Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Pledoarie pentru schimbarea canonului

Pledoarie pentru schimbarea canonului

Unii critici şi istorici literari (destul de puţini, însă!) s‑au exprimat în favoarea reîntregirii literaturii române şi împotriva obiceiului de a promova – cu ostentaţie – numai şi numai anumite nume şi anumite cărţi…

„Partea trebuie să se întoarcă în întreg, din toate colţurile lumii.”
Gelu Ionescu

Literatura exilului – nerecunoscută nici postdecembrist, găsind uşa casei închisă. Expatriaţilor li s‑a furat destinul, viaţa, lumea, istoria, cultura, limba, dar uşa casei, unde se află toate răspunsurile, rămâne zăvorâtă. A sunat patetic? Este.”
Magda Ursache

În ceea ce priveşte literatura şi întreaga activitate culturală a unei bune părţi a exilului românesc două sunt cauzele nepromovării în spaţiul informativ actual – necunoaşterea şi uitarea. Ba am putea spune că sunt chiar trei, dacă am adăuga şi teama de a nu se schimba canonul, atât de bine bătut în cuie de unii decidenţi. Nu o spun eu, a spus‑o deja – cu o privire din afară, obiectivă, aşadar – Monica Lovinescu. La teamă am putea adăuga şi… invidia, firesc‑nefirescul sentiment încercat de cei, inconştient poate, nesiguri pe ei. Ne aminteşte Magda Ursache despre astfel de „momente” din istoria literaturii noastre, amendând însă, cu deosebire, nepăsarea pentru valorile culturii române, uitarea, cu alte cuvinte: „Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar de‑a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor./…/ «uitarea e sora mai mică a morţii însăşi»”, avertizează diaristul Ion Lazu (v. Contemporanul, 5/ 2013).

Literatura – cu totul remarcabilă – scrisă de L.M. Arcade în limba română, în exil, pare a nu fi suferit cu totul de indiferenţă ori uitare din partea criticilor. Şi totuşi… chiar şi reeditată (în 1991 şi 1996), prin lipsa difuzării, ori chiar a promovării cuvenite, opera sa rămâne o mare necunoscută.

Ceea ce dorim să accentuăm în ceea ce priveşte receptarea acesteia este că, din parcurgerea unui număr de cronici şi recenzii, asupra romanelor îndeosebi semnate de L.M. Arcade, observăm, în primul rând, unanimitatea criticilor – din exil şi din ţară – (cu extrem de rare excepţii) în aprecierea lor, subliniindu‑se îndeosebi originalitatea scrisului.

Fiecare dintre recenzenţi salută cu bucurie apariţia unei opere de valoare în limba română şi scoate în evidenţă stilul, „un fel de până acum rar împlinită desăvârşire în istoria literelor române” (A. Scrima), situând romanul Poveste cu ţigani „într‑o concordanţă discordantă” cu Craii… lui Matei Caragiale (Mircea Popescu), comparând scriitorul român cu Ghelderode (Horia Stamatu), cu Creangă şi mai puţin cu Sadoveanu (Monica Lovinescu), cu Gabriel Garcia Marquez (Marian Popa) sau afirmând că „ar putea fi rezumat mult mai bine prin sunet decât prin cuvinte” (D. Ichim), iar Ion Simuţ afirmă că „proza lui Arcade are rafinamentul lingvistic al unui calofil şi savoarea oralităţii povestitorilor sudici”.

În ceea ce priveşte Revoluţia culturală, Ion Negoiţescu apropie stilul în care este scrisă cartea de cel al lui Arghezi ori Dumitru Nicodim. Dumitru Ichim ia în discuţie Revoluţia culturală, referindu‑se în principal la limbajul folosit de personaje (studenţi), cu trimitere la „cuvântul golit de sens” din romanele lui Orwell, dând astfel un avertisment şi un mesaj, pe care autorul pare a‑l transmite permanent: „Salvaţi cuvântul! Salvaţi fiinţa umană de deslogosizare!”. Nicolae Florescu, la rândul său, pune în prim-plan, în toate prozele lui Arcade, „înclinarea spre surprinderea aspectelor absurde ale existenţei, filtrate printr‑o perspectivă tragi‑comică” ce trimite către cărţile populare, de vreme ce prozatorul „lucrează nu cu fapte şi întâmplări, ci cu pilde, ca în cărţile de învăţătură sau în vieţile sfinţilor”, referindu‑se şi el la acea „ceremonie a limbajului” despre care făcea vorbire Horia Stamatu.

Fiecare dintre recenzenţi pune, aşadar, în prim-plan cu deosebire stilul prin care autorul se apropie de alţi scriitori, dar se şi individualizează în literatura română. Este observaţia cu care se deschide receptarea critică a acestei singulare (şi încă necunoscute de marele public) opere literare şi de aceea, nu fără temei, Cornel Ungureanu va afirma că „orice înţelegere adâncă a lui L. M. Arcade trebuie să înceapă cu studiul lui André Scrima”.

Considerat – şi nu numai de I. Negoiţescu – „unul dintre cei mai importanţi scriitori ai exilului”, putem extrapola (în lumina celor afirmate mai sus) că L.M. Arcade este unul dintre cei mai importanţi (şi originali) scriitori din literatura noastră, iar prin raportarea operei sale la cele ale altor autori români este scoasă în evidenţă în mod direct (I. Negoiţescu) sau în subtext „unitatea dintre literatura română care se scrie în ţară şi cea care se scrie în exil”.

Mai multe sondaje făcute în ultimul timp, în diferite reviste, asupra celor mai bune zece romane din literatura română, nu de puţine ori, în opinia celor intervievaţi, Craii de Curtea Veche a fost, sau pe primul loc, ori între primele.

Or, ca să se realizeze astfel de sondaje, ar fi fost abosolut necesar să se ia în seamă întreaga literatură română, indiferent unde a fost scrisă. Că scriitorul s‑a aflat în spaţiul actual al României sau în afara graniţelor, oriunde altundeva, atât timp cât el este scriitor român (şi s‑ar putea pune aici chiar problema scrierii în altă limbă, dar nu o luăm în discuţie acum), aşadar, dacă el este scriitor român, opera sa trebuie să facă parte din întreg, să fie pusă în circumferinţa întregului, să fie în interconexiune cu toate celelalte scrieri, de acelaşi gen, din literatura română. Din păcate, nici acum – la 30 de ani de la revoluţia din 89 – nu se întâmplă asta.

Unii critici şi istorici literari (destul de puţini, însă!) s‑au exprimat în favoarea reîntregirii literaturii române şi împotriva obiceiului de a promova – cu ostentaţie – numai şi numai anumite nume şi anumite cărţi (oricum, numai cele scrise în ţară). O descriere a acestui fenomen paradoxal – pentru a da numai un exemplu – o face Nicolae Breban într‑un articol din Contemporanul, unde citim, printre altele: „Cam după revoluţie, numai aceste nume, vreo patru, cinci, au fost etalate cu o anume insistentă obrăznicie în vitrinele librăriilor din întreaga ţară. Şi doar aceste nume, patru, cinci, să zicem şase, au fost citate şi răs‑citate în mai toate ziarele şi revistele literare la nesfârşit, aceiaşi şi aceiaşi, cu orice ocazie, cu privire la orice problemă sau temă. (…) «Cultura începe cu noi» par să‑şi spună noii corifei, punând în discuţie nu numai tradiţia şi valorile istoriei sau culturii, dar şi conceptele şi ideile cu care strămoşii şi dascălii noştri, bieţii de ei, încercau să pună ordine în lucruri” (v. N. Breban, „Oportuniştii culturali”, I, în Contemporanul, nr. 5/ 2013).

De ce între aceste „patru, cinci, şase” nume nu apare niciodată un roman scris în exil? Să fie din necunoaştere? Să fie premeditat? Cei care s‑au exprimat asupra Poveştii cu ţigani, de exemplu, au situat romanul (aşa cum am arătat) pe aceeaşi treaptă valorică cu Craii…, opinând că stilul, limbajul, semnificaţia verbului, derularea poveştii, simbolistica de dincolo de povestea în sine conferă textului unicitate şi valoare. Este un roman original şi totuşi cu „atingeri” din stilul vechilor cronici, din Sadoveanu şi Mateiu Caragiale, din Ion Barbu, Bănulescu şi Marquez (înainte de Marquez!). Un „certificat de autentificare” a nobleţei este prezentarea lui André Scrima, dacă nu toate celelalte „voci” care s‑au exprimat admirativ asupra operei arcadeiene, o operă românească, intraductibilă, ca orice poem adevărat ce numai în limba maternă spune şi semnifică pe deplin.

„Cartea lui Arcade, prin mesajul ei, se adaugă ţărmului de cultură al Europei – afirma în 1982, în urma lecturii, Dumitru Ichim. Chiar dacă această carte, în acest context, ar fi de mărimea unui bob de muştar e de ajuns. Ţărmul e mai bogat cu un fir de nisip împotriva acelei stele vrăjmaşe şi pânditoare din sălbatica stepă balcanică.” Iar Mircea Eliade completa parcă, scriind că al doilea roman, Revoluţie culturală: „mai adaugă o stâncă la megalitul literaturii române (şi nu numai din exil)”.

Cine nu se lasă convins de recenzenţi se va convinge citind romanele semnate L.M. Arcade.

Şi astfel, dacă nu cei ce stabilesc canonul actual îşi vor revizui opinia, cititorii (dacă li se va permite accesul la operă) vor fi aceia care îl vor schimba.

Mihaela Albu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now