după clasificarea lui Otto Weininger) – dar femeie nu poate fi, nu este decât ca iubită, ca „obiect” al iubirii bărbatului. De aceea, Sorin Lavric este îndreptăţit să afirme că în privinţa femeii nu se pot emite judecăţi de tipul S‑P, întrucât subiectul este „mintea bărbatului”, femeia este femeie doar pentru bărbat.

Schemele pe care le pune în aplicare Lavric pentru surprinderea esenţei femeii sunt:

  1. gestusmotusactus. Gestus – atitudinea din spaţiul public, motus – mişcările din spaţiul intim; actus – actele „la care ia parte în cursul relaţiei cu unul dintre cei trei zei cărora, în virtutea naturii ei, îşi închină viaţa: bărbatul, copilul sau Dumnezeu.” (p. 13)
  2. Timbru‑ferment‑pigment. Timbrul – „vibraţia” lăuntrică a unei femei; transmite, radiază ceea ce „dospeşte în cutele sufletului ei” – fermentul ei; pigmentul – este tocmai calitatea reflectată de femeie prin respingerea „substanţei” conexe, asemenea modului în care frunzele sunt „verzi” pentru că absorb tot spectrul luminii cu excepţia frecvenţei de undă asociată culorii verzi; pigmentul este destinat obţinerii „prestigiului” (moral, social, cultural) – în faţa bărbatului.
  3. Etuvă‑diapazon‑incubaţie‑elucubraţie; Femeia de tip etuvă – emoţia e principala sursă a efortului, când se stinge emoţia devine o fiinţă abulică; femeia de tip diapazon – femeia mimetică, urmează modelul care i‑a fost dat; femeia de tip incubaţie – efortul ei stă sub semnul „inspiraţiei”, al imboldului „venit de nu se ştie de unde”, cu „explozii imprevizibile de temperament sau asociaţii nebănuite de idei”. Femeia elucubraţie – tenace, ambiţioasă, dedicată unei idei statornice, unei obsesii.
  4. Tectonica‑peristaltica‑balistica; Tectonica – limbajul trupului; peristaltica – limbajul verbal; balistica – limbajul „bombastic”, preţios, în „dodii abstracte”.
  5. Ce‑ţi inspiră o femeie? Ce îţi sugerează ea? La ce te duce gândul? Ce îţi insuflă? Prima întrebare atinge „flerul”, a doua estetica, a treia morala, a patra este religioasă. După răspunsul dat la prima întrebare femeile pot „ilecebrice” (atrăgătoare, ademenitoare) sau deţinătoare de „val piroclastic”, adică „frontul de emoţie pe care o femeie îl răspândeşte în preajma unui silen”. O femeie îţi poate inspira atracţie sau / şi emoţie. Răspunsul la a doua întrebare împarte femeile în femei care deţin, respectiv nu deţin o „frumuseţe peridoneică” (bine alcătuite, bine proporţionate anatomic). La a treia întrebare se răspunde în funcţie de modul în care o femeie îţi ridică sau îţi prăbuşeşte „moralul” (de alt­fel aceasta fiind singura vocaţie morală a femeii). Din acest punct de vedere femeile se clasifică în „elevatoare” / înălţătoare sau „pupăza fără har, vestala fără ştaif, madona în zdrenţe, doamna placidă sau fleandura stridentă emanând urdori.” (p. 25) Ultima întrebare aduce în faţă „vestalele” sau „maicile cu har”, dar ele sunt „rarităţi în accepţia strictă a cuvântului, întrucât comunicarea în spirit nu e un atribut femeiesc. Regula drastică este că femeia e receptacul al spiritului, nu agent al lui.” (p. 26)
  6. Decor‑aderenţă‑val piroclastic; Această triadă desemnează gradul de „împăcare cu propriul trup”. Rezultă două categorii de femei: cele care se simt bine în propriul corp încât devin familiare oricărui decor, cele stinghere în orice împrejurare, în sfârşit cele adaptate atât de bine încât emană un intens val piroclastic, în stare să usuce şi să lase lat partenerul.
  7. În principiu‑în fapt‑în fond; Contradicţia relevată de aceste trei noţiuni dezvăluie dezordinea interioară a femeii, faptul că propriu‑zis aceasta nu are un interior (nu în sensul absenţei sufletului, ci în sensul lipsei de spirit). Bărbatul se aşteaptă ca, într‑o anumită situaţie, femeia să acţioneze într‑un anumit fel dintr‑un principiu – pe care în mod greşit presupune că l‑ar avea. În fapt, femeia se comportă cu totul diferit de aşteptările bărbatului, aducându‑l într‑o stare de permanentă perplexitate şi contrarietate. După ce apele se limpezesc însă, îşi dă seama că în fond femeia nu se putea comporta decât în felul în care s‑a comportat, constrânsă fiind de fatalitatea propriei ei naturi, constrângere datorată tocmai absenţei principiului lăuntric – singurul în stare să se opună naturii, să răstoarne munţii din loc, să devieze cursul umorilor…
  8. Fanere‑ceremonie‑solipsism; Vopsirea unghiilor, îngrijirea părului – aruncă femeia într‑o margine a derizoriului – pe măsura timpului pe care‑l alocă acestora. În mod normal – îngrijirea fanerelor are drept finalitate atragerea bărbatului, dar când aceasta se autonomizează, se transformă într‑un ceremonial cu totul absurd ce alunecă spre un solipsisim valpurgic.
  9. Delegare‑mandatare‑transmitere; Această schemă face referire la „puterea lumească” a femeii, la ce poate „trece” ea dincolo de ea însăşi. Or, din analiza lui Sorin Lavric reiese că femeia nu poate decât cel mult mandata (mandatarea se face de jos în sus, prin sufragiu), nu şi delega – căci delegarea se face de sus în jos (prin vot, de la superior la inferior, de la maestru la discipol). Femeia nu poate transmite decât „un câmp de emoţii de ordinul actului intim”. Dar spiritul are nevoie, negreşit, de o „vibraţie de ordin emotiv”, căci din „drojdia” ei se hrăneşte „mintea speculativă”. Aici Sorin Lavric urmează viziunea lui Max Scheler privitoare la valoarea nutritivă a „sufletului” pentru spirit.
  10. Badinerie‑tachinerie‑parigorie. Prima noţiune desemnează joaca erotică, flirtul ludic, preludiul, a doua – micile răutăţi introduse ca ingrediente necesare (de)tensionării relaţiei amoroase, în sfârşit, a treia noţiune se referă la dorinţa femeii de tandreţe post‑coitală, postludiul propriu-zis.

