Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Geo Vasile: Sarea amară a tămăduirii

Geo Vasile: Sarea amară a tămăduirii

Tandreţe, ironie, joc, poezie pură (în ciuda unor preţiozităţi de limbaj discursiv), adoraţie şi rebeliune, întregesc cartea de vizită a talentului unui poet care, părând a se ignora, deţine secretul declanşării emoţiei artistice

Vocea poeziei este singura care rămâne înainte să se aştearnă tăcerea; atunci cuvintele obişnuite nu vor mai reuşi să exprime sensul adânc al fiinţei noastre şi nici tentativa de a ne impune prin confruntare ideatică şi spirituală în lume. Poezia este cea mai pertinentă purtătoare de semnificaţie, un instrument de cunoaştere, un radar ce ne poate revela divinul din noi (înglobat, după Jung, în sinele nostru), pentru a relaţiona cu el.

Trebuie însă să fim atenţi: poezia nu este un panaceu al vindecării de toate relele şi rănile lumii, de necredinţă şi nefericire, nu e un tranchilizant şi nici un drog. Poezia, arta, dincolo de orice retorică, expresie a unei opţiuni, confruntându-⁠ne cu semnificaţia adâncă a realităţii, ne pune faţă-⁠n faţă cu necontenita, indescifrabila împletire între viaţă şi moarte. Altfel spus, ne pune pur şi simplu în faţa existenţei acelei taine despre care a scris Lucian Blaga: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, aşadar, nu pentru a o dezlega, spre deosebire de intenţiile investigative ale filosofiei şi ştiinţei (descoperirea bosonului, zis şi particula lui Dumnezeu!), ci spre a-⁠i constata existenţa inexorabilă şi necesitatea. Datorită artelor realizăm taina ce face din noi persoane conştiente de coexistenţa înlăuntrul nostru şi a lumii, a urâtului şi a frumosului, a frumuseţii urâtului (estetica urâtului !), a imperfecţiunii frumosului.

Poezia nu oferă o virtuală lume locuită de zâne, nu pledează cauza frumuseţii absolute, ci pe cea a neputinţei de a despărţi semnele morţii de cele ale vieţii, non-⁠sensul de sens, instinctele joase de aspiraţiile cereşti, fiinţa noastră ca microcosmos a unei realităţi inexplorate de fiinţa aflată la marginile unui univers dezmărginit. Arta şi poezia reuşesc să facă din noi persoane capabile să ne trăim propria solitudine, dincolo de fragilele bariere ocrotitoare, autoamăgiri şi refuzul realităţii veritabile în favoarea unei realităţi inexistente, susceptibile de a ne face şi mai singuri. Persoane capabile să-⁠şi asume propria suferinţă şi disperare, şi mai ales dureroasa, dar şi entuziasmanta unicitate, îndepărtând orice balsamuri, paliative sau surogate. Poezia şi arta ne salvează de vid, căci ne sileşte să-⁠l înfruntăm interiorizându-⁠l, metabolizându-⁠l. Ne călăuzeşte spre un centru, centrul pierdut ce se află chiar în noi, centrul lăuntric unde infimul se poate conec­ta cu imensul. Poezia şi artele sunt o neîncetată căutare a divinităţii pierdute.

Aceste reflecţii ne-⁠au fost sugerate citind versurile volumului ultraelegant Schimbare de sânge, Editura Grinta, 2017, Cluj-⁠Napoca, 198 p., semnat de Gabriel Cojocaru, ce se bucură de un buchet de referinţe critice invidiabile prin acurateţea lor cvasiecografică (Ion Mureşan, Mircea Arman, Andrei Zanca, A.I. Brumaru, Letiţia Ilea). O fosforescentă prefaţă intitulată „Câteva cuvinte pregătitoare pentru o schimbare de sânge” semnează eseistul clujean Vasile Gogea ce semnalează cititorului că avem de-⁠a face cu o selecţie din primele două volume (1998, 2003) ale autorului, plus „un număr semnificativ de poeme inedite”, a căror esenţă este cea de a lua elocinţa şi a-⁠i suci gâtul, altfel spus de a se debarasa de balastul lexemelor eventual melo-⁠idilice, bucolice, festiviste ce încă poluează mai ales ceea ce numim social media de pe web.

