Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Prizonierii Zeului. „Ce este infinitul?”

Prizonierii Zeului. „Ce este infinitul?”

E ca şi cum ai înainta undeva, singur de tot, pierdut între lumi, nemaipăsându‑ţi de nici una dintre ele şi, regăsindu‑te într‑un târziu – când târziul se pulverizează şi lasă în trena sa ceva de neînţeles –, te‑ai bucura că exişti. Pur şi simplu, exişti, eşti viu şi totul vine parcă spre tine…

O vocaţie puternică te izolează, izolarea constituind – în opinia lui Henri‑Marie Beyle –, scriam şi alte dăţi, una dintre cele mai aspre pedepse, care, e adevărat, poate fi transformată, cu un dram de noroc, în dar. (Sensul în care folosesc substantivul ambigen noroc se află la planete distanţă de originea lui, avându‑şi rădăcinile semantice – în percepţia vehiculată de mine – în cuvântul şansă.) O vocaţie puternică îşi dispută limitele, pendulând între dar şi blestem, tentativele de evadare din aria de influenţă a acestora – sau, mai exact, de fugă sănătoasă – soldându‑se, de fiecare dată, cu întoarcerea – spăşită era să zic, dacă nu vinovată – la masa de scris dintr‑un amestec savant, alcătuit din neputinţa de a nu scrie, rapid diagnosticată şi tratată, din timp în timp, cu ironie, şi din prea plinul sedimentat, strat peste strat, înlăuntrul artistului, ca uleiurile volatile în minicraterul creat de mâna iscusită a unui olar în capul unui elefant din ceramică. Straniu e că vocaţia puternică îşi găseşte, de obicei, un sediu propice în oamenii, în faţa cărora noţiunile de victimă, învingător sau învins pălesc parcă, iar incapacitatea de a‑i aduce în raza vreuneia dintre aceste, să le zicem, categorii se simte în apele ei. E ca şi cum aceşti aleşi s‑ar afla între regnuri, între lumi, departe de adjective sau noţiuni, ezitarea de a‑i închide în grădina uneia dintre aceste realităţi sau lumi dând neostenit de lucru şi aducându‑ne în pragul unui impas ce este, el însuşi, începutul unei lumi. Repet pentru a treia oară într‑o singură frază substantivul de genul feminin lume şi constat că această repetiţie semantică pare şi probabil că este inevitabilă; provenit din latină, cuvântul lume închide în grădina‑i luxuriantă două semnificaţii: lume şi lumină. E o coincidenţă departe de a fi accidentală. Oamenii rari despre care vorbesc sunt din naştere gazda unei lumi şi a unei lumini care scapă formulelor, definiţiilor, calificativelor, şi pare descinsă de altundeva. Oricât ai încerca s‑o descrii, lumina aceea e ca o apă ce dă peste margini parcă, se multiplică, paradoxal, pe măsură ce este dăruită, învăluind spaţiul, timpul, oamenii ce se hrănesc din materia aceea inefabilă şi, treptat, se schimbă în esenţă; e ca şi când ceva ar tresări în forul lor lăuntric, urnindu‑se din loc şi alcătuind temelia unei realităţi diferite. Ori de câte ori scriu oamenii rari, tentaţia e să corectez expresia prin una ce mi se pare mai exactă – şi mai exactă – şi anume: oamenii mari. Or, îmi reprim pornirea. Deşi s‑au scris biblioteci, tomuri lângă alte tomuri axate pe acest subiect, în realitate, nu se ştie ce sunt oamenii mari. Apropo, am avut privilegiul de a creşte şi de a mă forma în aerul celebrei colecţii Viaţa oamenilor minunaţi/ Жизнь замечательных людей, înfiinţate de Maxim Gorki, autorul capodoperei Viaţa lui Klim Samghin.