Aceste „zece scheme au drept principiu suprem unitatea mistică, adică pragul ideal la care pot ajunge, în cursul unui cuplu, un bărbat şi o femeie. E perechea în varianta mirabilă a trăirii unul prin celălalt. E ca o îngânare reciprocă mergând până la potrivirea în ritm, preferinţe şi repulsii” (p. 38).

Acestor zece scheme li se adaugă alte două „categorii”: punctul docimazic (cauza morţii sufleteşti a femeii, ceea ce e tot una cu a spune moartea femeii) şi punctum saliens (punctul care, asemănător punctului de eclozare, cel mai vulnerabil, cel mai slab din coaja oului, „priveşte izbucnirea adevăratei naturi a unei femei”). Adăugând la acestea unitatea mistică şi actul spiritual – se obţin 14 unghiuri de vedere, 14 filtre prin care poate fi obţinut „decoctul” unei femei. În urma colectării „esenţei” femeilor de rasă, Sorin Lavric obţine şase tipuri fundamentale de femeie pe care le prezintă sub forma unor simboluri: femeia‑arcan (mulier abscondita), femeia‑arlechin (mulier‑ludica), femeia‑gheizer (mulier rixosa), femeia‑trident (mulier domina), femeia hidră (mulier fornicata), femeia gargui (mulier placida).

Femeia arcan (mulier abscondita) – lipsită de frumuseţe în sens peridoneic (al bunei proporţionări), emite în compensaţie un flux indelebil de atracţie (ilecebrică) pentru un silen înzestrat cu fler. Inadecvarea faţă de propriul trup se extinde asupra întregii epoci şi asupra oricărui decor, dar se „sublimează” într‑o boicotare a „limbii” curente printr‑o deosebită inventivitate „peristaltică” (expresivitatea deosebită în limbajul verbal şi talentul pentru limbi), ca şi într‑o desconsiderare a îngrijirii fanerelor (unghii, păr) şi podoabelor (parerga). Dă o minimă atenţie în materie de motus (mişcările intime necesare toaletei), este complet inadecvată în materie de gestus (actele sociale), iar în materie de actus (actele dedicate bărbatului) – este rapidă, lipsită de badineria prealabilă (preludiu) şi de nevoia de „parigorii compensatorii” (postludiu). Deşi naratorul o asemuie pe Delia (numele fictiv al întrupării acestui tip de femeie) unui pui de ghepard sau lebede pe copite de cal, mie mi‑a evocat imaginea albatrosului din poezia lui Baudelaire. „Timbrul lăuntric – spart şi grav, fermentul sufletesc era ca o sfâşiere melancolică, deasupra căreia pigmentul cochetăriei era ca şi inexistent” (pp. 57‑58). În privinţa efortului este definită prin elucubraţie, o tenacitate şi o ambiţie răbdătoare, taciturnă, îndârjită şi constantă. Punctul docimazic (cauzator de moarte sufletească) este anxietatea provocată de gândul unui permanent surghiun. Cum o asemenea fiinţă – fundamental dislocată, originar dezrădăcinată, dată fiind inadecvarea faţă de propriul ei trup – este motivată, inconştient, în actele sale de voinţă acerbă, de căutarea unui liman, a unui acasă final, grija că nu va reuşi să ajungă la acest capăt, absenţa unui spirit masculin cultural care să o susţină, ca şi compromisurile pe care este în stare să le facă pentru a se iluziona că l‑a găsit – constituie punctul cauzator de moarte sufletească. Femeia arcan va ajunge după 30 de ani, în disperare de cauză, să acţioneze împotriva ei înseşi: se boieşte, îşi dezvoltă până la penibil balistica (limbajul pretenţios, academic, snob). Este un portret perfect al Deliei relatarea momentului în care aceasta, sumeţită pe marginea unei prăpăstii din Piatra Craiului, în pragul precipitării în gol, pare să atingă punctul maxim al fiinţei sale, atât de doritoare de eliberarea de trup şi de scufundarea în prealabilul individuării. (Va urma)

Horia Vicenţiu Pătraşcu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Horia Vicențiu Pătrașcu

Horia Pătrașcu (n. 1976) este o figură distinctă a culturii române contemporane. Prin cărțile și articolele sale, el scoate exercițiul filosofic din spațiul aseptic și indiferent al bibliotecii și amfiteatrului și îl reintroduce, cu îndrăzneală și naturalețe, în lumea vie [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now