Nu putem face abstracţie de fericite definiri ale poeziei discretului şi generosului autor clujean (n. 1962) tentat să se dedice mai curând poeziei celorlalţi în calitatea sa de Editor: „melan-
colică luciditate (…) acea tărie de a privi soarele drept în ochi” (Andrei Zanca), „o resacralizare a faptului cotidian într-⁠o încercare disperată de a da un nou şi în acelaşi timp vechi sens cuvântului şi, prin acesta, lumii” (Mircea Arman).

Excepţională ni se pare formularea poetului Ion Cristofor: „Tectonica abruptă a versului se asociază cu o dimensiune ceremonios ironică ce-⁠l apropie mai degrabă de Virgil Mazilescu decât de ultimele promoţii literare”.

Gabriel Cojocaru, acest vulcan gata să erupă, rebel şi eretic, păstrând însă proporţiile, stilul şi expresivitatea oximoronică, conştientizează zugrăvindu-⁠şi acel inefabil alter ego, gratuitatea ludică a poeziei, imaginarul fără limite ca terapie şi evadare dintr-⁠o lume agonic-mercificată, părăsită de Zeu sau doar supravegheată de acel Deus Absconditus.

Cuvintele poetului par a fi o liturghie dedicată acestuia, un sacerdoţiu funambulesc, oniro-surrelist tip Breton, Eluard sau Bunuel: „topitele semafoare, sehr gut, sehr gut, /linişte, linişte…că doar asta e victoria fără luptă/ ÎNFRÂNGEREA – şi iartă-⁠ne pentru ziua/ când cuvintele vor fugi din frigidere/ spune-⁠i tatălui nostru albastru/ să vorbească cu mai vitregul tată galben,/ pentru ca să o anunţe pe mama noastră roşie şi să-⁠i aducă/ la cunoştinţă… ca să nu mai rămână gravidă/ şi să nu-⁠i mai iasă copilul cu sexul rupt (….) căci Patria nu ne refuză niciodată/ dreptul de a fi sodomizaţi”.

Gabriel Cojocaru este un poet stenic, vital, dar dezamăgit de fructele lucidităţii, fascinat însă de elogiul nebuniei creatoare, preschimbate în tot atâtea momente cosmogonice, erasmice şi, de ce nu, cioraniene. Citatul care urmează a fost postat de poetul însuşi pe FB, ca şi cum şi-⁠ar fi depistat aici crezul, arta poetică, intenţiile, dorinţele şi profeţiile: „Ne tragem vitalitatea din resursele noastre de nebunie – iată de ce doar certitudinile şi terapeutica delirului ne pot ajuta împotriva spaimelor şi îndoielilor noastre. Profitând de sminteală, să ne preschimbăm aşadar în sursă, origine, punct de pornire, să înmulţim prin toate mijloacele, momentele noastre cosmogonice. Nu suntem cu adevărat decât atunci când fiinţa noastră iradiază timp, când mii de sori răsar în noi, iar risipa de raze iluminează clipele… Suntem atunci martorii acelei volubilităţi a lucrurilor surprinse că au răzbătut la existenţă, nerăbdătoare să-⁠şi desfăşoare uimirea în metaforele luminii. Totul se umflă şi se dilată pentru a se deprinde cu extraordinarul. Geneză de miracole – totul se îndreaptă spre noi, căci totul porneşte de la noi. De la noi înşine, cu-⁠adevărat? Şi numai din voinţa noastră? Poate spiritul să conceapă atâta lumină şi acest timp, devenit dintr-⁠o dată eternitate? Şi cine naşte în noi acest spaţiu înfiorat, aceste meridiane urlânde?” (Emil Cioran, Ispita de a exista, traducere de Emanoil Marcu). Iată un exemplu tipic de delir bine temperat de sorginte naumiană: „Aici este adevărata caligrafie/ a visului, oarbe toate statuile – amuţite şi templele/ iubeşte-⁠ţi duşmanul şi ai grijă cum/ îţi desfaci picioarele, cum pui mirodeniile/ amestecă până la spumă/ cu a doua mână stângă căci/ din venin s-⁠a născut piatra – sarea amară a tămădurii/ inutila trepanaţie”.

