Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Poezia ca frenezie a simţurilor

Poezia ca frenezie a simţurilor

Numai că nimic nu poate fi doar ceea ce este, obiectele ascund mereu o taină, lucrurile nu sunt nevinovate, banalitatea nu e niciodată placidă; există o fermentaţie a lumii intrate în poezie, sensurile se multiplică la nesfârşit, astfel încât idila nu e numai idilă, nici imaginile nu dospesc blege şi cuminţi în pasteluri

Dimov a ştiut foarte bine ce face atunci când a construit volumul de debut al lui Brumaru. Deloc întâmplător, poemul care deschide cartea (şi, în felul acesta, şi opera) are rostul să dea o direcţie lecturii, să prezinte, de la bun început, o sinteză a imaginarului, a procedeelor, a viziunii. Procedeul nu este în nici un caz descrierea, căci densitatea recuzitei depăşeşte cu mult posibilităţile realităţii terne, pe care o digeră şi o transformă într‑un teritoriu care ţine de imaginar, nu de contingent. Ochiul căscat, ca în copilărie, către lume, măreşte contururile şi atribuie greutate flamandă materiei, în cea dintâi Elegie:

O, vechi şi dragi bucătării de vară,
Simt iar în gură gust suav de‑amiază
Şi în tristeţea care mă‑nconjoară
Din nou copilăria mea visează:
Ienibahar, piper prăjit pe plită,
Peşti groşi ce‑au adormit în sos cu lapte,
Curcani păstraţi în zeama lor o noapte
Spre o delicateţe infinită,
Ciuperci cât canapeaua, în dantele,
Icre cu bob bălos ce ochiu‑şi cască,
Aluaturi tapisate, crescând grele
Într‑o dobitocie îngerească,
Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe
De ou de melc, înlăcrămate dulce,
Mujdeuri ireale, şunci gingaşe
Când sufletu‑n muştar vrea să se culce,
Şi‑n ceainice vădindu‑şi eminenţa
Prin fast de irizări şi toarte fine
Ceaiuri scăzute până la esenţa
Trandafirie‑a lucrului în sine.

Niciodată poezia noastră nu a înregistrat astfel de viziuni în care gastronomia devine diafană prin exces, în care materialitatea cea mai concretă capătă irizări spirituale, iar opulentul devine subtil graţios. Cum se petrec aceste permutări? Cum anume sunt scoase lucrurile din debara, anoste, comune în firescul şi simplitatea lor, din conturul anodin? Procedeul este, în esenţă, proustian, iar perspectiva aceasta barocă (mai corect spus, manieristă, în sensul lui René Hocke), specifică poeziei lui Brumaru, se explică prin amestecul senzaţiilor care se înghesuie oximoronic, stimulate de melancolie, în memoria contemplatorului. Brumaru adoptă, de fapt, perspectiva copilului („din nou copilăria mea visează”) şi, procedând astfel, transformă memoria într‑un mega‑simţ, care percepe lacom totul. Două sunt efectele acestei infantilizări a „reprezentării”: candoarea (întreaga poezie a lui Brumaru, chiar şi cea mai îndrăzneaţă, cea mai „frivolă”, secretă cantităţi uriaşe de candoare) şi, de aici, insolitarea. Lucrurile nu mai sunt ceea ce par a fi, nu rămân identice cu ele însele; treptat, ele se mută din bucătării, din debarale, din magazii într‑un plan al diafanului, al lilialului, al evanescentului. Se transformă, de fapt, în senzaţie! Şi nu în senzaţie placidă, cinstită, ca act neutru de înregistrare a unor caracteristici primite ca atare, ci în percepţie creatoare. Una care bulversează cu totul materia, scoţând‑o din „logica” sa, din bunul său simţ, dacă există aşa ceva (există şi se numeşte prejudecată!); în fine, o percepţie care decupează detalii şi le imprimă proporţii ireale, care dispune obiectele în raporturi stranii unele cu altele. Rezultatul ţine de miraculos, de „fantastic al banalităţii”. Lui Valeriu Cristea, critic sensibil şi atent la nuanţe, nu i‑a scăpat mecanismul acesta alchimic de preschimbare a materiei: „Emil Brumaru nu degustă pasiv o realitate bucolică, el creează activ o ficţiune compensatoare”[1]. Compensatoare, pentru că, pe lângă jubilaţia percepţiei, care e, de fapt, a imaginaţiei, melancolia este cea care îşi imprimă veninul dulce în poemele lui Brumaru. Cu toate viziunile sale solare, nu o dată paradiziace, cu toate efuziunile sale mistic‑erotice, cu toate juisările lui neortodoxe (şi necatolice!), Emil Brumaru este un poet de esenţă elegiacă. Totul pare provizoriu în poezia lui, totul este evanescent, mai ales bucuria simţurilor. Deloc întâmplător, dintre timpurile verbale domină imperfectul – marcă a unor acţiuni cu reminiscenţe în memorie. Reîntoarcerea în copilărie e singurul promontoriu de certitudine. De aceea, poetul se străduieşte să îşi ţină trează naivitatea, perpetua mirare în faţa lumii.

Contemplată cu multă candoare şi creditată cu multă credulitate, aceasta devine fastuoasă, un spectacol al diversităţii, al nonşalanţei fanteziste; între lucruri încep să se işte tensiuni excitante, sugestia înlocuieşte reprezentarea, astfel încât cititorul rămâne cu gustul unei atmosfere şi mai ales cu senzaţia unei anumite lascivităţi rafinate, distilate atent, strecurată abil. Un scurt poem, un Cântec naiv, împinge intensitatea perceperii până la erotizarea realului. Emil Brumaru este un poet al sugestiei gracile, nu al denotaţiei brutale. Voi încerca să demonstrez că şi în poemele debutonate tot aşa stau lucrurile. Până atunci, să vedem acest text care aproximează discret o atmosferă specifică:
Fecioarele se încurcau în gene,
Motanii se frecau de damigene
Şi ne era la toţi atât de lene.

Torceau femei de angora în pat.
……………………………………………
Şi‑ncet sufletul nostru‑a căpătat
Ape adânci cu lustru‑ntunecat.

Aparent, elementele care alcătuiesc tabloul idilic şi mai ales atmosfera lâncedă, lipsită de griji, plasată parcă într‑un spaţiu fără timp, ies minim din contur: genele fecioarelor sunt foarte lungi (ceea ce e, încă, destul de convenţional), lenea motanilor devine contagioasă şi e un semn de suspendare a voinţei, de delăsare. Tot felul de lucruri se pot întâmpla, pot da buzna; iniţiativa, oricum, aparţine obiectelor, omul s‑a predat, nu mai are nici o voinţă. Din câteva linii, atât de delicate, de subtile (asocierea feminităţii cu mişcările lascive ale felinelor, lenea, care e un preludiu cum nu se poate mai nimerit), se creează o atmosferă nu doar liniştită, ci şi încărcată de erotism. Ca să nu devină explicit, textul face saltul către metafizic printr‑o ruptură care va deveni un procedeu recurent în poezia lui Brumaru. Dar nici atunci nu se trece de nivelul sugestiei: e o adâncire în sine a sufletului, o sondare în lumea interioară cauzată de poltroneria molipsitoare lumii exterioare. Profunzimea este cauzată de superficialitate, de epidermic: e acesta, oricât de ciudată, una dintre posibilele definiţii ale erotismului.

Aceeaşi delicată erotizare a lucrurilor se petrece şi în alte câteva hituri ale poeziei lui Emil Brumaru. În Amnezie, bunăoară, un fruct comun devine cu totul altceva privit cu intensitate şi cu nesaţ: decojirea devine dezbrăcare „în pielea goală”, după care se declanşează privirea care metamorfozează realitatea şi îi imprimă suprafeţe care ţin de anatomia feminină. Prin urmare, nu e vorba despre reprezentarea unui fruct, aşa cum adesea nu e vorba, în poezia lui Brumaru, de nici un fel de „reprezentare” (cei care au vorbit despre „realismul” poeziei sale au greşit); cel mai des are loc o transfigurare fie înspre registrul diafan, fie în sensul unei erotizări a realităţii, oricât de brutală, de monotonă ar fi ea. În textul la care mă refer, se creează sugestia subversivă, „parşivă”, aproape insesizabilă a sexului feminin:

Dacă iei o portocală
Şi‑o dezbraci în pielea goală
Ca să‑i vezi miezul adânc
Peste care îngeri plâng

Cu căpşune‑n loc de ochi
Şi aripi din foi de plopi,
Se întâmplă să uiţi totul…

Încă din primul volum există o dublă realitate, sexualitatea e mereu salvată, mântuită mai precis, prin ingenuitate. Chiar şi poemele cele mai corozive pornesc dintr‑un soi de uimire în faţa misterului pe care îl ascunde trupul femeii. De aceea, chiar şi atunci când nu îşi face simţită prezenţa, mereu în poezia lui Brumaru câte un înger nătăfleţ, fascinat, înduioşat fâlfâie deasupra… „miezului adânc”.

Apocrifă I atrage atenţia prin aceeaşi structură care mizează pe saltul (cu dublu şurub…) în metafizic. Primele două versuri sunt vădit „poetizante” reuşite, dar „căutate”; alt poet s‑ar fi străduit să ajungă la astfel de imagini, dar Brumaru le lasă rapid în urmă, îngropându‑le în imagini cât se poate de prozaice, de o concreteţe ostentativă:

Timpul ceasurile‑şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr‑un câine curge‑o limbă.

Apoi trece‑o săptămână.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fântână.

Numai că nimic nu poate fi doar ceea ce este, obiectele ascund mereu o taină, lucrurile nu sunt nevinovate, banalitatea nu e niciodată placidă; există o fermentaţie a lumii intrate în poezie, sensurile se multiplică la nesfârşit, astfel încât idila nu e numai idilă, nici imaginile nu dospesc blege şi cuminţi în pasteluri. Poetul mizează însă pe literalitate, nu caută metaforicul. „Dintr‑un câine curge‑o limbă” înseamnă fix faptul că „dintr‑un câine curge‑o limbă”. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Evident, faptul că următoarele două versuri conturează imagini ale penetrării nu are cum să fie naiv, dar nici extravagant nu e. Cu cât e mai echivocă, cu atât e mai plină de sugestii poezia. La final, vine saltul, prejudecata regnurilor nu mai funcţionează; dar ruptura e blândă, pentru că nici în versurile anterioare registrul nu era clar, iar lectura este obligată să fie suspicioasă:

Şi‑n bucătăria pură
Cănile se coc şi‑aşteaptă
Atârnând cu apa‑n gură.

Imaginaţia poetului creează adesea feerii, de o puritate neştirbită de nimic. Lumina se vede, e grea, îngerii se lovesc de ea, cerbi cu portocale‑n coarne îşi cumpără bilete de rouă şi dau să pornească în călătorii nesfârşite, controlori obtuzi îi întorc din drum, dulapurile ascund lumi complete, între obiecte se iscă adevărate drame, pasiuni, conflicte, magaziile devin depozite de graţie şi de obiecte inutile înnobilate de veghea îngerilor, aerul freamătă hialin. Emil Brumaru e un mare poet al viziunilor solare, paradiziace, al bucuriei de a trăi.

În poezia lui Emil Brumaru nu e o nebunie a realităţii, ci o nebunie a simţurilor; frenezia nu e a lumii, ci a celui care o percepe transfigurând‑o, la comanda unei tensiuni care îi excită dramatic simţurile. După cum vom vedea, această tensiune este una cvasi‑erotică sau erotică de‑a dreptul. În esenţă, nu este nici o diferenţă de intensitate între relaţia cu obiectele şi cea cu femeia: ambele sunt de esenţă mistică. Deocamdată, uimit de tot ce‑l înconjoară, poetul se întoarce către lume cu porii simţurilor deschişi lacom şi derulează ample viziuni senzoriale:

Subţire şi isteric piperul mă înţeapă,
Un miros gros de pâine mă mângâie pe mână,
Parfumuri moi şi albe din maldăre de lână…
Şi‑n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.
Miroase a rugină şi‑a apă clocotită.
E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie.
Apoi dulceaţa caldă, sărată şi lălâie
A turtei ce se coace în untdelemn pe plită.
O tentă de povidlă de prune îngroşată
Cu indiscreţii fine (mă mir!) de cârpă arsă.
O clipă‑o nuanţare de lapte, însă ştearsă…
Şi deodată somnul pe frunte ca o pată.

Realitatea e aici creată dintr‑o frenezie nu atât a izurilor concrete, cât a simţurilor. Aromele devin însă palpabile (unele înţeapă, altele mângâie pe mână), dar liniştesc, pentru că lumea în care ele dau tonul e tot una de esenţă paradiziacă. Nu există, în literatura română, un poet mai senzorial decât Emil Brumaru![2]
Detectivul Arthur şi Julien Ospitalierul sunt alter ego‑uri ale poetului (Eugen Simion îi pune în compania selectă a lui Mopete, contemporanul lor[3]), care au în comun aceeaşi privire care străbate dincolo de pojghiţa lucrurilor şi mai ales fericirea de a comite netulburaţi „acte gratuite” (chiar în înţeles gidian). În poezia lui Brumaru, metafizica devine extrem de fizică, dacă mă pot exprima astfel, în sensul că transgresarea realului care poate fi perceput senzorial se face printr‑o adâncire în acesta, nu prin eschivă. Dincolo înseamnă dincoace. De aceea, aceste „personaje” lirice, de un rafinament care merge până la decandentism, îşi întretaie discursurile şi alcătuiesc un scenariu poetic elegiac. În testamentul său, detectivul Arthur amestecă voit registrele, lipseşte obiectele de contururi, ajungând la obţinerea esenţei în retorta percepţiei acute ca laserul. „Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina”, recomandă el, dând în vileag apoi o parcelă inefabilă a lumii sale, de uz personal: „Un scaun poate fi şi liniştea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul şi‑a zilei cu o femeie cărnoasă”. Nu e nimic suprarealist în astfel de „privelişti” (cum s‑au grăbit să eticheteze unii critici), ci doar o denaturare melancolică a lumii, o debarasare a privirii de prejudecăţile cunoaşterii rigide. Lumea aceasta nu încape în categorii, nu acceptă clasificări; Brumaru, şi „personajele” sale nu mai puţin, este un visător incurabil sau un oniric, dar nu în sensul doctrinar al lui Ţepeneag şi Dimov. El are tendinţa de a corecta permanent realul, de a‑l face mustos, esenţial, plin de miez. De aceea, Reparata, elogiată în poeme admirabile, are, precum Avva, femeia‑arhetip din Calcanul lui Günter Grass, trei sâni[4]. Erotismul său este didactic şi, pentru a fi degustat deplin, presupune iniţierea.

Note:
[1]  Valeriu Cristea, Domeniul criticii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976, p. 134.
[2]  Radu Vancu, în Poezie şi individuaţie, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2014, p. 117‑118, observă că energia care mişcă întreaga poezie a lui Brumaru este senzorialitatea exacerbată: „… la Emil Brumaru furorul melancolic îşi are cartierul general în senzorium – acel loc din creier în care se formează senzaţiile. (…) de la primele poeme până la cele recente, aşadar, senzaţia este alpha şi omega poeziei lui Brumaru. Alpha, pentru că de la ea pleacă totul, ea este combustibilul care pune în mişcare maşinăria poetică; omega, pentru că tot la ea vrea să ajungă amintita maşinărie. Ceea ce înseamnă că, atât în punctul ei de plecare, cât şi în acela de sosire, poezia lui Emil Brumaru este, chiar în sensul etimologic, senzaţională.”
[3]  Eugen Simion, op. cit., p.325.
[4]  Într‑o scrisoare către Radu Petrescu din 1979, poetul îşi nota bucuria descoperirii trinităţii sânilor în romanul lui Grass: „Ce surpriză pentru mine să văd că Günter Grass, în Peştele, carte apărută în 1977, are o femeie cu trei sîni!!! În traducerea română, primul capitol, aţi văzut, poartă chiar titlul Al treilea sîn. Deci descopeream prin 73‑74 acest adevăr fundamental. S‑ar putea numi legea Grass‑Brumaru!” (Emil Brumaru, Opere III. Cerşetorul de cafea, Iaşi, Editura Polirom, 2012, p. 308.)

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now