Expresia nu se ştie ce sunt oamenii mari, laolaltă cu aburu‑i misterios, revine direct sau indirect în paginile romanului Crimă şi pedeapsă, Rodka Raskolnikov fiind de părerea că aceştia sunt făcuţi nu din carne, ci din bronz. Probabil, ratatul om superior, creat de Fiodor Dostoievski, are dreptate. Probabil. Cert e că fiecare om cioplit din stânca din care sunt făcuţi oamenii mari – aproape fiecare – a încercat să înnăbuşe ceea ce un Lucian Raicu numea „vocea teribilă a vocaţiei”. Îmi scapă dacă sinonimul absolut al substantivului chemare era ortografiat cu majusculă de acest critic însemnat de geniu. Ceea ce ştiu e că, oricât ar încerca să atenueze, să trădeze sau să anihileze vocaţia, un astfel de om se va trezi, iarăşi şi iarăşi, în iureşu‑i viu, ţinut în palmă de Zeu, în cercul ei sălbatic, tensiunea iscată în toiul fugii dinspre şi spre vocaţie revărsându‑se, din nou, în fluviul uriaş al acesteia. Exemplele, în acest sens, abundă. O pleiadă desprinsă din plămada lor se regăseşte în paginile acestui manuscris, din care va creşte, încet, treptat, o carte disputată, pare‑se – observ cu bucurie, amuzament şi curiozitate, în egală măsură –, de cele două limbi universale: lumeasca şi îngereasca – instrumente de comunicare care au învins cu brio esperanto. Se vede de la distanţă faptul că protagoniştii acestui opus sunt familiarizaţi – în primul rând şi într‑o măsură incomparabilă – cu cea din urmă, aflată la galaxii distanţă de cea dintâi, de care, evident, ei au nevoie pentru a rezista, pentru a rămâne în viaţă.

În unul dintre volumele sale de vârf – Elegii duineze – vorbind cu sinele său superior, Rainer Maria Rilke comunică – ori cel puţin aşa pare – într‑o măsură mai mare cu îngerii, adresându‑li‑se, adesea, direct, fără intermediari; pare că limba îngerească, remarcă Marina Ţvetaieva, îi este poetului mai familiară. Dialogurile imaginare cu entităţile care pendulează între lumi cresc în intensitate, aşa încât, din timp în timp, diferenţele dintre eurile superioare ce alcătuiesc eul absolut al poetului şi ierarhiile de îngeri – al căror prizonier, în opinia lui Brodski, este servul muzelor – se atenuează parcă, certitudinea că prin aceste elegii ai acces la o altă lume instalându‑se comod şi spărgând tiparele, prejudecăţile şi realităţile, de a căror existenţă te bucurai până la lectura reluată a acestei cărţi fundamentale. Citind şi recitind acest volum, simţi cum mai toate cunoştinţele referitoare la poezie se clatină şi se adună sub semnul îndoielii, pulverizate de îndată şi transformate în ceva care seamănă izbitor cu mirarea, de unde începe totul, ca într‑un dans, al cărui protagonist singuratic e cuprins în mrejele magiei de a fi, a fi viu, a fi cu sine însuşi şi a gusta din bucuria de a se recunoaşte acelaşi, mereu, acelaşi, adunat, celulă cu celulă, din materia din care sunt făcuţi „discipolii luminii”. Eşti martorul şi creatorul unei lumi diferite în esenţă. O lume vrăjită, în care te simţi acasă, chiar dacă lucrurile, unele dintre ele, sunt mai puţin prietenoase, chiar dacă oamenii, unii dintre ei, sunt departe de a‑ţi fi, să zicem, favorabili. Totul îşi trage rădăcinile din bucuria de a fi tu însuţi, clipă de clipă, tu însuţi – un fragment divin, pierdut şi regăsit în tentativa de a se redefini şi de a fi, pur şi simplu. E ca şi cum ai înainta undeva, singur de tot, pierdut între lumi, nemaipăsându‑ţi de nici una dintre ele şi, regăsindu‑te într‑un târziu – când târziul se pulverizează şi lasă în trena sa ceva de neînţeles –, te‑ai bucura că exişti. Pur şi simplu, exişti, eşti viu şi totul vine parcă spre tine şi trece prin tine, se îmbogăţeşte şi te îmbogăţeşte, totodată, creând o beatitudine suficientă sieşi, o linişte rotundă, unde întrebările pălesc, sensurile stau la pândă, urmărindu‑te şi definindu‑se prin tine fără efort. Tu eşti ca niciodată tu însuţi. Şi nici că‑ţi mai pasă de limita limbajului şi a cunoaşterii. Totul parcă cedează în faţa acestei realităţi şi se retrage în imposibilitatea bucuroasă de a exprima aceasta. Totul e contemplare, misiune, belşug, binecuvântare. Adică, succint vorbind, destin construit. Un destin asumat, în faţa căruia resimţi un amestec de uimire şi stupoare. Servitute şi bucurie. Izvorând din întrebarea iscată într‑un târziu: cum am ajuns aici? Întrebare ce nu‑şi aşteaptă răspunsul; şi nu exclusiv pentru că acesta, probabil, există în alte părţi, poate, într‑o cu totul altă poveste, al cărei titlu l‑ai uitat cu desăvârşire, căci nu se poate să nu‑l fi ştiut în alergarea bezmetică de la tine la tine însuţi, când tu erai departe de a fi tu însuţi, dar probabil că exact în acea clipă… În sfârşit…