„Sosirea la fotografie” are drept moto un citat din evanghelia după Matei, iar strofele ce urmează, în postmodernul epico-⁠dramatic limbaj, în cazul de faţă deviant, cvasidivinatoriu, include conotativ Temperanţa, ce anticipă metamorfoza interioară, vindecarea, regenerarea prin metaforica schimbare de sânge, infailibilul echilibru, solar, masculin şi cel lunar, feminin, generator al unei rarisime frumuseţi, inclusiv prozodice: (…): „În cursul firesc suliţa întinăciunii să se/ înfigă cât mai adânc în zgura zilei de luni…// În forţă marţi debutează cu trei ceasuri rele –/ trei aruncări de la mare distanţă, se odihnesc stelele/ scorul nu mai poate fi controlat căci MIERCURI/ te rătăceşti căutând răbdarea îngerilor păzitori./ Teme-⁠te într-⁠o zi de JOI de botezul/ fierarului precum umbra din soare, precum un/ colecţionar de coaste femeieşti căci a fost moartea înghesuită de biruinţă vinerea –/ morarul şi-⁠a licitat sufletul/ bidiviul tău a înfrânt chiar/ dacă arbitrii l-⁠au văzut câştigător/ şi după… sosirea la fotografie/ a îngerilor iertători second hand”.

Cvintetul Ochiul lui Horus ridică în bună măsură vălul de pe mapa preferinţelor autorului acestei cărţi în materie de poezie contemporană: Dorin Tudoran, Ioan S. Pop, Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Echim Vancea etc., poeţi întâlniţi poate la vreun festival de la Sighet şi al căror modest epigon şi admirator se consideră, în ciuda tonului blând umoristic parodic. Pe lângă familiaritatea cu poezia română, începând de la cea a traducătorului evangheliilor şi până la poezia mileniului trei, remarcăm buna, ampla cunoaştere a poeziei universale, începând de la cei vechi şi terminând cu crepuscularii tip Gérard de Nerval, Mallarmé cu care se întrece în portretizarea figurii celebrei Salomea, unul dintre cele mai bune poeme ale cărţii, din literatura română de azi. Nu lipsesc tonalităţile solemne, aforistice, silogistice, şi nici miturile şi ritmurile unui Saint-⁠John Perse sau Elytis.

Tandreţe, ironie, joc, poezie pură (în ciuda unor preţiozităţi de limbaj discursiv), adoraţie şi rebeliune, întregesc cartea de vizită a talentului unui poet care, părând a se ignora, deţine secretul declanşării emoţiei artistice precum odinioară Virgil Mazilescu, Ion Stratan sau Cristian Popescu.

Vom încheia printr-⁠un citat din „cartea analepselor”, a schimbării de sânge, de fapt cu poezia Carte noire/Carte blanche, reprezentare în versuri a intersectării abscisei cu ordonata pe care aflăm punctul de transcendenţă al poeziei lui Gabriel Cojocaru: „dincolo este somnul/ extras din moarte cu/ o seringă:/ aici şi acum te aştepţi/ la încă o remiză/ cu aceleaşi neascuţite arme/ primite din paradis;/ (sunt şi bolile bune la ceva,/ înafară şi pe lângă curaj).// amânarea precum o fericire/ ţintită-⁠n răsad – vacarmul/ crucilor răsucite-⁠n cimitir/ anabasa morţilor care nu mai au cui să-⁠şi/ povestească visele promise –/ apărarea siciliană – când/ trec mugurii-⁠n frunze şi/ în floare stau bobocii să plesnească/ – un poco mosso –/ şi cine ar putea să fie/ culbuta întoarcerii nedospite/ să-⁠şi asume… să-⁠şi joace rolul/ să încânte… să treacă…/nu sta cum nu stă apa// E vremea să schimbăm ce nu se potriveşte!/ ca un ochi de mercur/ pâlpâie pata de sânge/ în zăpada prea mult/ murmuratei odăjdii/ ce nu adoarme niciodată/ cresc lacrimile pe care nu le/ vei înţelege ca şi/ o femeie încăpută/ într-⁠u singur bărbat.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest