Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Mircea Platon: România neîmblânzită

Mircea Platon: România neîmblânzită

E o galerie de oameni care, în ciuda faptului că au fost brutal smulşi din rădăcinile României lor normale, interbelice, organice, au găsit resursele interioare de a rămâne întregi. Lavric ne oferă astfel o galerie de modele ale rezistenţei, implicite sau făţişe. Şi e demn de notat că această rezistenţă făţişă nu a avut loc doar în munţii cetelor de partizani, ci şi între zidurile închisorilor comuniste.

La instalarea lui, regimul comunist s-⁠a izbit în România de o societate structurată organic. Ierarhiile sociale, morala, moravurile, orizonturile de aşteptare ale diferitelor categorii sociale, cultura, riturile de trecere (naşterea, nunta şi înmormântarea), ritmurile vieţii (sătesc, urban, aristocratic, intelectual), toate erau rezultatul unei evoluţii organice a unei societăţi care ştiuse să asimileze spre folosul ei chiar şi şocul modernizator-⁠paşoptist. Iar asta şi pentru că elitele secolului al XIX-⁠lea au fost, cu mici excepţii, conştiente de linia naţională pe care trebuia să o slujească procesul modernizator. Energia culturală românească a fost stimulată de alergatul în interiorul stadionului civilizaţiei occidentale (de obedienţă franceză, mai cu seamă), iar viaţa satului românesc, dacă a pierdut din imuabilitatea boierească a veacurilor pre-⁠cărvunăreşti, a câştigat în energia patriahală alimentată de economia domestică stimulată de multiple împroprietăriri.

Instaurarea regimului comunist a surprins România ca societatea în care academicieni produşi la prima generaţie de ţărani trecuţi prin sistemul de învăţământ al lui Spiru Haret (articulat după model francez) convieţuiau cu intelectuali boieri şi cu ţărani gospodari care cunoşteau atât tainele boilor sau ale ogorului, cât şi ale politicienilor care le cereau votul. România era o ţară în care clasele sociale trăiau pe arcul aceluiaşi continuum cultural. Deşi România Mare pierduse în omogenitate etnică, dinamica produsă de efervescenţa culturală a României Mari era pe cale de a da naştere unei societăţi în care superioara diversificare socio-culturală nu însemna fracturarea socială.

Ceea ce a urmat instaurării comunismului a fost o răsturnare a tuturor acestor organicităţi: culturale, sociale, instituţionale. Cultura, educaţia, reprezentarea politică, mobilitatea socială, viaţa de zi cu zi au fost supuse unor comandamente pe cât de agresive, pe atât de arbitrare. Puturoşii deveneau brusc şefi, analfabeţii erau brusc puşi să predea la universitate, trădătorii erau puşi să comande oastea ţării, infractorii erau puşi să asigure liniştea societăţii, şi scârbele oportuniste deveneau propagandiştii „eticii şi echităţii socialiste”. Asaltul a fost al unor oameni degeneraţi fiecare în felul lui, asupra unei societăţi fericite în mod omogen. Nu a fost bătălia dintre un organism partinic omogen şi o societate amorfă, ci masacrul unei societăţi organic constituite de către haite de orci slobozite în pradă. Ceea ce căutau activiştii, securiştii, miliţienii, temnicerii şi turnătorii să distrugă într-⁠un ţăran care refuza cooperativizarea, era icoana României normale, imaginea unei ţări libere şi nepervertite. Omul liber/ Deţinutul politic nu era, pentru călăii lui, reprezentantul unei categorii sociale, al unei facţiuni, ci al unui tot.

Ca atare, aceste înfruntări dintre viermi şi mărul pe care-⁠l spurcau rozându-⁠l pot fi legitim reprezentate doar de limbajul arhetipal al basmelor, al confruntării dintre un rău difuz, dintre o negură cu mai multe capete venită de pe un tărâm invers, de nicăieri, şi un erou reprezentând o ţară luminoasă sau o realitate numinoasă. Această numinozitate nu o atribui eu eroului, ci era fix ceea ce asmuţea haitele întunericului împotriva lui.

După 1989, a fost o perioadă în care povestea acestei încleştări părea că dă energii noi restaurării României, adică încercării de a readuce România la statura ei normală, neinhibată. Povestea era energizantă tocmai pentru că vorbea, într-⁠un timp al fragmentărilor politice, economice şi sociale operate de acţiunea tentaculară a Securităţii intrate în clandestinitate, despre eroii exponenţiali ai unei ţări întregi. Imediat, Jumătate-de-comunist-călare-pe-jumătate-de-democrat-şchiop a simţit pericolul şi, la provocarea lui Aleodor, rostită după tradiţie: „– Eu ţi-⁠am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alegeţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm”, slutul a răspuns parşiv: „– Nici una, nici alta”. Ceea ce alege pocitania e demitizarea lui Aleodor, transformarea lui, din eroul exponenţial al unei ţări întregi, în purtătorul individual de stigmat politic, religios, etnic. Eroul devine, ca şi în poveste, „vinovatul”. Povestea lui e tradusă, convertită într-⁠un limbaj academico-⁠demitizant anacronic, care nu are nimic de a face nici cu motivaţiile victimei, nici cu ale călăilor, pentru că nici unii, nici alţii nu au acţionat în virtutea unor abstracţiuni universitare intrate în uz în ultimele trei decenii.

O binevenită încercare de a recupera valoarea exponenţială a deţinuţilor politici şi a fenomenului concentraţionar din România face Sorin Lavric în cartea Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018). Cartea, de o fluenţă care nu e retorică, ci rezultatul unei combustii interne, cuprinde portrete de, în marea majoritate, eroi ai rezistenţei anticomuniste (de la Ion Gavrilă Ogoranu şi Toma Arnăuţoiu, la Vasile Motrescu sau Gavril Vatamaniuc), martiri ai închisorilor (de la Mircea Vulcănescu la Valeriu Gafencu), şi preoţi sau intelectuali (arhitecţi, medici, scriitori, filosofi) care au trecut prin experienţa temniţei comuniste (Calciu Dumitreasa, Valeriu Anania, Alice Voinescu, Florin Constantin Pavlovici, Dumitru Bejan), a domiciliului forţat sau a exilului anticomunist (Paul Miron, Mihail Fărcăşanu). În totul, e o galerie de oameni care, în ciuda faptului că au fost brutal smulşi din rădăcinile României lor normale, interbelice, organice, au găsit resursele interioare de a rămâne întregi. Lavric ne oferă astfel o galerie de modele ale rezistenţei, implicite sau făţişe. Şi e demn de notat că această rezistenţă făţişă nu a avut loc doar în munţii cetelor de partizani, ci şi între zidurile închisorilor comuniste, unde fostul procuror regal Florea Olteanu, invalid de război după ce îşi pierduse un ochi pe frontul de Est, nu se lăsa timorat de temniceri, ci îi lovea şi el şi îi intimida atât de tare, încât aceştia au fost bucuroşi când „chiorul îndărătnic” şi violent a fost eliberat.

Scopul polemic al cărţii lui Lavric e mărturisit încă de la bun început, într-⁠un „Cuvânt înainte”, în care autorul notează că, deşi unii dintre eroii săi au supravieţuit închisorilor, nu au supravieţuit şi rezistenţei – prin cultură – la eroism practicate de unii cronicari literari contemporani care au desconsiderat literatura concentraţionară pe motiv că nu ar fi validă estetic. Lavric consideră literatura concentraţionară un tip de literatură a limitei, care ne pune faţă în faţă cu „spiritul”, cu temeiurile noastre: „Niciodată nu am putut lua în serios suficienţa cu care criticii literari coboară memorialistica carcerală la treapta literaturii de mâna a doua, pe motiv că, deşi conţine un testimoniu sincer asupra vieţii, ea e scrisă prost. […] Mărturiile din închisorile comuniste au ceva cu neputinţă de transmis prin cuvinte, întrucât zvârcolirea din care s-⁠au ivit ţine de o rupere iraţională prin care un om trece doar în situaţii-⁠limită. Şi acel ceva pe care niciun cuvânt nu-⁠1 poate prinde e chiar spiritul […] Am spirit numai acolo unde viaţa nu poate fi împărtăşită prin vorbe, şi chiar acesta e criteriul de existenţă a spiritului. Dar dacă spiritul nu poate fi împărtăşit prin vorbe, atunci cum îi sesizez câmpul de iradiere? Prin emoţia inestetică, brutală până la cutremurare şi de-⁠o acuitate bătând spre răscolirea de tip misterium tremendum etfascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o iniţiere iraţională într-⁠un univers pe care artiştii cu uşurinţă în facondă nu-⁠l vor atinge nicicând”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest