Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Pericopa şi ereticul

Pericopa şi ereticul

Decoctul… este elogiul pieziş al unui cârcotaş. Simulacrul a întrecut realitatea, autorul a ridicat fiecare din cele şase fiinţe la nivelul unei expresivităţi maxime, le‑a indus un nivel de existenţă
Fericiţi cei neîmpliniţi în amor, căci a lor este osânda cărţilor eretice despre nimfe! Acesta ar putea fi mottoul opului de faţă, fapt pus în evidenţă de sinceritatea autorului: „Despre iubire nu pot vorbi decât cei care au dat greş în privinţa ei, iar eu fac parte din această categorie”. Zodia rataţilor în dragoste constituie eşalonul hiper‑abundent din care se recrutează posibilii, dar atât de rarii mărturisitori charismatici ai acesteia. Izbânda erotică este sinonimă cu triumful aproape impudic al plăcerii, cu fericirea dulce şi tâmpă, anesteziindu‑te şi refuzându‑ţi orice acces la etajul superior, cel al misticii iubirii. Iată cum o traumă senzitivă devine şansa unui salt spiritual, sublimând în speculaţie ceea ce a fost atât de efemer în simţire.

Ni se propune o carte stranie, în care te mişti cu încetinitorul tocmai pentru că gândurile acumulează un delay progresiv. Prima secţiune este şi cea mai abstractă, propunând schema logică, cele zece porţi/ vămi de trecere şi de analiză la care va fi supusă nimfa, utilizând un scenariu de reducţie fenomenologică, de eliminare a contingenţelor în căutarea eidos‑ului. Stilistica nu poate să nu aducă aminte de Constantin Noica şi de cele Şase maladii ale spiritului contemporan, „stimuli ontologici” sau boli ale fiinţei, din „infecţiile” cărora se croiesc toate destinele culturale, aparenţele, fantasmele şi amăgirile. A doua secţiune este cea narativ‑descriptivă. Sorin Lavric este un povestitor sardonic („sarcasmul este singura soluţie în faţa disperării” – 10 eseuri), segmentul literar al cărţii relatând povestea celor şase nimfe nefericite, dar având fiecare în parte un ceva special, aşa că li s‑a oferit un privilegiu (faţă de care orice împlinire erotică este un scop sterp), acela de a fi admise în saloanele aulice ale simbolului. Portretistica celor şase femei‑adolescente este făcută cu mare artă, asemenea unui specialist în reconstituirea de figuri având la dispoziţie doar o tigvă. Întâmplări, gesturi, plimbări prin cimitire sau vizite la muzee, scame epice şi fişe de observaţie, toate acestea constituie carnea din care Delia (mulier abscondita), Otilia (mulier ludica), Carmen (mulier rixoza), Maria (mulier domina), Irina (mulier fornicata) şi Diana (mulier placida) se întrupează, fiecare în parte exersând cu acelaşi bărbat viaţa de cuplu efemer. A treia secţiune ridică la concept şi transformă cele şase nume (nici nu mai are importanţă cât de fictive sau cât de reale) în simboluri. Este treapta ultimă, câtă vreme o mistică a femeii este, totuşi, o zădărnicie, ipostaza ei de zenit depinzând de ceva exterior: „femeia e o pericopă al cărei tâlc descinde din capul bărbatului”. Cât priveşte o eventuală etică, orice iluzie ar fi deşartă, căci a judeca moral o femeie este eroarea ce ţine intim de absurd şi de impostură (imposibilitatea moralei vine din lipsa, la femei, a „autonomiei unei gândiri logice”). De aici şi inaptitudinea nimfelor de‑a se racorda la idealuri, fiindu‑le rezervate doar „visuri şi ambiţii”.

Sorin Lavric comite aproape pe fiecare pagină din Decoct de femeie o evaziune lexicală deliberată. Pentru a nu cădea în dizgraţia cuvintelor mult prea uzate în discursurile erotomane a purces nu la inventarea, dar la construirea unui edificiu alternativ. Astfel, ruşinea a fost evitată iar noi, cititorii, ne desfătăm cu locuţiuni eterate, luate cu împrumut sapienţial din medicină, mitologie, limbile greacă şi latină. Iată doar câteva, tocmai pentru a vă ispiti să le găsiţi noima, să le decriptaţi în limba celor de toate soiurile: condiţie ilecebrică, athanorul labios, tripleta badinerie‑tachinerie‑parigorie, înzestrare mesmerică, pancraţiu epidermic, pergula sediţioasă, sparagmos, ciocnire symplegadică, exerciţiul spintric, ordaliţiu amoros, punctul docimazic şi punctum saliens. Fireşte că te afli cu totul neputincios, ba chiar eşti gata să‑l suspectezi pe cel ce îţi provoacă atari suplicii de o oareşce înclinaţie spre epatare, pitită sub faldurile falselor pudibonderii. Acuza nu rezistă, însă, unei analize oneste, întregul eşafodaj al limbajului haute couture găsindu‑şi motivaţia în chiar spiritul cărţii. Consultul permanent al dicţionarului este obligatoriu, chiar dacă autorul ajută consistent prin notele de subsol, invalidând astfel o posibilă pornire resentimentară şi lăsând loc (doar) invidiei. De alt­fel, întregul discurs textual e împănat cu suficient de multe cuvinte adormite prin cotloane de dicţionar pentru a‑l suspecta pe autor că nu face decât să exerseze, pe seama cititorului, „ritualul solfegiilor lexicale”, un joc erotic şi livresc încercat adesea în compania nimfelor, atât de la îndemână pentru un intelectual ce identifică îndeletnicirea umanistă „cu a şti să‑ţi ploconeşti mintea în faţa cuvintelor”. O tentativă de acelaşi fel, de virtuozitate ludică în raport cu lexicul, am întâlnit la Mircea Cărtărescu (Solenoid), prin recurs la cuvinte specioase din sfera biologiei, zoologiei sau botanicii.

José Ortega y Gasset, în Studii despre iubire, insistă asupra faptului că iubirea este un fenomen în esenţă mistic (iubirea şi entuziasmul mistic se află în unda aceluiaşi fenomen de trăire extatică), după ce îi compară pe Stendhal şi pe Chateaubriand. Primul este doar un consumator de femei cărora nu reuşeşte să le insufle nicio transă a pasiunii, pe când cel din urmă fascinează, pur şi simplu, dincolo sau în lipsa oricărui atú trupesc. Iubirea poate disloca o lume întreagă, o poate, pretinde Ortega y Gasset, „absorbi”, drept pentru care, într‑un cântec irlandez, cel îndrăgostit spune – „Iubito, eşti partea mea de lume!”. Sorin Lavric pare să‑l confirme, chiar dacă repetă de câteva ori că el nu face o apologie a femeii, ci o filosofie despre ea, aşa că unele afirmaţii pot părea lipsite de o elementară curtoazie. Îl confirmă în primul rând chiar declicul care a făcut posibilă cartea, iar apoi prin descrierea unor situaţii: contemplarea unui tablou de Andreescu, în compania Irinei, sau actul spiritual provocat de ambianţa mănăstirii Cotmeana, alături de Maria. Descriind ilecebricul drept farmecul ispititor al nimfei (nume sub care defineşte cel mai adesea femeia, rezervându‑i bărbatului identitatea de silen), Sorin Lavric crede că prin porii acesteia răzbate ceva „din natura inconfundabilă a unei trăiri mistice” sau că „îndrăgostirea e o formă mistică de a te hrăni din savoarea celuilalt, pe care îl mistui în sensul cel mai concret cu putinţă” (p. 119). Pe de altă parte, teoria iubirii o fac, retrospectiv, doar cei incapabili să atingă misterul ei, parcând senzual la nivelul plăcerilor şi suferinţelor: „Orice amor începe prin infatuare şi se termină prin degringolare”. Ea are un postament acrimonios, fiind posibilă doar în cenuşa eşecului, ca desfătare şi neputinţă.

Îmi îngădui să cred că riscul (inconturnabil) de‑a fi acuzat de misoginism a fost nu doar asumat, ci de‑a dreptul antecalculat. Eventualitatea unui astfel de reproş nu cred că‑l afectează pe autor, cu atât mai mult cu cât spune explicit care sunt ţintele cărţii: o filosofie a femeii, nu un encomion de dragul de‑a fi corect politic. Formulările scandaloase, după etalonul feministelor gureşe, sunt inechivoce: „femeia are suflet, dar nu are interior, ceea ce e totuna cu a spune că nu are minte speculativă”; „rostul femeii e să se oglindească în intelectul unui bărbat spre a‑i fi muză, blestem sau prilej de meditaţie”; „ce conferă farmec femeii e supleţea intelectului care o gândeşte”, „busola femeii e dată de vectorul masculin”. Talerul ce echilibrează cântarul, cât de cât, este plin cu aprecieri la nivelul senzualităţii feminine (nimfele au „şarm încins de răstoacă în care adoră să se tăvălească bivolii”), al capacităţii nurilor de‑a face istorie, de‑a fi un acompaniament fără de care masculinitatea ar derapa în neant, dar mai ales al harului femeii tinere de‑a fi un gherghef de taine. Nu am de gând să pozez în avocat al autorului în faţa procurorului feminist. Mai degrabă l‑aş încurca. Există, oricum, o diferenţă uriaşă între critica amendabilă, poate, a lui Sorin Lavric şi formula abruptă, nedreaptă şi injurioasă a lui Tristan Corbière (Poeme pariziene), citat de J.‑K. Huysmans în À rebours, şi gustat de eroul acestuia, des Esseintes – „eternul feminin al eternei prostii”. Dacă vreţi, Sorin Lavric este un misogin, dar iubeşte făptura ce se poate considera jignită, ba mai mult ridică „lucrul” căruia îi reproşează inaptitudinea speculativă din banalitatea unui destin fad, făcându‑l izvor de gând. Aici autorul se trădează. Până la urmă, Decoctul… este elogiul pieziş al unui cârcotaş. Simulacrul a întrecut realitatea, autorul a ridicat fiecare din cele şase fiinţe la nivelul unei expresivităţi maxime, le‑a indus un nivel de existenţă şi de trăire pe care, în concretul lor, nu‑l posedau nici măcar ca potenţialitate. O transgresiune de la individual la tipologic. Intelectul bărbatului (forma) îşi face bine treaba, iar femeia (fondul), deşi ultragiată, e aureolată de spiritul masculin, compensativ şi tandru.

Decoct de femeie poate părea, în economia cărţilor scrise de Sorin Lavric, asemenea unei stânci eratice. Totuşi, în 10 eseuri, dacă citim atent, găsim indicii suficiente ce trimit spre opul de faţă, fantasma feminină având acolo forţa de‑a învinge povara sterilităţii abstracte, de‑a vindeca traumele unui student devastat de doctrine imbecile. Tema a fost îndelung pritocită, un fel de‑a exersa jocuri subtile, pe jumătate lubrice, dar reabilitate în siajul unor gânduri ce şi‑au ţesut stăruitor şi sediţios pânza raţionamentelor imune la severităţile unor interpreţi încruntaţi. Pentru a nu căuta acolo unde nu putem găsi altceva decât bruioane de intuiţii îndoielnice, ni se dezvăluie punctul de inserţie genuin al întregului efort livresc: „cartea aceasta e reverberarea în intelect a unor muze care mi‑au dat mandatul amintirii lor” (p. 163). O muză este un vulcan stins, ale cărui erupţii au rămas în imaginarul celui care le‑a provocat; este metresa ieşită din jarul patimilor pentru a fi tezaurizată în cel al reveriei.

O discuţie cu unul dintre părinţii săi intelectuali, după cum o mărturiseşte, i‑a stârnit lui Sorin Lavric ambiţia de‑a purcede la edificarea unei mistici a femeii, în orizontul speculaţiei şi literaturii. Părea o aiureală. Ce‑a ieşit e tocmai acest decoct numai bun de‑a fi savurat, în complicitatea cu damf de spleen a fiecăruia cu propria singurătate.

Florin Ardelean

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now