Totul e simplu. Mai simplu nici că se poate. Doar că simplitatea aceasta ezită în faţa unei simplităţi şi mai mari, însoţită de o liotă de îngeri, a căror prezenţă se resimte până în mădulare. Pagina dintr‑o carte deschisă se ridică de la sine parcă şi te opreşti din scris, fixând‑o cu un surâs abia sesizabil, uimit de faptul că, în sfârşit, în sfârşit, rândurile se unduiesc unul din altul fără efort, ca şi când ai respira prin litere, cuvinte, silabe, ce curg discret din venatura arborescentă, ascunsă sub mantia pielii. După o perioadă în care din degetele tale n‑a curs nimic. Cu excepţia unui ciudat de intens gol, ajustat când şi când de anxietăţi secrete, desprinse parcă din lamentaţiile nesfârşite ale Eclesiastului, de neclintit, totuşi, din credinţă, speranţă şi iubire. În ciuda aparenţelor nesfârşite care sugerează existenţa unei realităţi contrare. Ce‑i rămâne, în asemenea circumstanţe, unui spirit profund? Să elogieze aparenţele, şlefuite de zei ori îngeri în clipe de graţie!

„Ce este infinitul?” îl întreabă Iosif Brodski pe tatăl său pe când viitorul poet era în clasa a doua. Răspunsul la această întrebare îl vei afla acolo, îi spune părintele şi‑i face un semn spre catedrala din proximitate. Tânărului de 45 de ani care rememorează scena îi scapă – din neatenţie, probabil – să comunice lectorului ce a aflat în acea zi, când se plimba cu unul dintre autorii existenţei sale în preajma lăcaşului sfânt din locul naşterii sale: oraşul lui Petru cel Mare. (Jumătate din sângele acestui împăratul vizionar, care visa să aducă Occidentul acasă, în Rusia, şi a visat cu atâta intensitate, încât l‑a adus edificând Sankt‑Petersburgul – urbe construită în mlaştini şi considerată de un Dostoievski, bunăoară, drept una dintre cele mai abstracte din lume, iar de un Puşkin şi, mai târziu, Merejkovski: blestemată, jumătate din sângele lui Petru cel Mare, aşadar, era de provenienţă moldavă.) Ori sunt la mijloc alte cauze nelămurite, ce‑l fac pe puştiul de atunci, apoi pe poetul ajuns la maturitate, să păstreze – complice desăvârşit – tăcerea, întorcându‑se deodată cu faţa spre versurile lui Boris Pasternak – „atotputernicul Zeu al detaliului,/ atotputernicul Zeu al iubirii” – cu care nu ştie ce să facă, fiindcă atunci când scrie acele rânduri e mai puţin decât el însuşi! Regăsindu‑se la o răspântie destinală, poetul se întreabă de câte detalii şi nuanţe să fie nevoie, oare, ca să‑ţi redobândeşti liniştea? Dar oare de detalii şi nuanţe să fie nevoie pentru a recăpăta echilibrul lăuntric? Din ce materie să fie făcută oare pacea interioară? Bucurie, recunoştinţă, smerenie, singurătate… Şi încă ce? Cum se dobândeşte acel nectar inefabil, depozitat în suflet de albine nevăzute, nectar eretic, ce te face să te simţi bine în propria piele, să te simţi acasă cu şi în tine însuţi, să fii fericit, nebuneşte fericit cu tine însuţi şi recunoscător pentru ceea ce eşti în lumea care e aşa cum o visăm de când suntem?

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now