Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Poezia de dragoste a lui Aurel Gurghianu de Liliana Danciu

Poezia de dragoste a lui Aurel Gurghianu de Liliana Danciu

Analizând fugitiv poezia de dragoste a poetului „stelist” Aurel Gurghianu, constatăm că simplitatea limbajului său poetic nu presupune sărăcie ideatică, preferinţa pentru „notaţie” nu implică absenţa imaginaţiei, ci controlarea ei inteligentă şi sublimarea emoţiei

Între anii 1948‑1989, literatura română traversează un monstruos proces de schilodire procustiană pentru a fi potrivită în limitările ideologico‑partinice ale „realismului socialist”, adevărat curent non‑cultural şi non‑literar. În acest interval de timp, de aproape o jumătate de secol, literatura română a fost puternic politizată după model sovietic şi, pe alocuri, golită de substanţă estetică prin două metode: în primul rând, prin ruperea ei de „tradiţia” modernismului cultural interbelic, plasat în categoria „decadenţei” şi a „putrefacţiei” burghezo‑moşiereşti şi a capitalismului occidental; în al doilea rând, printr‑o parazitare masivă cu formulări standard anacronice, melanjuri între genuri şi specii cu un efect grotesc evident, care au trimis‑o undeva spre începuturile ei de la începutul secolului al XIX‑lea. În acest sens, în ciuda periodizărilor şi, implicit, a denumirilor diferite, autorii istoriilor literare şi studiilor critice care analizează aceste patru decenii constată coexistenţa mai multor literaturi: patru, după Ion Simuţ (cea oficială, „oportunistă şi conformistă”; „evazionistă”; „subversivă”; „literatura disidentă şi literatura exilului”), două, în opinia lui Eugen Negrici („aservită” şi „tolerată”); sau, dimpotrivă, a unei singure literaturi române postbelice, care cunoaşte trei orientări succesive: realismul socialist, neomodernismul, postmodernismul (Nicolae Manolescu).
În perioada postbelică de până în 1989, România a cunoscut dictatura comunismului, iniţial de tip sovietic, ulterior naţionalist, când ideologii sistemului au permis şi apariţia controlată a unor „breşe” de libertate în exprimarea artistică. În funcţie de gradul de (in)subordonare în raport cu factorul politic, în opinia Sandei Cordoş, autorii primei perioade a dictaturii comunismului de tip sovietic pot fi aşezaţi în trei mari categorii: „stegari” (Leonte Răutu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Mihai Beniuc); „corifeii” (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi – „un caz aparte”, George Călinescu, Zaharia Stancu) şi „înnoitorii” (Marin Preda, Titus Popovici, A.E. Baconsky).

Moartea lui Stalin a favorizat o astfel de „relaxare” a dictaturii comuniste atât în U.R.S.S., cât şi în România, iar lucrările primului Congres al Uniunii Scriitorilor ai R.P.R. din 18‑23 iunie 1956 vor consemna încercările temerare ale unor scriitori şi poeţi români de a reface conexiunea cu trecutul interbelic şi de a inova formulele poeticului. A.E. Baconsky şi poeţii de la revista literară clujeană „Steaua”, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, au avut îndrăzneţe luări de cuvânt cu privire la starea dezastruoasă a poeziei prezentului. Vizând deopotrivă creaţiile unor poeţi consacraţi ai regimului, cât şi poezia proprie, „steliştii” au criticat „şabloanele unei poezii perimate” de sfârşit de secol al XVIII‑lea (Victor Felea), absenţa adevăraţilor mentori pentru tinerii poeţi (Aurel Gurghianu), carenţele expresiei poetice captive ale unor formulări facile vidate de substanţă lirică (Aurel Rău), „versificaţia pedestră”, „anecdota povestită”, comentariul simplist şi şablonard”, „cronica rimată”, „proza versificată” (A.E. Baconsky).

Poezia lui Aurel Gurghianu (1924‑1987) a provocat în rândul criticilor literari reacţii diferite, de la o completă ignorare a sa (Nicolae Manolescu) la o încadrare în minor, câtă vreme „nu era dăruit cu imaginaţie şi nici cu prea mult talent” (Eugen Negrici), până la identificarea unor subtilităţi, până atunci nebănuite ale expresiei lirice (Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Petru Poantă, Ioan Nistor).
Adept al simplităţii limbajului poetic, dar nu al reducerii la facil a substanţei lirice, Aurel Gurghianu scrie o subtilă poezie de dragoste, cu nuanţe lirice foarte variate, în care iubita este o prezenţă unică, întotdeauna discretă şi caldă, forţă vitalizantă a realităţii obiectuale banale chiar şi în absenţă: „Ceva ascuns ce lunecă prin aer/ Şi strigă după forma lui de lut/ Şi nu‑şi mai află liniştea în jur” (Ecou, volumul Liniştea creaţiei). Amintirea iubitei este proiecţie holografică în odaia‑spaţiu a intimităţii cuplului conservată în tainiţele inimii, „reflex al sufletului meu”. Materia aparent amorfă are şi ea memoria ei, astfel că masa redă „conturul mâinii”, aerul reverberează sunetul vag al cuvintelor şi „suava respiraţie”, surâsul şi „aroma ce‑a pătruns în lucruri” (Ibidem). Din ansamblul imaginii imortalizate în memoria sensibilă a poetului îndrăgostit, imaginarul poetic nu reţine decât „mâna fină cu nervurile subţiri”, părul despletit sau prins într‑un neobişnuit coc‑cometă, în timp ce trupul gol este tabuizat prin (în)văl(uirea) acestuia dincolo de textura fină şi volatilă a chimonoului.

Absenţa iubitei naşte nu numai sentimentul însingurării, ci şi al unei oboseli existenţiale de poezie simbolistă: „Şi parcă sunt de‑o vreme obosit/ Tot aşteptând dorita mea minune” (Revedere, volumul Zilele care cântă). Revederea iubitei este marcată, în mod neaşteptat, de o aglomerare bacoviană de cuvinte din câmpul semantic al morţii, care‑şi neutralizează semantismul negativ, convertit într‑o atmosferă luminoasă de romanţă minulesciană: „Dar iată te‑ai întors./ Muriră toate/ Funestele‑ndoieli şi presimţiri” (Ibidem).

În poezia Desen (volumul Strada Vântului), este conturată discret o superbă imagine a senzualităţii feminine prin intermediul a două elemente distincte, „şoldul gol” şi „o garoafă roşie”. Puternicele conotaţii sexuale sunt sublimate într‑o delicată tuşă de tablou, lumini şi umbre ale verii învăluie discret această icoană a plinătăţii vieţii şi, implicit, a feminităţii: „Pe şoldul gol – o garoafă roşie/ Ce parcă şi‑ar trage viaţa din tine./ Umbrele verii cad pe ferestre./ Tu şi garoafa: aceleaşi destine!”. Aceasta este una dintre poeziile în care Aurel Gurghianu, poetul măsurii şi al simplităţii declarate, descătuşează imaginea femeii de orice convenţie, renunţă la descrierea mâinii şi chipului şi, folosindu‑se de o superbă analogie, creează o inedită imagine poetică a goliciunii feminine.

Convieţuirea întru dragoste a două persoane total diferite aduce, odată cu trecerea timpului, o uniune osmotică. Când iubita nu este prezentă, timpul pare a‑şi schimba ritmul curgerii, determinându‑l pe poet să constate că „orele‑au ieşit din matca lor firească –” (Osmoză, în volumul Biografii sentimentale). Gesturile şi cuvintele repetate de atâtea ori până la ritualizare s‑au statornicit într‑un univers domestic paralel parcă: „Aici toate‑au rămas: atâtea gesturi, cuvinte./ Încet s‑a format universul lor şi treptat” (Ibidem). După ce totul s‑a spus, intervine tăcerea: „Rareori ne mai exprimăm prin cuvinte”; după ce toate gesturile au fost făcut, intervine înţelegerea „Şi tainica osmoză a conştiinţelor noastre/ Cu cerul adânc şi toate galaxiile lui” (Ibidem) şi „o veşnică transvazare de gânduri” posibilă prin fluxul „rădăcinilor noastre comune” (Ibidem). Jocul alternanţei interior/ exterior are efecte surprinzătoare în registrul liric al monologului: din nou mâinile iubitei ating, de data aceasta, ochii închişi ai iubitului întors înspre sine spre a‑şi contempla preaplinul sufletesc.

Spaţiul intim al casei iubitei este suspendat, parcă, într‑un peisaj nocturn uşor neliniştitor, bântuit doar de vântul care agită „un biet cais oropsit” de la fereastră. Iubita este îndemnată să lase „geamul deschis”, spaţiu intermediar de comunicare între cele două universuri umane opuse şi depărtate – iubita aflată înăuntru şi iubitul poziţionat în afară. În acest context liric, vântul devine agentul hazardului care influenţează destinul cuplului, cu condiţia ca iubita aflată „singură” între zidurile propriei interiorităţi să lase fereastra comunicării deschisă şi să asculte „orice zgomot de‑afară” (Secvenţă de noapte, volumul Număraţi caii amurgului). Doar astfel simţurile ei se vor ascuţi până la sublimarea materiei care le guvernează şi vor putea percepe nu numai subtila muzică a sferelor, ci şi „atracţia corpurilor cereşti/ fără ca epiderma lor să se atingă” (Ibidem).

Alternanţa planurilor existenţiale interior/ exterior, sus/ jos, transcendent/ imanent va fi valorificată deopotrivă într‑o poezie a volumului Diagnosticul străzii, unde ploaia de octombrie naşte trăiri profund pesimiste în raport cu un univers bolnav, halucinant, al pribegiei şi al singurătăţii, iubita fiind singurul reper al statorniciei (Octombrie). Într‑o altă dimensiune nocturnă, maculata lună se iveşte timidă „după‑un timp”, acea durată a consumării misterice a iubirii, când trupul iubitei este lângă cel al îndrăgostitului şi o atracţie irezistibilă se declanşează, cele două corpuri se înlănţuiesc spasmodic, „cu gesturi dezordonate”, până la o dublă metamorfozare a lor: braţele încolăcite capătă imaginea unor şerpi, gurile devin „două stigmate” şi „punţi rupte” într‑o mereu înnoită geneză a „unor lumi/ ce‑au eşuat din alte lumi” (Spaima de‑a avea alt chip, volumul Număraţi caii amurgului). „Căderea” e urmată de înălţare şi purificare a trupurilor devenite arbori cuprinşi de‑un „foc straniu (care – n.n.) ne arde nervurile” (Ibidem).

Analizând fugitiv poezia de dragoste a poetului „stelist” Aurel Gurghianu, constatăm că simplitatea limbajului său poetic nu presupune sărăcie ideatică, preferinţa pentru „notaţie” nu implică absenţa imaginaţiei, ci controlarea ei inteligentă şi sublimarea emoţiei în vederea constituirii unui univers liric autentic şi, după cum se observă, încă „viu”.

Bibliografie
Cordoş, Sanda, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012;
Gurghianu, Aurel, Zilele care cântă, Bucureşti, ESPLA, 1957;
Gurghianu, Aurel, Liniştea creaţiei, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962;
Gurghianu, Aurel, Biografii sentimentale, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965;
Gurghianu, Aurel, Strada vântului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968;
Gurghianu, Aurel, Număraţi caii amurgului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982;
Gurghianu, Aurel, Diagnosticul străzii, Cluj‑Napoca, Editura Dacia, 1985;
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, 1948‑1964, I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010;
Simuţ, Ion, Literaturile române postbelice, Cluj‑Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2017.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now